Mircea Dorin Istrate - N-apoi mă cheamă cuibul de născare

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

 

N-apoi mă cheamă cuibul de născare

Motto

În satul meu îs dar acasă

În satul meu aș vrea să mor,

 

 

~*~

 

În huma noastră

 

În huma noastră-i pulbere de stele,

Umblați cu grijă când călcați pe ele

C-aveți sub talpă miez de preaceresc,

Ce are-aici cărări de pământesc.

 

Pe astă humă, ei, Adamii lumii,

Urmați apoi de moșii mei, străbunii,

Cătatu-și-au mereu de-mbucătură

Tot râcâind cereasca umplutură.

 

Aici au dat de aur și de sare,

De bogății ce-n jururi nimeni n-are

Și hărăziți cu mari conducători,

Au înălțat în fală, țara lor.

 

Și tot de-aici, dîn tina cea stelară,

Trimișii lor spre ceruri se-nnălțară

La zeii cei de-acolo, din ceresc,

Le spună cum pe-aicea viețuiesc.

 

Și mai știau că-mi sunt scoborâtori

Din zeii cei prin ceruri umblători,

De-aceea-n fața morți, cu mândrie

Ei  îmi râdeau, știind, că-s veșnicie.

 

N-au dat în fața morții înapoi,

Căzut-a unul, au venit iar doi,

Și-n marmura Columnei însfințiți

Modele-mi sunt de-acuma, veșniciți.

*

Așa mi-a fost aici, pân’ de curând,

Când alți urmași venit-au rând la rând

Să țină astă țară ne-nrobită,

Trăirea să i-o facă fericită.

 

Așa-au simțit Bogdani și Dragoșești,

Și neamul cela lung de Movilești,

Și Mircea craiul și Ștefan cel Mare

Învrednicitul care seamăn ’nare.

 

Și-un Țepeș în legende urcător,

Și un Mihai de neamuri strângător,

Și-un Avrămuț, din sfântul meu Ardeal,

Icoane ce-s de pus într-un altar.

 

Pe cine astăzi Doamne să urmăm

Și sufletul în palmă să il dăm,

Că nu mai e pe-aici, Doamne ferește,

Un cineva să simtă românește.

*

Dejeaba-n humă-i pulbere de stele

Și noi călcăm pe aurul din ele,

Degeaba neamul nostru-i din ceresc

Scoborâtor aicea-n pământesc,

 

Că noi de-acum ne-am pângărit cuibarul

Și-am întinat ce Zeii ne-au dat harul,

Ajuns-am mincinoși și trădători,

Nemerniciți și lași și vânzători.

 

La țară nu mai ținem mai de loc,

Ni-e neamul ăsta tot în nenoroc,

N-am învățat că țara mi se ține

Jertfelnicindu-ne mere la rău și bine.

*

Atâta de puțin avem a face

Să fie-n țară liniște și pace,

Să fim ce-am fost, români adevărați,

Uniți în cuget, iubitori de frați,

 

Să ne-ntristăm când țări-i merge greu,

Speranță să avem în Dumnezeu,

Să știm c-aicea huma dă putere

Și dragostea de neam, sfântă-i avere.

 

 

***

Raiul care l-am avut

 

Fost-am și eu, prunc ca alții, bun, smerit și-ascultător,

Legănat în poala vremii, dar la muncă lenevior,

Îndulcitu-m-am cu clipe pe cărarea ăstei lumi

Cu copii la fel ca mine, toți zburdalnici și nebuni.

 

Eu  mai cred c-atunci primit-am lumea fie toată-a nostră,

Cu pădurea foșnitoare și cu via de pe Coastă,

Și cu Bercul plin de floare și cu stâna cea bătrână,

Și cu vorba legănată ce-a vorbit-o Mama Tână.

 

Și cu Vale pentru scaldă și cu mura neagră, coaptă,

Cu frăguța îndulcită, cu pomiștea popii toată,

Cu tot crângul plin de păsări și-un izvor stâmpărător

Și cu dragostea măicuții pentru dulcele-i odor.

 

Raiul l-am avut pe mână, neștiind că mult nu ține

Și că noi, cei nebunatici, moștenim lumea ce vine,

Cu mai toate-a ei păcatele adunate la un loc,

Cu atâtea deziluzii, cu nevolnic nenoroc.

 

Doamne! De ce-am vrut atuncea și puteri și bogăție

Și mărire și palate, nesfârșită avuție?

Nu era mai bine încă să rămân c-o prună coaptă?

Cu o cană ochi de lapte, muls-atuncea la poiată?

 

Cu o vie prăduită de-a ei struguri pe ales?

Și de nuci, bine-ncuiate, mai în toamnă, de cules?

Cu o scaldă-n miez de vară, când ți-i voia-n Valea Mare?

Cu frăguțe-n pălărie adunate pe cărare?

*

Azi, ce inima-mi dorește, am și aur și palate,

Dar tânjesc ca nimeni altul dup-o cană ochi cu lapte,

Dup-o scaldă când mi-i voia, dup-o prună îmbrumată,

După raiul ce-l avut-am, neștiind că el se gată.

 

Cum aș face schimb cu tine, puștiul lumii cel smerit,

Cu ți-aș da, cât tot ce strâns-am pentr-o zi-n copilărit,

Raiul vieții-a fost atuncea, fără griji, fără nevoi,

Azi avem cât n-are lumea, dar în suflet suntem goi.

 

 

***

Amintiri care ne dor

 

M-a-ndemnat de-o vreme gândul să mă duc în satul meu,

Că s-apropie cea vreme când mă cheamă Dumnezeu,

Eu m-am dus să-mi căt pruncia, colo unde am lăsat-o,

Tinerețea cea de miere, ce nicicând nu am uitat-o.

*

De la drumul țării încă am luat-o prin pomiște

Și de-acolo peste câmpuri pline toate de miriște,

De -am ajuns în Dealul Crucii, la cea margine de sat,

Iar de-aici înc-o postate până-n locu-n care-am stat.

 

Amărât îmi e cel suflet și cel gând îmi e-ntristat

De ce ochii îmi văzură și de câte am aflat

Despre neamul ce pe-aicea e ca pleava risipit,

Prin ținuturi depărtate, sărăcit și înrobit.

 

Casa noastră-i într-o rână, nimănui de trebuință

Și pe ea de-acu-i stăpână două fire lungi de viță,

Cumpăna de la fântână s-andoit de lunga vreme

Coperișu-i spart prin locuri și prin el ploaia se cerne.

 

Grinda casei, gârbovită, nu mai are-n ea putere,

Spartă e fereastra joasă, oarbă-i fără de vedere,

Doar icoana pe perete în ștergare priveghează

Locul cela fără viață, ce mi-l ține încă-n pază.

 

Coasta a spălat-o ploaia, Continiutul s-a micit,

Valea e secată toată, iar izvoru-i nămolit,

Crângul e de-acum pădure tânără și viguroasă,

Moara e hâită toată, lunca nu mai e de coasă.

 

S-a umplut și țintirimul cu acei ce rând la rând

Se tot duc din vale-n dealul ce-i primește lăcrimând,

Să mi-i țină la păstrare timpuri lungi cât o vecie,

Când pe-aici în alte vremuri nici nu știm ce o să fie.

 

Numai Târnava bătrână curge-ncet și lenevoasă,

De pe mal o priveghează tot o salcie pletoasă,

Oglindindu-se în valul ce se saltă-n clipocit

Și-apoi trece lin la vale adormit și liniștit.

 

Stâna-i tot lângă pădure, unde-o apără vecia,

Turma-i veșnic înnoită, ca cel lan cu ciocârlia,

Iar frăguțele-n cărare tot mă-mbie ca odată

Aducându-mi iar aminte de cea vreme neuitată.

 

Zmeurișul mi se-ntinde în poiana din pădure,

Lângă el se coc în soare rugii negri dulci de mure,

Și-n amiaza de văpaie, în umbrare răcoroase

Stau jivine ațipite, mari dihănii, fioroase.

 

Crâșma-i tot în locul care de un veac satul o știe,

Iar biserica bătână, cu credința-n ea tot vie,

Semețește încă-n dealul ce cu ea s-a însfințit,

Adunând în an creștinii, câți mai cred în nemurit.

*

Prea puțini mai știu de mine și de neamul meu rărit,

Mulți din ce-i de-un leat cu mine, mi-s în deal, la învechit,

Pentru ceilalți, sunt străinul rătăcit prin satul lor,

Ce chematu-la pământul, să se stâmpere de dor.

**

Satul meu, bătrân cât lumea, te deplâng de ce-ai ajuns,

Slab și fără de putere, cerșetor umil, de plâns,

Nu mai ești de mult vecie cum crezut-am altădată,

Viața ta, ce-a fost frumoasă, de acuma ți se gată.

 

Eu, crescut pe a ta humă, într-o rugă de iertare

Milă cer la ’nalte ceruri cât îmi arde-o lumânare,

Că ne-ai fost, lungimi de veacuri, cuibul ’nost de viețuit,

Unde-n umbră de cerescuri, viețile ni le-am trăit.

 

 

***

La schimb

 

Doamne, ce să fac cu toate ce în viață le-am primit,

Chiar de-s bune, chiar de-s rele, chiar de-ncet m-au pricopsit,

Ele-mi încâlcesc viața mult mai rău ca înainte,

Când eram neștiutorul, un copil smerit, cuminte.

 

Ia-mi tu Doamne tot ce-mi dat-ai și avere și putere

Și bănet și bunăstare și ce inima îmi cere,

Ia-mi și liniștea și pacea și locșorul meu tihnit

Și să-mi dai la schimb Mărite, timpul meu ce l-am dorit.

 

Fă-mă dar, copil de-o șchioapă, rupt în coate și desculț,

Fără griji, fără necazuri, fiul ploii, ’nalt, slăbuț,

Și mai lasă-mi Doamne încă, să fac tot ce am tânjit,

Și la popa Vlaicu încă, uită-mă la spovedit.

 

Ș-apoi Doamne-a mele fie toate viile pe Coastă,

Zmeurișul din pădure, mura de pe Valea noastă,

Fragii toți de pe cărare, câpșunelele din Schini,

Toți cireșii plini de poame, rând la rând de la vecini.

 

Iar în toamne cucuruzul fript la foc într-o țepușă,

Baraboi aleși de mine, puși în jar, cu urechiușă,

Mere, pere, mari, zemoase, pruna dulce, parfumată

Și-nspre iarnă, cât mi voia, cea gutuie îmbrumată.

 

Vara, uită-mă la Vale cu o ceată de copii,

Toamna, tâlhărind de grabă toate nucile din vii,

Iarna toți, cu mic cu mare, săniindu-ne-n Ponoare,

Primăvara-n crâng de-acuma, culegând la lăcrămioare.

*

Cât vecia ține-mi Doamne clipa asta fericită,

Uită-mă în ea cu totul, vreme lungă, nesfârșită,

Eu ți-oi mulțumi de toate, în cuvinte mai de soi,

Și topi-m-oi în visare, într-un pat, cu paie moi.

 

Spune-voi la toți că fost-am în a Raiului Grădină,

Un pruncuț, cum și voi fost-ați preasmeriți și fără vină

Și că-n boaba unei lacrimi, ceea vreme dăruită,

O vom ține ne-ndoielnic, fie-mi clipă, tăinuită.

 

Cu ce am acum, vezi bine, e doar hâră sândăcoasă,

Dat-așa , la întâmplare, într-o clipă norocoasă,

Patimi multe, păcătoase, mai nimic adevărate,

Doritoare de avere, de putere și-ntinate.

 

Pe când tu, copilărie, ții în tine preacurat,

Vrerea ta e-ntotdeauna gândul bun, adevărat,

Tu ești crinul purității, oază verde-ntr-un pustiu,

Îngeraș venit din ceruri, gustul Raiului ce-l știu.

 

 

***

Semne și însemne

 

Mă fură viața-ncet de câte-s toate,

Nu-n față ca s-o văd, ci pe la spate,

În fiecare zi câte un pic

Ca să rămân apoi, cu mai nimic.

 

Întâi, din cât am fost, mă tot micește,

Mă scade de puteri, mă gârbovește,

Din pasu-ntins ce l-am avut odată

E doar un lat de palmă, deșirată.

 

Nu mai aud o șoaptă de departe,

Abia de văd ce scrie într-o carte,

Putere am în drapta, d-ai puțină,

În stânga nici atât, cine-i de vină?

 

Albit e părul, barba e căruntă,

E greauă pleoapa, ce fac azi se uită,

S-a lenevit și vorba ce odată

Îmi turuia ca moara cea stricată.

 

Mă doare peste tot, că de, sunt om

Și tot mai des mi-s nopțile-n nesomn,

Știutul neam încet s-a tot rărit,

De prieteni largul meu, s-a pustiit.

 

Noroc mai am, c-am tăinuit în gând

Bucăți de viață și, acum pe rând

Le retrăiesc pe toate cum au fost,

Atunci când viața asta, avea rost.

 

Și-apoi mai am puterea celui vis,

Mă poarte el prin largul necuprins,

Să uit de clipa vieții de acum,

Și să trăiesc o alta, pe-al meu drum.

 

Așa-i la toți, c-așa-i al sorții dat,

De la sărac la marele-mpărat,

Ne-arată viața când suntem aproape

De clipa mergătoare către…..

 

 

***

Drumurile vieți

 

Călcăm aceleași drumuri de multe mii de ani

Și-n pulberea țărânei sunt urme peste urme,

Pe-aici trecut-au care și călăreți și turme

Și oști plecând la luptă, dar și ades, dușmani.

 

La fel e drumul vieții, călcat de mii de ani,

De moșii mei, strămoșii, tot urmă după urmă,

Bucăți de-nnăditură cu vieți ce mi se curmă

În neagră sărăcie, ori înecați în bani.

 

Și câte alte drumuri nu sunt în astă lume:

Al dragostei, al urii, al fricii, disperării,

A crucii fiecărui, al morți și-nvierii,

Iar multe-s însemnate cu fapte de renume.

*

În scurta noastră viață călcăm atâtea drumuri

Lăsând pe toate urme c-am fost și noi pe-aici,

Pe ele de trecut-am, cu pași mărunți și mici,

Rămân a noastre fapte, din ce ne-am pus în gânduri.

 

Ne facem drumul vieții cu-a fiecărui vrere

Crezând  cu-nverșunare că bine l-am ales,

Pe el noi înșira-vom ce inima dă ghes

Să-l facă bucurie, speranță ori durere.

**

Îmi are-atâtea drumuri această viață scurtă,

E-atât de încâlcită și-atât de-nșelătoare,

Umbrită-i de necazuri, puțină-i însorită,

Neghină cât cuprinde, din loc în loc… o floare.

 

 

***

Clipita vieții

 

Cea trecătoare viață de-acum se înserază

Și-n vatra celui suflet mocnind se sting tăciuni,

Se-ngreunează pleoapa clipitei ce-a fost trează

Și-ncet se-nchide veacul cereștilor minuni.

 

Vâslașul bărcii vieții te trece în visare

Pe lacul cel cu unde săltate-n clipocit,

Din mal de începuturi spre celălat în care

Ti-i duce în uitare spre larg nemărginit.

 

C-atâta-i dară viața, o trecere-ntre maluri

Pe lacul de sparanțe ce pare nesfârșit,

Te urcă și coboară mereu a sale valuri,

În glorii și-n genune, învins ori fericit.

*

Aceasta-i  soarta lumi-n ceresc și pe pământ,

O naștere-i în toate și-un strop de viețuire,

În prima-i bucurie, dorințe și avânt,

O ardere-n văpaie a toate ce-s trăire.

 

Apoi, spre coada vieții se domolesc mai toate,

Se-povărează omul cu câte a făcut,

Iar spre sfârșit, la urmă, ne-ntrecem în socoate

Din tot ce-a fost trăire, din câte noi le-am vrut.

**

C-atâta-i dară viață, trăire, nostalgie,

Amar, durere multă, speranțe și visare,

O clipă ce-i cuprinsă în lunga cea vecie,

Cu-n ieri, un azi și-un mâine, de-apururi trecătoare.

 

 

***

Noi suntem boabe de vecie

 

Ei, bunii mei, STRĂBUNII, ce-n rând s-au renăscut

În moșii și urmașii ajunși până la mine,

Sunt  BOABA DE VECIE, din tată-n fiu trecut

Ca eu să-i duc ‘nainte, spre ziua către mâine.

 

Așa că eu sunt cela ,,DE  LA-NCEPUTUL  LUMII”

Ce-mi înădesc vecia prin ale voastre vieți,

Adamul ce aicea am fost pe fața humii

Când se IVIT-AU  ZORII  VIEȚI-n dimineți.

**

Vecia este viața VIEȚII  NESFÂRȘITĂ,

PERPETUĂ  CLIPITĂ ce niciodat nu piere,

Voi oamenii mi-o țineți să-mi fie înădită

Pe lutul nostru-n care, se moare spre-nviere.

 

De-aceea cu tărie, zic vouă s-auziți:

Aveți în voi sămânță din sfânta NEMURIRE!

Cu-a voastre fapte bune, voi, născători de sfinți,

Îmi  țineți viața humii, mereu în dăinuire.

 

Străbunii mei știut-au că sunt nemuritori,

De-aceea-n fața morții râdeau cu bucurie,

Noi încă după dânșii mereu vom fi datori

Să ne gândim că suntem, mici  BOABE  DE  VECIE.

 

 

***

Ziua de pe urmă

 

-Altminteri, n-am nimica, mai zise-ncet moșneagul,

Adus pe prispa casei, să stea la însorit,

La anii duși în spate, de mult trecut-a pragul

De când doar el din leatu-i, n-ajuns-a la ...umbrit.

 

-Trecut-am prin războaie, prin boli și prin nevoi

Și câte toate-n viață au fost și pentru mine,

Dar Maica Născătoare și Domnu-a fost cu noi

Și am scăpat din toate, așa, mai rău, mai bine.

 

Ținutu-m-am în viață cu munca și hotarul,

Cu drag de neam și humă și-n toate cu credință,

M-am bucurat de viață și plâns-am când amarul

Mi-a-ngenunchiat voința în cruntă neputință.

 

Am fost cu sapa-n mână din primăveri în toamne,

Pe vânt, în ploi, în arșiți, în frig și-n veri în soare,

La cer am fost cu ochii, la Tine dragă Doamne

Spășit și cu nădejde am tot cerut iertare.

 

Am fost la nunți, botezuri, la câte-o-ngropăciune,

La joc am fost cu mândre, în vremea de demult,

Am tras din greu la coasă și-am fost buric de lume

Aici, în satu-n care o mumă m-a născut.

*

Așa trecut-am lumea și anii cât clipite,

De am ajuns în vreme la capul meu de drum,

Nu mai voiesc speranțe și-a visului ispite,

Că ele-mi sunt de-acuma, păreri de rău și fum.

 

Am fost și eu pe lume clipită de vecie,

Cum toți am fost și fi-vom trăire trecătoare,

Mi-am depănat viața  smerit și-n vrednicie

Să fiu în cele raiuri, măcar boboc de floare.

**

Așa le-a spus moșneagul, într-un amiaz de vară

La cei nepoți ce încă l-au scos la însorit,

Apoi, în ziua ceea, așa, mai către seară,

În dulce mângâiere, moșneagul s-a sfârșit.

***

S-a dus cu el o lume, o clipă de trecut,

O alta mi se toarce din caierul de vreme,

Sfârșit e pentru uni, la alții-i început

Din timpul fără margini, ce peste noi se cerne.

 

 

***

Să-mi țineți minte

 

Mă lasă Doamne, ca-n micimea mea

Să reazăm umbra mea, de-a Ta să stea,

Să mă-nfior gândindu-mă mai bine

Că Tu ești Doamne astăzi lângă mine.

 

Să simt cum măreția Ta mă va cuprinde,

Cum duhul Tău în mine mi se se-ntinde,

Cum pace e în sufletu-mi și-n gând,

Și toate mi le ierți Tu, rând la rând.

 

Să știu apoi, că-n cea dumnezeire

Tu adunat-ai munte de iubire

Și chiar de-ai fost în cuie pironit,

Pe noi ce te-am trădat, Tu ne-ai iubit.

 

Și-mpovărat de-a noastre mari păcate

Tu dusu-te-ai iertându-ne spre moarte,

Să învățăm  din pilda Ta că noi,

Învredniciți ieși-vom din nevoi,

 

Când fi-vom toți cu sufletul curat

Și te-om slăvi pe Tine ca-mpărat,

Iertând și noi pe cela ce greșește

Și-n silnicit mereu ne umilește.

 

Ajută-mă, Tu cela Iertător

Ca tuturora să le fiu dator,

Să îi slujesc pe toți în preasmerit

Să le înalț cel suflet micnicit,

 

Să vadă că cel bine te înalță,

Că răul cel făcut îți ia din viață,

Că Raiul tu ți-l faci aici când vrei

În bine ostenind și nu să-l ceri.

*

Să-mi țineți așadară bine  minte

Că Domnul ne-a-nvățat cu-a Lui cuvinte,

Să mergem după El, pe-a Sa cărare

Și-n umbra lui să-mi steie fiecare.

 

Așa vom fi vecie după moarte

În cerul cel de sus cu-a Sale toate,

De nu, rămânem prinși în astă tină,

Tânjind mereu spre-o rază de lumina

 

 

Învățăminte

 

Moșul meu, trecut prin colbul timpurilor din-nainte,

Gîrbovit de vremi trecute ce le ține bine-n minte,

Mi-a tot spus, mai cu aspreală: Măi nepoate, ia aminte

La ce-ți spun mai câte-odată în puținele-mi cuvinte.

 

Cât îi fi în astă lume rob să-i fii la omenie,

La smerit, la cinste încă și iertare dă, să fie,

Să îmi ții la țara asta, la-l ‘nost neam, la astă humă,

Ca la-ochilor lumină, ca la draga ta cea mumă.

 

Adevăr să fie-ntr-una în a spuselor cuvinte,

Bine ce ți-l face altul, tu pe veci mi-l ține minte,

Rău la nimeni, niciodată cât trăiești tu să nu faci,

Când cuvântă popa nostru, ia aminte și să-mi taci.

 

Și te-nchină la icoane de iertare de păcate,

Să nu sudui niciodată, pune-i gurii trei lăcate,

Mai la toți o vorbă bună dă-le, că n-o fi pe bani

Și la moși urare fă-le, să trăiască în mulți ani.

 

Și ce vezi că folosește tu-mi învață de-i de bine,

Pune preț pe ceea carte, nu rămâi un fiștecine,

Și-mi învață cine fost-a neamul nostru în trecut

Ca să știi pe huma asta cini pe-aici s-au petrecut.

 

Și apoi îmi ține minte, viața ta la țată-i dată,

Vamă dă-o la primejdii ca să-mi fie ea bărbată,

Că de țării-imerge bine, bine-o fi și pentru tine

Tu îmi ești nimicul care, lumea asta înc-o ține.

 

*

Cât dreptate-avut-a-n toate moșul meu cel înțelept

Tot dorind ca să-mi arate cum se ține drumul drept

Și la urmă îmi mai spuse, niciodată n-am uitat:

La urmași le spune și tu, tot ce-n viață-ai învățat.

 

Eu vă spun să spuneți și voi la copii și la nepoți

Ce e bine-n astă viață, să învețe astăzi toți,

Pentru asta, fiți voi dară vii modele de urmat

Până când din caier viața, al vost’ fir, l-a terminat.

 

 

***

Noapte sfântă

 

E de-acum târzie vară, ce nu pare a se duce,

Lunga vreme stă uitate în biserica cu cruce,

Ce îmi ține-n a ei umbră rămășița unui sat,

Cu vre-o câțiva moși și babe, că cei tineri mi-au plecat.

 

Scorojitele icoane de pe-altarele bătrâne,

Mirosind de-acum a smirnă de la tâmplă la țâțâne,

Chipu-și spală în lumina unui muc de lumânare,

Ce-ntr-o candelă îmi arde, la-nceput de înserare.

 

Joacă umbre și lumină pe pereți în tremurare,

Cariul obosit de muncă stă să plece la culcare,

Raiul, zugrăvit cu grijă sus pe bolta pântecoasă

E cam muced pe alocuri, d-apoi asta cui îi pasă.

*

E târziu de-acum în noapte, candela încet se stinge,

Negrul nopții jur-prejururi tot și toate le cuprinde,

Luna trece printre nouri priveghind la pacea lumii,

În visare-adoarme totul, ce-i pe întinsul larg al humi.

 

În ceresc se-aprind luceferi, scânteind în strălumină,

Raza lor îmbrățișează cu smerenie divină,

Cea biserică bătrână ce-a răzbit de-acuma veacul ,

Ținând vie cea credință, doar cu-n popă și diacul.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

***