ADMIRAȚIE / RECUNOȘTINȚĂ
Timișoara e
orașul care m-a făcut ceea ce sunt azi. O stea care a aprins in mine toate
simțămintele omenești – cifrul divin. Curiozitate, interes, pasiune, iubire și altruism.
A DĂRUI. Sunt mândru de voi și de dragostea Domnului Dumnezeu. Nu am urmat
nicio școală a statului comunist oferită de oraș. Am fost un băiat simplu, fiu
al unor părinți harnici și curați, refugiați din Moldova din cauza lichidării
gospodăriei lor de valul comunist al anilor de după război. În Ciudanovița
dormeam in paturi de fier militare și scaune fabricate, ad hoc, din lanteți/resturi
aduse în spinare de tata de la mină, ca lemne de foc. Am văzut Timișoara, întâia
dată, într-o fotografie din manualul de limba română la școală. Era o
fotografie a bulevardului Gării de Nord, cu blocuri moderne și lămpi pe stâlpii
înalți ce luminau o stradă plină de oameni, autoturisme, troleibuze și
tramvaie. Mi s-a părut un oraș extra-modern, ca din filme.
Părinții m-au înscris
la școala profesională de la Bocșa pentru că doar atât își permiteau financiar,
strictul necesar de găzduire și meditațiile suplimentare pentru a intra.
Aveam un verișor
care studia arhitectura la Politehnică. El era pretextul meu de a vizita orașul
în zilele libere. Verișorul mi-a făcut o schiță cum să ajung de la gară pe jos.
Gara, forfota mulțimilor, a trenurilor de marfă și călători, a motoarelor și
vagoanelor cu etaj, traseul din tren, peste linii, prin gara plină de călători
și până în stradă mi-au îmbujorat obrajii de emoție. Strada din cartea mea imaginativă
era o călătorie desprinsă de pe ecranul filmelor franțuzești și americane. Am
mers pe marginea Canalului Bega, pe șoseaua care ducea până la Operă. Am intrat
în clădirea Politehnicii și, la intrare, portarul a trimis pe cineva la etaj să-l
anunțe pe Viorel Hurduc că am sosit. A coborât și m-a invitat sus in sala de
clasă unde mai mulți studenți, la mesele de lucru, executau lucrări în desen.
Mai avea o jumătate de oră până la sfârșitul cursurilor. Apoi, m-a plimbat prin
oraș, am servit masa la Cina și o cafea în centru, între Catedrală și Operă. Pe
stradă, mașini multe și, în special, lume elegantă. Femei și bărbați într-o
paradă de modele din culturile maghiară, sârbă, germană, română. Să nu-i uit pe
italienii care ne vizitau în număr mare și coloratura exotică a romilor, de altfel,
extraordinari. Această încrucișare de modele și gusturi au creat și emancipat
cetățeanul timișorean devenind un reper special al frumosului european.
Ce vreau sa
spun?
Contactul meu
cu viața și cultura timișoreană a trezit în mine dorința de a cunoaște și
recunoaște drumul emancipării și căutării evoluției, ARTISTIC ȘI SPIRITUAL. M-a
trezit și ajutat să mă emancipez. Vizitam orașul regulat și, prin osmoză, am
devenit studentul, iar timișorenii, prin darul lor, profesorul. La 26 de ani
mi-am zis: Dacă la Timișoara e LUMINĂ, imaginează-ți ce este în cea mai avansată/civilizată
țară din lume! Așa am hotărât să fug în SUEDIA. De ce? Pentru că turiștii, Radio
Europa Liberă și Vocea Americii vorbeau că regimul, prin cenzură, ne ascunde
CEVA.
Din motive
tehnice am ajuns in Australia, nu Suedia și pun asta pe seama celui care m-a
adus aici: Credința părinților mei – Ca sa reușești, trebuie să te urci pe
cruce lângă Iisus Hristos. Și asta am făcut și continui până voi muri.
Deci, Dumnezeu,
prin orașul Timișoara, mi-a deschis ochii și DĂRUIT DESTINUL!
Respect și
Admirație TIMIȘORENILOR!
Ben Todică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu