VASILICA
GRIGORAȘ
Satul,
sufletul românului
La rugămintea unui prieten care trăieşte de câteva
decenii la mari depărtări de ţară, mergem în satul lui natal pentru a face
câteva fotografii pe care să i le trimitem pentru aduceri aminte. Asta s-a
întâmplat primăvara, în Marele Post al Învierii Domnului. Am ajuns în satul cu
pricina. Aici, toate respirau adânc aerul verde al primăverii. Oamenii, cot la
cot cu natura se pregăteau de Marea Sărbătoare. Casele mai noi sau mai vechi,
mai mari sau mai mici înveşmântate în alb, doreau să convingă pe oricine că, la
sat, încă mai există curăţenie şi puritate sufletească şi morală. Ţăranul ştie
care-i este menirea sfântă pe acest pământ. El ştie că la sat se află temelia
zidirii neamului, rădăcina adânc înfiptă în istorie, dar şi izvorul din care ne
adăpăm pentru a ne menţine demnitatea naţională. Chiar şi copleşit de
neajunsuri, ca de multe ori în decursul istoriei duce mai departe seva
neamului. Se străduieşte din răsputeri să hrănească cu truda sa noile vlăstare
şi să lumineze cu inima lor spiritul acestora. Apoi, „pe vatra casei / pagini
albe de jurnal / aşteaptă alţi scribi”. În curţi era curăţenie. Livezile cu
meri, peri, cireşi, vişini, zarzări, pruni... împodobiţi cu flori albe şi roz
îmbogăţeau decorul mirific. În grădiniţele de lângă casă flori, flori multe şi
felurite. Liliac, stânjenei, crini, vestitele crăiţe... Din loc în loc fântâni,
fie cu scripeţi sau cumpeni. Toate păstrează izvoarele străvechi ale satului
potolind setea locuitorilor în verile înăbuşite de arşiţă ori adăpându-i în
iernile troienite de nămeţi. Așadar, „vechea clepsidră – / doar cumpăna
fântânii / măsurând timpul”. În marginea satului zărim o casă, ba nu, o căsuţă.
E mică, joasă, cu două ferestre şi seamănă grozav cu cea care locuieşte aici; o
bunicuţă mărunţică şi gârbovită, cu basma pe cap, dar încă sprintenă la mers şi
cu privirea ageră. Cu acoperişul de stuf şi cu un horn dărăpănat, căsuţa e
înecată în frunzişul verde al duzilor, salcâmilor şi plopilor sădiţi de bunici
şi străbunici în folosul celor de astăzi. Casa nici nu s-ar vedea din frunziş
dacă n-ar fi toată spoită în alb. Arată ca un nor lăptos care străluceşte în
razele generoase ale soarelui. De altfel, potopul acesta de verdeaţă o face să
fie o căsuţă bogată şi nu o împiedică să se dezvăluie ochiului trecătorilor.
Îţi captează privirea, te atrage s-o priveşti mai atent, te îmbie la un mic
popas pe prispa înmiresmată de mirosul muşcatelor scoase la lumina zilei. Şi
bunicuța este bogată având „flori de cireş - / la tâmpla bătrânei/ doar fire
de-argint”. Ne-a invitat în casă şi am intrat. Ferestrele toate acoperite nu se
deschid niciodată, iar în casă mirosea a naftalină, şi „lângă vatră / încâlcesc
ghemul bunei / câţiva pisoiaşi”. Căsuţa are o curte spaţioasă asemenea celor
din jur, stând alături de alte curţi largi, verzi şi ele, care se înşiră toate
de-a lungul uliţei. Deosebirea era că aici, buruienile năpădiseră până în
pragul casei. Prin decorul verde crud se zăreşte o clădire mai răsărită, cu
geamuri mari. Am bănuit, dar citind ceea ce era scris pe frontispiciu ne-am
lămurit că este şcoala. Era închisă, pentru că era zi de sărbătoare, iar cei
care-i treceau pragul de obicei, cadre didactice şi elevi se relaxau, se
odihneau, fiecare în felul lui ori, mai degrabă se pregăteau cu zor de
sărbătoare. Biserica se află pe un plan mai ridicat decât satul. Supraveghează
satul, ziua şi noaptea. În turnul clopotniţei un cuib de barză. Sunetul de
argint al clopotului anunţă sărbătorile de peste an, cât şi evenimente
neplăcute: grindină, furtuni, inundaţii... Mai vesteşte şi plecarea vreunui
consătean spre veşnicie, care la „apus de soare – / plecând din ringul de dans
/ cu plecăciune”. Zidurile sfântului locaş sunt crăpate în cele patru puncte
cardinale. Asta s-a întâmplat în timp, datorită intemperiilor vremii sau
neglijenţei oamenilor. În tonusul sacru al pregătirii Învierii, cea mai aleasă
casă a Domnului străluceşte în ultimul timp prin spoiala proaspătă, dar, mai
ales prin puterea credinţei de a fi păstrată vie pentru a se mai putea ţine
slujbe măcar în marile sărbători de peste an. Fiind atât de avariată, sătenii
se tem însă ca structura de rezistenţă să nu cedeze. Domnul să aibă în pază
biserica şi pe enoriaşi! Cimitirul se întinde de jur-împrejurul bisericii. Ca
în majoritatea satelor româneşti, şi aici, unele cruci sunt mai noi, pe unele
morminte flori proaspete, însă multe cruci mai vechi îmbrăţişează pământul.
Ceea ce e mai trist, unele morminte nici nu se mai văd din iarba deasă, uitate,
din varii motive de urmaşii celor care-şi dorm aici somnul de veci. Uitându-ne
parcă spre nicăieri, la un moment dat ne acaparează privirea „cruci putrezite -
/ printre iris şi liliac / umbra bunilor”. Cu o stare de spirit specială, ne-am
amintit şi noi încă o dată că ai noştri moşi şi strămoşi se odihnesc întru
Domnul în cimitire la depărtare de noi. În amintirea lor şi a acestora de aici,
am aprins lumânările luate de acasă. În licărul acestora, pentru iertare şi
mântuire am „înălţat rugă / la căpătâi de morminte – / pace tuturor”. Parcă şi
natura a intrat în rezonanţă cu noi „in memoriam – / proaspetele coroane / ramuri-nflorite”.
Lacul, o baltă, chiar la ieşirea în sat. Nu i-am dat prea mare importanţă, o
cantitate de apă stătută. Am aflat mai târziu de la prietenul nostru că acel
lac a avut şi are încă un loc important în mintea şi sufletul lui. Este prezent
şi acum în visele sale. Copii pe uliţă, de altfel veseli şi zburdalnici, dar la
apariţia noastră au devenit sfioşi mergând cu paşi uşori, parcă să nu ne
deranjeze cu ceva. Intrând în vorbă cu ei, ne-am simţit şi noi, pentru câteva
minute, în lumea copilăriei de la ţară. I-am întrebat: „nu vreţi să vă facem
poze?” Bucuroşi au dat repede din cap dând a înţelege că sunt de acord. Le-am
făcut şi lor fotografii. Acum, aveam tabloul complet al satului: case mai mari,
construite în zilele noastre, mai mici precum cea descrisă mai sus, şcoala,
biserica, cimitirul, lacul, uliţe întregi pline de verdeaţă şi întreg satul
însufleţit de candoarea şi frumuseţea copiilor care vor duce mai departe
spiritul şi istoria neamului. Satul, sufletul românului. Dragă prietene, atât
am putut face pentru tine! Aceste semințe culese din pământul tău natal atât de
binefăcătoare pentru hrana sufletului, ți le dăruim cu dragoste. Bucură-te
întru aducere aminte și trăire întru credință și iubire de neam.
Aparut in revista LUMINĂ LINĂ din SUA,
diriguită de părintele Theodor Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu