Mircea Dorin Istrate - Poezii pentru Sfintele Florii

 

Mircea Dorin Istrate

 

Poezii

pentru

Sfintele Florii

 

 

~*~

 

 

Să fim acasă, de Florii

 

Pustiu e țintirimul, deși afară-i soare,

L-al tău mormânt măicuță, nu e un fir de floare,

Că stăm închiși în casă, păcatelor dând vamă,

Înlăcrimați cu gândul la tine, dragă mamă.

 

În ani, mai tot venit-am acasă de Florii,

Să ne-amintim de tine și cum ne-am mai dorii

În pragul casei noastre chiar tu să ne aștepți,

Cu tata împreună, nu-n lumea celor drepți.

 

Să ne cuprinzi cu doru-ți în strânsă-mbrățișare,

Copii, nepoți de-avalma, că-ți facem căutare,

Și-apoi pe toți, de-a rândul, la masă să ne pui,

Și ce-i prin neamul nostru măicuță, să ne spui.

 

Să știm ce mai facut-au vecinii di-mprejur,

Știuții de pe uliți, săraci ori în huzur,

Primarul, popa Vlaicu, preceptorul, jindarul

Și de botează-n taină iar vinul, cârciumarul.

*

Așa e obiceiul, când, din simțirea noastră

Tot îngrijim morminte, acolo sus, pe Coastă,

Să ne-amintim de moșu, de buna, de vre-un neam,

Și-acum ești tu măicuță la rând, din an în an.

 

Și-apoi, cum se cuvine, când ne-o veni sorocul

Noi vom urma să umplem îm țintirime locul,

C-așa e datul firii, ce-n lume mi se naște,

Când moare urcă-n ceruri, din el altul renaște.

**

În anul ăsta maică, la tine n-am să vin,

Să-ți pun un braț de floare și-n taină să mă-nchin,

Rămâi cu tata-alături în cea pustietate,

De două ori veni-voi la anul, de se poate.

 

D-an gând, cum mai făcut-am, tot cer în lăcrimare

Să-mi dai iubită mamă, mereu a ta iertare,

Că eu pe veci rămâne-oi copilul tău iubit,

Chiar dacă-n astă lume de-acum mi-s rostuit.

***

Rămâi până la urmă mereu în priveghere

De-asupra vieții mele, c-așa vecia-mi cere,

Eu fi-voi tot pruncuțul acela ocrotit,

De tine mamă dragă, de-apururea iubit.

 

***

 

 

 

Sfintele Florii

 

E crângul, Bercul, satul, prea liniștit de-acuma,

N-auzi copii la joacă mânând din spate turma

De cîteva mioare cu miei, nepotolită,

Ori cărărind cărarea de-acuma înfrunzită.

 

Nu vin, ca altădată, cu brațe pline-n floare,

Nu-aruncă bruși spre ceruri, când trec în zbor cocoare,

Nu bat la porți de oameni ce n-au plătit colinda,

Așa să-și ducă dânși până în an, osânda.

 

În lăstărișul văii nu rup la mâțișori

Să-mbrace iar poiata și poarta toată-n flori,

Să fie-n sărbătoare de ziua de Florii,

Când cea bisericuță e plină de copii,

De mame-ngijorate de vremuri ce-or să vină

Pentru pruncuții ceia ce n-au nicicum vre-o vină,

De ce-i acum pe lume, de molime, războaie,

Ne nenorocul sorții, ce-n cet încet i-ndoaie.

 

Prea gol mi-i țintirimul de cei veniți să pună

Un muc de lumânare la neamul lor din humă,

Să zmulg-o buruiană, să curețe mormite,

Să fie cum se cere, înveșmântate-n sfinte.

La morți iertări să ceară de cândva le-au greșit,

Smeriți de-acum le spună cât mult, i-au mai iubit

Și cum i-nneacă dorul și plânsul câte-odată

Că ei, nenorocoși-s, în lumea ceialaltă.

*

În față la altare, aminte să ne-aducem

De ziua cea în care, sub semn de sfântă cruce,

Iisusul nost’ întrata-n cetate ca-mpărat

Știind că-n scurtă vreme, îmi fi-va înălțat

Ca un tâlhar pe cruce, de cei ce l-au trădat,

Să-l deie Morți crunte, ca pironit în cuie

Coboare-n Iad în patimi, nu-n Raiuri să îmi suie.

**

Voi, păcătoșii lumii de-acum vă-mbucurați,

Slăviți-l pe Iisusul, și-n gând mi-l lăudați

Că El, nădejdea noastră-i cât vom trăi în lume

 Și încă după moarte, vecii să ne-mpreune.

 

***

 

 

 

Cărarea vieții

 

  Ne ’nalţi Mărite Doamne, în lume cât trăim

    Şi-n scaunul măririi ne urci s-avem putere,

   Ca Tu să vezi în viaţă, ce noi mai mult iubim:

     Măruntul om nevolnic? ori setea de avere?

 

 Pe mulţi i-mbată gândul că-n mâna lor stă soarta

        Acelora ce-n frică pe ei îi slugăresc,

  De-aşa gândesc, fiţi siguri că li-i închisă poarta

      Spre lumea veşniciei ce urcă din lumesc.

 

     De-aceea soarta sigur ne-o facem pe pământ

       Prin faptele ce încă le vom lăsa în urmă,

        Iar judecata asta o face Domnul sfânt

     În clipa când de-apururi, al vieţii fir se curmă.

 

      Veţi fi vecii de timpuri de faptele vi-s bune,

        Şi nebăgaţi în seamă de nu faceţi nimic,

     Huliţi şi-n neiertare, de rău veţi face-n lume,

         Să ştie următorii c-avut-aţi suflet mic.

                                  ***

         Lăsaţi-vă cărarea cu flori vă fie toată

    Şi nu cu spini ce-nţeapă o frunte-a celor drepţi,

         De e înmiresmată de mulţi va fi călcată,

            Şi ocolită fi-va, de plină-i de scaieţi.

 ***

 

Păcătoșilor ce-mi sunteți

                     (Ruga preacucernicului preot)

 

     În penumbra cea prelinsă, arde candela-nvrăjită

      Şi în tremur umbra-şi lasă pe feşteaua scorojită,

       Iar pe tâmpla gârbovită, azi, bătrânele icoane

        Învechitu-s-au ca veacul, ruginitelor piroane.

 

       Dintr-a inimii durere, din ce sufletul îmi ştie,

       Către cerurile ’nalte lăcrimate rugi îmi suie,

     Să-mbuneze şi să ceară de la Domnul îndurare,

      Tot sperând că de acolo, va veni a lor iertare.

 

   Mulţi sunt Doamne, că-ntinarea întru toate s-a întins,

     Trupul, inima şi mintea le-a momit şi le-a cuprins,

      Că plăcut este păcatul ce-ndulceşte ca şi mierea,

    Doar că-n urma lui îmi lasă amăreală, cum e fierea.

 

    De-asta sunt biserici pline, nu cu oameni credincioşi

      Ci cu cei ce vin să ceară mântuiri, că-s păcătoşi

       Şi în minte-şi ţin ascunsă taina unor vii păcate

     Doar de dânşii cunoscute, pentru ceilalţi, ferecate.

 

      Cunoscute-s şi se-adună când vor fi la judecată,

         Unele vor fi trecute, alte însă nu se iartă,

     Vor plăti din greu atuncea şi cu vârf şi îndesat,

       Ca în raiurile sfinte meargă doară, cel curat.

                                     ***

       Rai aicea de vi-ţi face fără muncă şi credinţă

       Va fi doar a vieţii voastre mincinoasă biruinţă,

       El va ţine doar cât viaţa, o nimica, doar să fie,

        Celălalt, din ceea lume, lung va fi, cât o vecie.

 

                       ***

 

 

 

Falși închinători

 

Te-am căutat cu gându-mi prin cerul înstelat

Când la a Ta icoană sfios m-am închinat,

Când  pentru-ai mei și mine cerut-am sănătate

Și pace, fericire să faci, le fie-n toate.

 

Tu, Doamne, Iertătorul, nu da la toți pomeni

De nu-ți  suntem  supusă armată de oșteni,

Nu farisei smerelnici cu vorbe mincinoase,

Cu gândul la păcate și firi alunecoase.

 

Lor dă-le cît pot duce necaz și suferință

Să vadă de la sine, că doar cea pocăință

Va merita iertarea la cele câte-s toate

În tine, om nevolnic, de-o viață adunate.

 

Așa că la icoană să vii cu gând curat,

Să vrei să mi te lepezi de dulcele păcat

Și-n locul lui de-acuma n-atale toate  fapte

Iubire cât cuprinde să pui, până la moarte.

 

Așa doar Iertătorul ți-ascultă a ta rugă,

Îți cântărește fapta și-n așteptarea lungă

Adânc El chibzuiește de bine-i merita

Iertat să fii în parte, de toată vina ta.

*

Bisericile-s pline de falși închinători

Ce n-au în ei smeritul și ce de-atâtea ori

Tot  Ți-au promis, în vorbe, că de le dai iertare

De mâine a lor viață va  merge spre-ndreptare.

 

Așa zic mulți și-acuma în față la icoane,

Apoi, ca-n a lor viață, toți mint Mărite Doamne,

Creștini sunt în biserici, apoi de-acol’ de iasă

Îmi uită ce promis-au și nici că le mai pasă.

 

                           ***

 

 

 

În jertfitorul meu Ardeal

 

Sub patrafir de stele

                               În timp tot rânduit-am biserici în Ardeal,

Să privegheze lumea din vârful unui deal,

Și de acolo Doamne, în preaspășită rugă

Iertări cerut-am încă, necazuri nu ne-ajungă.

 

Mereu cu gând la Tine, în timpuri grele-a stat

Sub umbra Ta norodul, să-mi fie apărat,

Că Tu ne-ai fost nădejdea, c-om trece astă lume

Feriți de rău și poate, trăi-vom vremi mai bune.

 

La vechile-ți altare mereu s-au închinat,

Strămoși, moșii noștri și eu, cu al meu leat,

Și-așa vor face încă urmașii mei de-acuma,

C-așa de prunci ne-nvață învrednicită, muma.

 

La sfânta liturghie, cucernicii părinți

Cu drag mereu ne-ndeamnă să îi urmăm pe sfinți,

Ca ei să fim de vrednici în viața ce-o trăim,

De vrem ca-n cele raiuri, acol’ să veșnicim.

 

Păcătuim în viață, că cel păcat ne-mbie

Ca să-i gustăm plăcerea din lumea lui dulcie,

Uitând că doar iertarea și veșnica iubire

Ne sunt de-ajuns ca viața, ne treacă-n fericire.

*

De-aveți în al vost’ suflet biserica din deal

Și încă jertfitorii cinstitului Ardeal,

Nimic în astă lume n-o să vă fie greu,

C-aveți de partea vostră pe Domnul nost’, mereu.

 

Din huma cea cu moșii luați mereu putere,

S-aveți, când greu vă este, îndestulată vrere

Să-mi țineți veșnicită biserica din deal,

Cu voi pe lângă dânsa, în bunul meu Ardeal.

 

Din lacrima durerii vă faceți bucurie,

Iar urgisita vreme istorie vă fie,

Să știe și nepoții pe-aicea cum a fost,

Când țara și cu Domnul, avutu-mi-au un rost.

**

Sub patrafir de stele, biserica din deal

Veghează pace-mi fie, aicea, în Ardeal,

Că la sfârșitul lumii, aici va fi să-mi fie

Grădina Maicii noastre, Cucernica Marie.

***

 

 

 

Să-mi țineți minte

 

Mă lasă Doamne, ca-n micimea mea

Să reazăm umbra mea, de-a Ta să stea,

Să mă-nfior gândindu-mă mai bine

Că Tu ești Doamne astăzi lângă mine.

 

Să simt cum măreția Ta mă va cuprinde,

Cum duhul Tău în mine mi se se-ntinde,

Cum pace e în sufletu-mi și-n gând,

Și toate mi le ierți Tu, rând la rând.

 

Să știu apoi, că-n cea dumnezeire

Tu adunat-ai munte de iubire

Și chiar de-ai fost în cuie pironit,

Pe noi ce te-am trădat, Tu ne-ai iubit.

 

Și-mpovărat de-a noastre mari păcate

Tu dusu-te-ai iertându-ne spre moarte,

Să învățăm din pilda Ta că noi,

Învredniciți ieși-vom din nevoi,

 

Când fi-vom toți cu sufletul curat

Și te-om slăvi pe Tine ca-mpărat,

Iertând și noi pe cela ce greșește

Și-n silnicit mereu ne umilește.

 

Ajută-mă, Tu cela Iertător

Ca tuturora să le fiu dator,

Să îi slujesc pe toți în preasmerit

Să le înalț cel suflet micnicit,

 

Să vadă că cel bine te înalță,

Că răul cel făcut îți ia din viață,

Că Raiul tu ți-l faci aici când vrei

În bine ostenind și nu să-l ceri.

*

Să-mi țineți așadară bine minte

Că Domnul ne-a-nvățat cu-a Lui cuvinte,

Să mergem după El, pe-a Sa cărare

Și-n umbra lui să-mi steie fiecare.

 

Așa vom fi vecie după moarte

În cerul cel de sus cu-a Sale toate,

De nu, rămânem prinși în astă tină,

Tânjind mereu spre-o rază de lumina

 

***

 

 

 

Însfințitul lemn al crucii

 

Motto:

 Pe coastele cu pruni, din deal în deal

Să aibă veşnicia sfântul semn,

Biserici rânduit-am în Ardeal

Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lenm.

 

In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul

Punându-i veşnicia în crucile de lemn,

Cu ele miruit-am şi văile şi dealul

Să fac cărării Tale, cel luminat însemn.

 

Din învechite veacuri la ele păcătoşii

S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,

Şi tot cerşind iertare la Tine cuvioşii

În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.

 

Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri

Să guste bucuria scăpării din nevoi,

Surâsul să apară pe suptele obrazuri

Şi geana de lumină  în ochii trişti şi goi.

 

Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri

Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,

Şi mâna ai întins-o pierdutului’n adâncuri

Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.

 

În candelă, Tu, pus-ai un licăr de iubire

Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,

Şi aurit-ai Doamne icoane-n strălucire

Tu, veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.

 

***

Acum, când urc cărarea spre cea bisericuţă

Ce străjuieşte veacul din vârful meu de deal,

Simt că acolo-i locul şi sfânta biruinţă

Ce mi-a ţinut credinţa, frumosului Ardeal.

 

 

 

 

Cuibarul lumii

 

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie

Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,

Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie

Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.

 

În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie,

Luceferii de noapte se-aprind scânteietori,

Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie

Când ochii şi-i înalţă spre ceruri rugătoari.

 

Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă

De viaţă măcinată în timpuri, ca la moară,

La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită,

Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară.

 

Ca apele în susur mereu preumblătoare

Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite,

Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare

Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor nainte.

 

***

Acum în miez de noapte doar vântul se alintă

Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal,

Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită

Suflarea obosită a mândrului Ardeal.

 

***

 

 

 

Unire-n cuget și-n simțiri

 

În inimă vă puneți AUR,

Și-n minte încă și-n simțiri,

Vă-ncingeți frunțile cu laur

Din FAPTE  BUNE și IUBIRI.

 

Și fiți cum fostu-ne-au strămoșii,

De NEAM  și  ȚARĂ  IUBITORI,

C-atunci vom fi cei norocoșii

La nimenea rămași datori.

 

Și stați sub pronia cerească

ÎNCHINĂTORI la Domnul Sfânt,

Ca El, mereu să ne ferească

De câte rele-s pe pământ.

 

Și LIBERI fiți în veci cu toții

Că-i darul lumii cel mai drag,

Și-mi stați ca DACII-n fața morții

Când mi-apărați al țării prag.

*

De-mi faceți încă astea toate,

Veți fi cum încă ați visat,

Voi însiși FĂCĂTORI  DE  SOARTE

Pe huma țării, înc-odat.

 

 

***

MIRCEA DORIN ISTRATE