LIMBA
MAMEI
(Revizuită
și adăugită)
Motto:
”… Dacă Emil Cioran, filosoful care făcea
observații și vorbitorilor
de perfectă limbă franceză, la bătrânețile
sale avea nevoie de translator
că să mai înțeleagă acea limbă, înseamnă
că limba mamei face o distincție”.
Ioan Miclău-Gepianu
Fără să pretind a da acestei povestiri valoare de
specialist în cercetarea limbilor vorbite de popoarele lumii, relatez doar
aspecte observate de mine și, care mi s-au părut a fi având un oarecare sens și
veridicitate observate de mine pe viu, dar nu sunt nici noutăți, ci doar simple
realități pe lângă care trecem zilnic. Nepăsători chiar! Trecem pe lângă
oameni, bătrâni, adolescenți, copii, nou născuți sau nenăscuți.
Se vorbesc limbi diferite, adică după vorba cea veche
și înțeleaptă: ”Fiecare cu limba mamei sale”.
Se învață și limbile celor din jur, uneori la
adolescență, în școli, din vecini și prieteni, se însușesc două, trei și patru
limbi vorbite cursiv și, totuși limba mamei, face diferență. Are o ancorare
psihică, o încorporare biologică, de genă în ființa omului.
Studiile de specialitate au remarcat desigur aceste
fenomene, dar și cele puse pe taler folcloric, literar, au intuit, vorbind și
scriind pe aceaste teme.
Eu doar afirm pe bază de observație, ocazie și
curiozitatea mea proprie, cum limba mamei – se deosebește, are un caracter
biologic în memoria și psihicul noului născut, față de limbile ce le va învăța
ulterior.
S-ar părea că intrăm în acel domeniu al asimilației,
deși nu extind periplul imaginației spre această idee, pentru că am mai zis
într-un proverb al meu, cum, ”infiltrație nu înseamnă asimilație”, iar știința
delimitează aceste stări de adevăruri așa după cum le-a delimitat istoria
însăși.
Mai exact, ajunși la bătrânețe, la acea stare căreea
îi zicem popular și în glumă că,”a dat în mintea copiilor”, fie și senilitate
dar nu în toate cazurile, în conversația ce implică emoții intense, apare Limba
mamei în răspunsurile date, chiar dacă ani dearândul aceasta nu a fost vorbită
zilnic!
Vecina nostră Ana, care era o poloneză, ne povestea
cum în copilărie se juca pe stradă cu alți copii, râzând și alergându-se unii
pe alții, acasă în Polonia.
Avea circa 9 ani, când soldați germani au luat-o din
stradă cu alți copii și au fost duși pentru totdeauna. A lucrat la ferme
germane și a învățat limba germană. Acolo îl cunoscuse pe Gligor, viitorul ei
soț, fiind tot un polonez ajuns și el acolo prin aceleeași situații ale
războiului. S-au căsătorit acolo, apoi cu un avion militar de transport, ne
povestea Gligor, au ajuns în Australia după terminarea celui de-al doilea
Război Mondial. Ana nu se mai reîntoarse niciodată în țara ei, nu și-a mai
revăzut frații, surorile sau părinții.
Ana și Gligor, vecinii mei din Cringila, erau o
familie de polonezi harnici, și-au construit casa, au avut patru copii, și au
ajuns la frumoasa vârstă de optzeci de ani fiecare. Acum dorm în acest pământ
bun și primitor al Australiei.
Ana vorbea o engleză destul de bună, eu și soția mea,
venind mult mai târziu, învățam engleza și de la vecinii noștri.
Dar când Ana devenise foarte bătrână dar nesuferind de
nici o boală canceroasă, vorbea cu noi și cu copii ei numai în limba polonă.
Nu-i venea în minte alte limbi.Vorbea numai limba mamei sale. Curioasă treabă
mi-am zis în gândul meu. Nu răspundea decăt numai în polonă, nu germană, nu
engleză. Cine mai poate înțelege miracolele creierului omenesc? Eu doar
povestesc frumos despre vecinii mei, rupți și ei de pământul lor natal precum
eram și eu cu familia mea.
Dar, iată că îmi este dată încă o situație similară,
asemănătoare, dar de la care mi-am zis că trebuie să scriu despre aceste
curiozități, fie și ca amintiri despre bunii vecini și prieteni.
De data această mă aflam în vizită la spitalul central
din orașul Wollongong, unde se afla internată o bună prietenă a familiei
noastre, doamna Elisabeta. Era prezent și soțul ei, Traian Munteanu. Elisabeta
trecuse cu bine pragul celor optzeci de ani, dar în ultima vreme foarte
slăbită, a fost internată la spital. Ne-am dus impreună cu soția să o vizităm,
să-i dăm speranțe pozitive, deși nu se întrevedeau prea multe speranțe, dar
ne-a recunoscut. Îi vedeam înseninarea pe fața ei, a întins mâinile spre noi fără
însă să vorbească. Era obosită de pat. Lângă ea stătea soțul ei, Traian
Munteanu și el la aceeași vârstă, privea îndurerat cu ochii umeziți. Ei, erau
una din familiile care ne vizitau și îi vizitam și noi. Lui Traian îi făcea
mare plăcere de câte ori îi dăruiam câte o carte de a mea nou publicată. Citea
cu voce tare, autograful semnat de mine, pe care apoi îl traducea în engleză și
Elisabetei. Ea emigrase din Ungaria și, tot prin învolburarea războiului
ajunseră să se întâlnească cu Traian Munteanu, un brașovean harnic și apoi să
se căsătorească, întocmindu-și o fericită familie în Australia.
Dar timpul zboară nemilos, ne vin și bătrânețile pe
care nu le putem ocoli.
Iată că vine doctorul de serviciu care trecea pe la
fiecare bolnav din salon, controlând starea acestora. Acum a fost momentul în
care din nou aveam să aud de ”limba mamei” ieșită la iveală. Elisabeta vorbea
perfect ungurește, engleză și ceva românește, dar foarte puțin. La întrebarea
doctorului(doctoriță era) cum se simte? Ca prin vis Elisabeta privind undeva
fix, răspunse turuind fără încetate într-o limbă pe care n-am înțeles-o, nici
noi nici doctorița care a început să zâmbească.
Atunci Traian Munteanu ne-a explicat că vorbește limba
slovacă, fiindcă de fapt ea era fiică de slovaci. Ne-am înveselit cu toții, iar
prin îngrijirea medicală și bunăvoința lui Dumnezeu, Elisabeta s-a reîntors la
casa ei împreună cu Traian. I-am vizitat iar în zilele următoare obsevănd că
totul era bine și în regulă. De data aceasta vorbeam engleza și româna, cu
traducerile necesare.
Mie îmi veni în minte ideile lui Descartes, de a vedea
lumea prin sinele propriu, deci a mă verifica și pe mine, căci în pragul celor
saptezeci de ani fiind, am să apuc să vorbesc și eu limba mamei. Dar limba aia
dacică ardelenească, țărănească, doar de nu mi s-a și întîmplat.
Ai, ardăle focul dă scrieri că multă pisare de cap mai
dau! Cam așa ceva.
Ioan Miclău-Gepianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu