Cine
are puterea de a ierta?
Grid
Modorcea, Dr. în arte
16
Aprilie 2024
Dumnezeu iartă, natura nu iartă, spunea Carmen Sylva.
Ideea de păcat a venit târziu, când omul a început să greșească, fiindcă
existența sa era determinată de marele necunoscut. Multe fenomene care se
petreceau nu le înțelegea și atunci a inventat zeii. Omul simplu însă nu s-a
complicat și a ales Credința Simplă. Poporul român o numește Predania. Un
cercetător al Predaniei, un mare iubitor al tradiției, pe care îl cunosc de
câteva decenii, este Marin Voican, folclorist, poet și compozitor, de la care
am primit zeci de mesaje legate de folclor, de neam, de Dumnezeire. Nu mai
vorbesc de poeziile sale patriotice sau aniversare, în tradiția marilor
patrioți ai țării. Iar zilele trecute, am primit de la el manuscrisul unei
cărți de proză, numită „Puterea de a ierta”, care mi-a declanșat aceste
gânduri. Dar autorul nu face filosofia iertării, cartea nu este o meditație
savantă pe această temă, ci o carte de lume, care adună mai multe întâmplări -
întâmplări trăite - pe tema din titlu.
Un titlu foarte prețios și pretențios. Prin acele întâmplări, autorul își
exprimă concepția sa despre om, despre starea lucrurilor, a lumii în care
trăim, și mai ales despre raportul nostru cu Dumnezeirea. Din acest raport
reiese puterea noastră de a ierta. Vă las dvs plăcerea de a citi cartea, de a
luat contact cu aceste cazuri prozaice și de a descoperi dacă aveți sau nu
puterea de a ierta. Povestirile au un farmec indescriptibil, autentic, îmi aduc
aminte, ca stil, de felul de a povesti a lui Cipică, lăutarul pe care Brâncuși
l-a ținut pe lângă el peste 40 de ani, până la moarte. Adică graiul este foarte
românesc, neaoș, în toate cele 12 povestiri ale cărții. Deși sunt locuri și
personaje diferite, acest stil foarte popular le unește.
Le-aș numi povestiri lăutărești, probabil inspirate
din viața de compozitor a lui Marin Voican. Sau din viața sa vâlceană (satul
Ghioroiu), o zonă încărcată de credință, pe care o descriu în cartea
„Vânturarița”. Undeva, într-o povestire, autorul amintește de Schitul Bradu,
care a fost focarul inspirației mele, al „pelerinajului în rai”. Cum am spus,
îi știu de mult timp această aplecare spre folclor, spre neam, spre credință.
Ne-a legat o vreme și dragostea pentru Gheorghe Zamfir. Iar acum descopăr că nu
m-am înșelat. Povestirile lui emană candoare, au o inocență de copil, farmec și
acorduri umaniste.
Marin Voican este ca un monah a cărui dragoste
nemărginită în Dumnezeu se revarsă în proza sa ca un șuvoi fără oprire. El face
parte, paradoxal, din monahismul athonit, fără să aibă trăire isihastă. Totul
este lumesc. Exact cum este pentru omul simplu Credința Simplă, pe care
Eminescu spunea că lumea a pierdut-o. Marin Voican se reîntoarce la ea, la
izvor. În proza, ca și în poezia sa naționalistă nu există nici o clipă de
îndoială, nu se întreabă dacă El există? Nici nu concepe o astfel de întrebare.
Credința sa în Dumnezeu este totală. Un asemenea creștin nu am întâlnit nici la
mănăstiri. Dar crezul său nu se manifestă zgomotos, ci simplu, direct, fără
farafastâcuri. Numai la Prodromu am mai întâlnit un asemena crez mistic. Acolo,
ca monahii să creadă fără obstacole, statuia lui Apollo, care se afla pe vârful
Athon, a fost distrusă. Însă credința în Apollo a existat. Dar cine mai crede
azi în Apollo?
Marin Voican nu-și pune astfel de întrebări, deși are
84 de ani. E mai apropiat de Caragiale și Gala Galaction decât de Tudor
Arghezi. Dar izvorul său este total lumesc. Una dintre povestiri, o spovedanie
(ultima?), amintește izbitor de nuvelapsihologică „Păcat”, a lui Caragiale, ca
și de drama „Năpasta”. Aceeași lume încrâncenată, mistuită de păcate,
rudimentară, care poartă povara unei crime, o crimă de lume, dacă pot să-i spun
astfel. Mă așteptam ca în acest spirit să descopăr o povestire dedicată ghionoaiei,
fiindcă Ghioroiu trebuia să aibă o pereche, iar ghionoaia este o femeie rea,
cicălitoare, aducătoare de ghinion. În proza noastră veche, ghionoaia apare
peste tot, mai ales sub forma de pasăre, de ciocănitoare, care își ascute
ciocul noaptea în scoarțele copacilor și îi auzi chiotul, cum spunea Odobescu,
dar în unele locuri cuvântul mai înseamnă și cucuvea, care prevestește a
morțiu.
Hogaș descrie ghionoaiele având „pliscuri de oțel”, cu
care toacă arborii! Ne întâlnim cu ghionoaia și în scrierile lui Agârbiceanu,
Goga și Coșbuc. Dar și în basmele lui Ispirescu, ea e chiar un fel de zmeoaică,
o vrăjitoare, o ființă monstruoasă, pe care o înfruntă Făt-Frumos. Masculul
ghionoaiei se nunește ghionoi, dar consătenii lui Voican i-au zis ghioroi. E un
nume ca un semn prevestitor. Un Caragiale ar fi zămislit de aici un simbol
național. E sigur că la „Hanul lui Mânjoală”, unde stăpână era Mânjoloaia, cum
i se mai spunea Marghioalei, care făcea ca totul să fie plin de spectre, vrăji
și farmece, se auzeau ciocăniturile ghioroaiei, ca și cicălelile aspre cu care
femeile rele și fatidice își blestemau bărbații. Eu am creat legenda
Vânturariței, e posibil ca Marin Voican s-o creeze pe cea a Ghioroaiei.
În multe locuri, spiritul prozaic se îndepărtează de
zona vâlceană și ajunge în mahalaua dâmbovițeană, rea, urâtă și superstițială,
apropiată de „Groapa” lui Eugen Barbu. Uneori, datorită misticismului primar,
apare și un parfum fanariot, oriental, ca în „Craii de Curtea Veche”, în
„Ciulinii” lui Panait Istrati, dar cu un aer de veleitarism sau ca în
„Domnișoara Nastasia” a lui G. M. Zamfirescu. Lumea marginală rămâne foarte
bogată, aceeași în toată proza noastră „de mahala”. De obicei, acesta este domeniul
veleitarilor. N-am nimic cu veleitarii, dar cei pe care i-am întâlnit eu sunt
niște impostori. Învață să te ferești de ei, sunt unși cu toate alifiile, sunt
mai ceva ca țiganii, care întâi te perie, apoi, la prima cotitură, de înșeală.
Însăși credința lor acaparatoare este o prefăcătorie, o minciună. Iar acest tip
de existență nu ajută literatura. Pare tezist, lipsit de mister, fiindcă lipsa
de îndoială nu este benefică literaturii și nici înțelegerii superioare a
lumii.
Viața nu este otova, este ca un labirint, plină de
contraste și contradicții. Dovadă că judecata autorului asupra acestei
fundamentale teme, puterea de a ierta, nu se ridică dincolo de limitele
biblice. Apogeul este apoftegma christică: „Iartă-i, Doamne, pe păcătoși, că nu
știu ceea ce fac!”.
Aici autorul poate fi apropiat de Damian Lukici,
faimosul țăran, un prisăcar rus, care a dovedit simplu că Dumnezeu există unei
comisii de savanți care veniseră în satul lui să le demonstreze țăranilor că
Dumnezeu nu există. Marin Voican este ca acel țăran în povestirile sale din
care lipsește totuși o meditație despre iertare. Și poate nici nu trebuie, ea
trebuie dedusă din rețeaua de întâmplări. Ce este iertarea? O slăbiciune
omenească, îl ierți pe cel care ți-a greșit chiar dacă nu are dreptate? Între
animale nu există iertare. Ele nu iartă. Se sfâșie între ele. De ce? Fiindcă nu
există nici iubire. Ca să ierți, trebuie să iubești. Îl ierți pe cel pe care îl
iubești chiar dacă este un păcătos, ca în proza lui Dostoievski. Iar ca să te
ierte Dumnezeu, trebuie să crezi în El. Iar ca să crezi, trebuie să știi cine e
Dumnezeu. Cine ești, Doamne, se întreabă obsesiv Sf. Augustin în
„Confessiones”.
La început, ne spune Biblia, exista un Dumnezeu care
ne pedepsea pentru greșelile noastre, de aceea Iisus ne-a învățat „Tatăl
nostru”, în care îl rugăm pe Dumnezeu: „Și ne iartă greșelile noastre/ Așa cum
iertăm și noi greșiților noștri!”. Iisus ne vorbește despre un Dumnezeu al
iubirii. După cum există și un Dumnezeu otiosus (obosit) și unul ascuns (Deus
absconditus). In necazul lui, țăranul român ne vorbește despre un Dumnezeu care
ne uită, care ne întoarce spatele, ca în acest catren, o capodoperă culeasă de
Lucian Blaga: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne,/ Dumnezeu pare că doarme,/ Cu
capul pe-o mănăstire/ Și de nimeni n-are știre”.
De aceea Sf. Augustin ne învață să fim apofatici. Dacă
Anselm de Cantenbury evocă dictonul latin Credo ut intelligam, Sf. Augustin îl
caută pe Dumnezeu, el cercetează să afle cine e, ca să creadă (intelligo, ut
credam). Și ajunge la suprema descoperire: „Dumnezeu există, fiindcă îmi
amintesc de el”. Dumnezeu se află în memoria noastră.
Dar dacă nu crezi, ce te faci? Trăiești în mrejele
păcatului? Dar nu crezi nici în păcat. Ce este păcatul? Știe vreun animal ce
este păcatul? Nici măcar în Biblie, în prima geneză, nu apare această idee.
Uciderea lui Abel de către fratele său, Cain, nu e numită păcat, ci pedeapsă.
Când a văzut de ce cruzimi e în stare omul, lui Dumnezeu i-a părut rău că l-a
făcut (Facerea, 6). Și atunci l-a pedepsit pe Cain cu târâșul șarpelui, ca în
cântecul Mariei Tănase, să-i fie existența un chin. De altfel, sunt păcate atât
de mari încât nu pot fi iertate. Lumea e plină de criminali odioși, pe care
nimeni nu-i poate pedepsi și ierta! Și totul începe de la mitul lui Cronos,
care își devora copiii! Până la urmă Cronos, Timpul, ne devorează pe toți.
Dumnezeu te iartă dacă nu știi ce faci? Bineînțeles că nu te iartă dacă tu nu
te ierți pe tine însuți.
Istoria omenirii este deopotrivă o istorie a păcatului
și a iertării. Casa iertării este Chilia, apoi Biserica. Dar iertarea este o
temă universală. O demonstrație unică în acest sens o face Shakespeare în „The
Tempest” (Furtuna) - în parabola iertării, care se termină când Prospero iese
la rampă și se adresează spectatorilor: „Fără duhuri și minuni,/ M-aș sfârși
de-n rugăciuni/ Care spală orice păcat/ N-aș cere să fiu iertat./ Cum și voi
ați vrea să fiți,/ Rogu-vă, mă sloboziți”.
Iertarea este un fenomen complex, el presupune
existența iubirii, a păcatului, a lui Dumnezeu. Și toate legate de conștiință.
Implicit de morală. Un om imoral nu poate ierta. Dacă nu ai conștiința
păcatului, nu poți avea nici conștiința iertării. Zici, ce să iert? N-am ce să
iert, fiindcă nu am păcătuit. Aici apare dihotomia lui „Guilty” și „Not
Guilty”? În esență, vina de a fi și de a nu fi.
„Charta Moralia” ne oferă câteva cugetări despre
iertare:
„- Iertarea este o formă de slăbiciune și de putere,
în același timp.
- Iertarea nu trebuie să înlocuiască legea. Dacă l-aș
ierta pe cel care mi-a ucis fiul, am să-i ucid și eu fiul.
- Iertarea păcatelor este o apocalipsă.
- Cine nu plânge, nu știe ce este iertarea.
- În dragoste, jurămintele încălcate sunt pe jumătate
iertate.
- Rușinea te oprește să păcătuiești, ea e calea
iertării.
- Recunoaște că ai greșit și te iert.
- A greși e omenesc, a ierta este divin.
- Ierți ceea ce e de neiertat, așa cum crezi ceea ce e
de necrezut.
- La spovedanie ni se iartă păcatele, dar ele rămân,
nu dispar și ne apasă, și ne dor.
- Are vreun preot puterea de a ierta când duce cu el
toate păcatele?
- Puterea de a ierta o are numai cel care este
asemenea lui Iisus. Trebuie să fii un om curat, moral, superior, ca să poți să
ierți. Această putere o are Omul Purificat. Un păcătos nu poate fi un om drept,
fiindcă nu are judecata fără pată. Cum a făcut Solomon cu judecarea celor două
femei care își disputau același copil?A scos-o la iveală pe mama adevărată. Iar
cu cea mincinoasă, ce a făcut? A lăsat-o pradă deznădejdii. Dar Iisus n-ar fi
făcut așa. Ar fi iertat-o și pe ea. Iertarea este soră geamănă cu Bunătatea.
Puterea de a ierta este deasupra tuturor puterilor omenești.
Povestirile lui Marin Voican nu sunt meditații pe
aceste idei. Sunt oferite cazuri, întâmplări umane și inumane, vieți care sunt
dependente sau nu de iertare. E minunat totuși că în locul oricăror speculații,
el pune viața. Ea este un focus al iertărilor. Iertarea este un complex de
reacții față de oameni și față de tine. Învață să te ierți pe tine însuți. Asta
înseamnă să te cunoști. E un lucru
foarte greu, deși esențial, care definește forma cea mai înaltă de civilizație
pe care a atins-o omenirea, civilizația greacă. „Cunoaște-te pe tine însuți”,
se afla pe frontonul Templului unde se manifesta Oracolul de la Delphi,
considerat Omphalos, axul lumii.
Cine putea să-l ierte pe Oedip, după ce Oracolul i-a
prevestit că-și va ucide tatăl și va trăi, se va căsători cu mama lui? Copiii
lui îi erau frați și surori. Cine să ierte o asemenea fără-de-lege, săvârșită
de un om care nu știa că săvârșește asemenea păcate!? El și-a scos ochii, să nu
le mai vadă. Dar păcatul a fofusese déjà săvârșit. Nu s-a stins. Numai un geniu
isihast, ca George Enescu, a avut puterea de a-l ierta pe Oedip, de a-l trece,
la finalul capodoperei sale „Oedip”, pe scara iluminării, în lumea izbăvitoare
a luminii.
Religia fără cultură e oarbă, cultura fără religie e
mioapă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu