Bogdan Petriceicu HAȘDEU – un Prinț al culturii naționale-universale
(partea a II-a)
„Românul e cel mai
învățat om al secolului XIX!”
(Bogdan Petriceicu
Hașdeu)
Bogdan
Petriceicu Hașdeu a luptat din răsputeri pe toate fronturile existenței sale:
catedră, presă, politică, dramă, parodie, istorie, știință, pentru așezarea României Mici în axele naționalismului regal al Daciei Mari. „Naționalismul este o condiție esențială a
tuturor creațiunilor mari în sfera ideii. Ceea
ce-i originalitatea pentru un individ, este
naționalitatea pentru popor.” (Mircea
Eliade, Despre Eminescu și Hașdeu, Ed. Junimea, Iași, 1987, p. 85)
Patriotul aristocrat luptă cu tot zelul lui
naționalist împotriva cosmopolitismului, care profanează naționalismul firesc
al unei Națiuni așezată de Dumnezeu întru misiunea sa divină. „Ei bine, în România cuvântul patriotism se pare a fi proscris de o
bucată de vreme. (Vremea marelui Hașdeu este identică cu cea de azi, a
imixtiunii, a neociocoilor privind patriotismul n.a.)
Oricine-l
rostește, se expune neapărat râsului, ironiei, sarcasmului acelora ce-l
ascultă. Nimeni nu ne împiedică de a fi
patrioți, dar cu condițiunea cea mai riguroasă de a nu vorbi în veci de patriotism, de a nu-l menționa, de a nu
hazarda măcar o aluziune indirectă...”(ibid., p. 85)
În „Discursul”
din 23 Octombrie 1866, prezintă programul ce dorea să-l impună „marelui partid de acțiune”: 1.Responsabilitate ministerială și administrativă;
2. Armarea țării în realitate; 3.
Instrucțiunea, iarăși instrucțiunea și
tot mereu instrucțiunea poporului, contra căreia conspirase însăși legea
organică a țării; 4. Cel mai riguros control financiar; 5. O
energică și sinceră combatere a invaziei evreiești; 6. O luptă pe moarte contra
amestecului străinilor în afacerile țării; 7. Cea mai deplină
libertate a sufragiului; 8. Un
antagonism perpetuu contra tuturor tendințelor boierești...” (ibid., p. 90)
Deși este un pătimaș al românismului,
politicianul „liberal” judecă cu
obiectivitate lucrurile, dovedind un mare talent privind simplificarea și
organizarea faptelor. Are un spirit de critică clar al informațiilor,
analizând, rezumând, clarificând, descifrând, definind. O ființă-persoană se nimicește atunci când își neagă principiul său de
a fi. „Orice instituție civilă
românească trebuie restaurată în conformitate cu structura sa specifică, iar nu
imitată după forme străine.” (p.93)
În loc de uluiri metafizice, de surogate
politice, de improvizații sau imitații străine, cere pentru țăranul țărânii, pentru talpa țării, pentru iarba verde de Acasă, un model românesc
de urmat:
Condițiile
statului – model:
I. Condițiuni
intelectuale: 1.Școală; 2. Biserică; 3. Serviciu ostășesc.
II. Condițiuni
igienice: 1.Locuință și îmbrăcăminte; 2. Spitaluri; 3. Hrană.
III. Condițiuni
economice: 1.Institute de credit; 2. Căi de comunicare; 3. Irigațiune și
canalizare. N-ar strica și o miniatură de muzeu.” (ibid., p. 93)
Analizând în detaliu, în adâncime, în
înălțime și în profunzime structura spirituală a poporului, a Neamului, boierul
regal Hașdeu a impus cel dintâi o „logică națională.” „Fiecare popor, ca
și fiecare individ, are o logică a sa, adică un mod propriu de a concepe și de
a dezvolta ideile. Avem o știință românească, adică spiritul aplicat către
natura națiunii române. Românul e cel
mai învățat om al secolului XIX!” (ibid., p. 94)
Iubea cu pasiune și cu patimă rădăcinile,
ivirile ontologice, originile
Neamului primordial, prin Mamele
– plasma amorfă a
existenței peste care pogoară harul divin, al identității, al continuității
și-al dăinuirii, asimilând toate mijloacele, toate metodele de investigație a
spiritului european, de la filologie și numismatică, până la economia politică
și istoria dreptului.
Asaltează cu o continuă acțiune de
obiectivitate, lăsând loc și contradicțiilor – „toate acestea dovedesc o robustă personalitate, în care contrariile se
pot întregi. Hașdeu, despotul, lupta
pentru libertatea și demnitatea individului; el, prințul, lupta contra aristocraților și pentru opincă; el, omul cel mai universal al vremii sale,
lupta pentru cel mai intransigent românism; el, cel genial și pasionat
istoric, lupta pentru adevărul
istoric. În lupta aceasta împotriva
lui însuși, a biruit, aproape întotdeauna, el...” (Mircea Eliade, op. cit., p. 94)
Pasiunea lui mare pentru problema geto-dacică
l-a făcut să fixeze pârghia istoriei naționale: „un popor originar, a cărei glorie precede pe cea a Romei...”
(ibid., p. 99)
Credința sa fermă în destin, în Steaua care
l-a asistat la naștere, în Craii care i-au dăruit iubirea gloriei și apoteoza
marilor înaintași, în dorința de a fi și un aristocrat al spiritului, în
voința de a fi cât mai sus în ierarhia socială, toate aceste râvniri mărețe
le-a atins, fiindcă era atât „de frumoasă
și de romantică această patimă de a fi
mare.”
„Geniu de o
înspăimântătoare vastitate, Hașdeu și-a cheltuit puterile creatoare cu o
nepăsare pe care numai un prinț, un romantic și un erou ca el și-o putea îngădui.” (M. Eliade..., p. 104)
Marele și neobositul cercetător Bogdan Petriceicu Hașdeu, a cotrobăit prin aproape toate marile
cancelarii ale Apusului și ale Răsăritului, prin multe catedrale, mănăstiri,
schituri, reședințe eclesiale ortodoxe, catolice, protestante, în ”Stambulul”
foștilor sultani, în reședințe de viziri, în geamii, la curțile boierești din
Țările Române. A căutat într-o serie de țări precum: Albania, Anglia, Armenia,
Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Italia,
Lituania, Olanda, Palestina, Persia, Polonia, Rusia, Serbia, Ungaria etc., tot
felul de hrisoave: domnești, boierești, ale cronicarilor cunoscuți ori nu,
ambasade, jurnale de călătorii, însemnări oficiale, impresii particulare,
privind donații, împropietăriri, zestre, judecăți, ctitorii, tot, absolut tot ce face referire la istoria națională ori la Cultul ortodox
și toleranța religioasă a Voievozilor, a Vlădicilor și a valahilor lor supuși.
Trebuie amintit faptul că la 19 ani în 1857, când prâslea Mihail Eminescu avea 7-8 ani, tânărul Hașdeu
trecea Prutul spre Iași, urmărit de organele țariste, cu o avere enciclopedică,
spirituală demnă de invidiat chiar de cei mai bogați oameni ai culturii,
bogăție pe care a risipit-o cu mărinimie princiară în toate publicațiile și
scrierile sale geniale.
Cu tot blazonul său de prinț, cu toată
efigia sa de scriitor, cu tot naționalismul său eminamente creștin, cu toată
aura sa genială, B.P. Hașdeu a fost împins în mocirla politicienilor vremii
prin microromanul Duduca Mamuca subintitulat
Din memoriile unui student.
„Romanțul”narează
cu detașare ironică tribulațiile amoroase ale unui june cinic și libertin,
care, doritor să cucerească o actriță debutantă, folosește cele mai ingenioase
mijloace, pentru ca după ce își atinge țelul să se descotorosească de ea fără
scrupule, aruncând-o, printr-o abilă stratagemă, în brațele prietenului și
concurentului său de până atunci.” (Doru Cosma, De la Dante la Zola – Pe urmele unor procese celebre, B.P. Hașdeu,
scriitor imoral? Ed. Sport-Turism, București, 1978)
Autorul, june prim, profesor de istorie la
Colegiul superior din Iași, pentru a fi bine gustat, savurat, micul roman l-a
garnisit cu „sosuri picante”,
istorisind „în ce mod o mamă a economisit
pe fiica-sa Emilia, înlocuind-o pe întuneric în privirea amantului”.
(ibid., p. 176)
Pasajul respectiv a venit ca o mănușă pentru
„prietenii” tânărului Hașdeu. Prima
reacție împotriva romanului, respectiv a scenei Emiliei cu mama sa, a venit din
partea „Comitetului de Inspecțiune a
școalelor din România – Filiala Iași, în a cărui depeșă au semnat Titu
Maiorescu, directorul Colegiului, O. Teodori și G. Mîrzescu.
Evident, prințul enciclopedist, tobă de carte și de Drept, ia în
zeflemea acțiunea Comitetului,
răspunzându-le că dacă era trimisă pe 1
April, ar fi crezut că „respectabilii
subscriitori voiesc a șugui, dar
fiind trimisă pe 17 April, s-a întrebat malițios: „Oare nu cumva Comitetul gândește a reforma calendarul?
Apoi, după acest preambul satiric, Hașdeu
trece la tirul său nimicitor, reproșându-le onorabililor „curat-murdar” cum ar zice nenea Iancu, faptul că nu au arătat
pasajele frivole din roman și că s-au substituit unui organ de cenzură a
presei, fiindcă „două autorități diferite
– cea școlară și cea judiciară – nu pot avea aceeași sferă de atribuții în
materie de presă.” (Doru Cosma, op. cit., p. 172)
După primul tir al atacului hașdeian, Bogdan Petriceicu reia atacul și mai
crâncen, încrucișat. „Teoriile și
tendințele literare se combat pe aceeași cale, pe care ele se produc. A trecut
timpul când papa poruncea lui Galileo a nu crede în mișcarea pământului. Nu mai
sunt acele zile când se ardeau scrierile și persoana unui Vanini* ca frivole. Eu nu sunt nici Galileo, nici
Vanini, dar dd. Maiorescu-Mîrzescu-Teodori oare sunt ei papi?” (idem.)
Pentru scena picantă din romanul său,
profesorul Hașdeu a fost exclus din învățământ, grație „aprecierii” date de Marele Maestru Titu Maiorescu, declanșându-i-se și un proces, care
grație „inculpatului” v-a deveni
celebru. De fapt, nu romanul era problema imorală
pentru cerberii moralei burgheze, ci Autorul,
care-i eclipsa prin curaj, noblețe, demnitate, autoritate, cultură, eleganță,
scriere, prestanță juridică, geniu, malițiozitate etc.
Înainte ca instanța de judecată să purceadă
la judecarea cauzei, consiliul superior al învățământului din Ministerul
Cultelor și Instrucțiunii, prin titularul de atunci Christian Tell, a decis la
20 Mai 1863, destituirea din învățământ. „Graba”
înalților responsabili nu poate fi justificată în nici un fel, decât cu
premeditare, cu anticipație la vina profesorului-scriitor.
Vlăstarul regal, dincolo de marca enciclopediei sale de neegalat, dincolo de asumarea
aproape integrală a tărâmului istoric,
lingvistic, filosofic, folcloric și filologic, mai era pe deasupra și licențiat magna cum laudae în științele juridice al Universității din
Harkov, dar și cu practică judecătorească, magistrat la Cahul în anul 1858, numit de caimacanul Vogoride.
Procesul s-a judecat în fața secției
criminale a Curții de Apel din Iași, instanță cu competență specială în materia
delictelor de presă. Ecoul acelui proces având ca „inculpat” un prinț și la propriu și la figurat, a făcut ca „toată smântâna Eșului” să umple până la
refuz și peste, sala de judecată, două zile consecutiv, 3-4 Iunie. Hașdeu și-a
apărat singur cauza, iar scriitorul din el de „24 de carate”, nu putea
găsi un moment mai favorabil pentru a-și savura disputa publică.
Și-a
etalat toate virtuțiile dominante ale geniului său, sesizate cu acuitate și de marele
savant Nicolae Iorga. „... A fost un scriitor îndrăzneț în luptă și de
o necruțătoare ironie... când nu putea lumina, orbea prin scăpărarea
scânteilor...Chiar biruit în fața lumii, el își înconjura retragerea de o
strălucire meșteșugită care silea ochii să se închidă și lăsa totdeauna
impresia unei superiorități omenești netăgăduite.” (Doru Cosma, op.
cit., p.175)
Din pledoaria rostită de „inculpat” înaintea curții criminale din
Iași, după ce a trimis la origine,
etimologic toate cuvintele din exprimarea completului de judecată,
încremenindu-l, au susurat, au
țâșnit, au irupt cascadic, s-au răsfrânt toate însușirile nepereche ale
personalității sale: cultură, dicție,
enciclopedie, erudiție, fascinație, frondă ironică, inteligență scăpărătoare,
ingeniozitate, vervă de polemist,
revărsare seducătoare de idei, vorbe de duh...
Turtit
și turmentat complet, completul de magistrați, a rămas
încremenit sub tirul neîntrerupt al „inculpatului”
scriitor, publicist, care-și reclamă argumentul suprem: „Un
romanist, un poet, un istoric sunt
portretiștii societății: vinovați-s ei oare, zugrăvind-o cum ea este?!
O operă literară poate fi considerată imorală și ca atare vătămătoare pentru
valorile etice ale unei societăți atunci când înfățișează adevărul în toată
nuditatea lui?!” (ibid.,177)
Apoi, cercetează retrospectiv felul în care
au fost întâmpinate de-a lungul timpului textele așa-zis licențioase ale
marilor scriitori ai lumii. Au fost aduși la bară, rând pe rând întru apărare: Aristofan, Ovidiu, Petroniu, Apulei, Plaut, Rabelais, Boccaccio, Shakespeare, Goethe...
„Citit-ați,
d-lor, pe tracul Aristofan? Să nu-l citiți cumva, căci veți fi siliți alminteri
a intenta un proces de presă cenușii celebrului comic...Scriitorul nu poate –
și nu trebuie – fi făcut răspunzător de racilele societății pe care le descrie
respectând adevărul...
Nemorali sunt
aceia ce se recunosc pe sine în atari caractere și le prigonesc sau defaimă din
egoism! Nemorali sunt aceia ce n-ar voi ca lumea să-i afle cine sunt!
Eu am scris
numai despre dragoste, pas grand-chose;
pe când d-voastră desfășurați omorurile, furtișagurile, otrăvirile, incestele
etc. Oare cine ar fi mai vinovat? Au de ce d-l procuror nu se grăbește a vă
urmări cu articolele legilor... D-voastre sunteți confrați ai mei, d-lor!
D-apoi încă
însuși d-l procuror, acuzând scrierea nemoralităților, scrie despre
nemoralități și, prin urmare, se acuză pe sine însuși! Iată la ce urmări
conduce învinovățirea ce mi se face! Oare vi mai dă mâna, d-lor, a crede în
nemoralitatea publică a paginei 43?” (ibid.,
p. 178)
Pentru a aduce din leșin în simțiri
completul de judecată și pentru a-l terfeli
complet, Hașdeu îi dă lovitura de grație, observând că legea presei din 1856, editată de Vodă Ghica, pedepsea pe autorii
care aduceau atingere moralei publice, dar această dispoziție, căzută în
desuetudine prin neaplicare, nu mai
figura în noua lege a presei, intrată
în vigoare în 1862.
Față de binecunoscutul principiu de drept
penal al legalității incriminării și pedepselor – nullum crimen sine lege, nulla
poena sine lege – urmărirea
scriitorului Hașdeu apărea evident ca flagrant nelegală. A urmat
rezoluțiunea cu o majoritate de un singur vot, 3 judecători făcând opinie
separată: „Curtea Criminală cunoaște pe
D-l Hajdău nevinovat de acusațiunea ce i s-au întins și prin urmare hotărăște: ca să rămână liber de răspundere în acest
cas.” (ibid., p.180)
Destituirea din învățământ n-a avut însă
recurs și ministrul roșu nu și-a
făcut mea culpa...
Numele
Prințului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost bine inspirat, comparat
cu cel al prințului culturii Dimitrie
Cantemir, bucurându-se între contemporanii săi de cel mai de seamă renume. Bogdan
Petriceicu Hașdeu a rămas în
analele memoriei dacoromâne-universale ca un creator de școală, dominând epoca, epocile prin figura lui
emblematică și prin Opera colosală.
A racordat cultura românească la cultura
universală, sincronizându-le și apoi a conceput „Etymologicum Magnum Romaniae”,
ca pe o enciclopedie a traiului întregului nostru popor în trecut și prezent.
CRISTINEȘTI
– satul unde a pogorât harul nașterii asupra sa și unde a fost Dumbrava
copilăriei sale, s-a aprins ca o mare Stea în Constelația cerească a
Strămoșilor geto-daci.
Strămoșul lui direct paharnicul Gheorghe Lupașcu
Hîjdeu (1663-1713), ajungând prin nefericite zile pribeag în Polonia, a
lăsat un zapis-testament în slavonă urmașilor cu gură de blestem, de a nu-și
uita niciodată vatra sacră străbună pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu.
„Și mă
rog lui Dumnezeu ca peste mormintele strămoșilor noștri să nu calce picioarele
păgânilor și dacă oasele noastre împotriva voinței noastre nu, măcar ale
urmașilor noștri să se odihnească în țara părinților noștri.” (Nicolae
Dabija, Pe Urmele lui Orfeu – Eseuri,
Ed. Hyperion, Chișinău-1990, p. 244)
Bogdan
Petriceicu Hașdeu – nemuritorul prinț al sângelui geto-dac și al culturii universale
a dat naștere – nemurire și Fiicei sale de Aur, poeta-romantică, principesa
IULIA Hașdeu.
FRUMOASELE
VREMURI VECHI
Baladă (prima parte)
„O, vremuri vechi, de Cavaleri, vremi când/ În
cinste se credea și în iubire,/
Și pentru țară te jertfeai oricând,/
Ori pentru Doamna ta, cu bunăștire!/ Cuvântul dat, viteazul și-l ținea/
Și jurăminte nu erau pustii./ În ce făcea, frumoasa și-o chema:/ Ah,
vremurile-acelea n-or mai fi!// Un Cavaler știa ce nu se-ntină,/ Pe slab
îl apăra cu brațul său:/ El nu lăsa din mână lancea, până/ Nu-l răzbuna,
plătind cu-același rău./ Blând întru pace, iute-n bătălie,/ Îl pomeneau, câți
el îi ocroti,/ Iubea, pe Domnul, nu-l temea-n mânie:/ Ah, vremurile-acelea n-or
mai fi!// Un Cavaler iubea pe al său
tată/ Și, tandru și pios, îl asculta./ Gata să moară, numai ca să-i placă,/
Bun fiu, el bun părinte devenea./
Mai este precum Cidul, este oare/ Un fiu, ce-amor și viață ar jertfi/ Tatălui său,
și nici un rău să-i pară?/ Ah, vremurile-acelea n-or mai fi!” (Iulia Hașdeu, Scrieri
Alese, Ed. Minerva, București – 1988)
Cinstire
și venerare marilor noștri Înaintași!
23
Aprilie 2024 + Sf. Mare Mc. GHEORGHE – purtătorul de biruință
Eseu închinat în
mod expres purtătorilor Sfântului Nume și tuturor ROMÂNILOR!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu