cătălin afrăsinei - Elisabeta

 

Elisabeta

 

 

~*~

 

cum lazăr înviat din morți

înainte de a muri am vrut să-ți spun

am dărâmat cotidienele  ziduri de la troia

piatră după piatră

pavând cu pietre negre pietre albe

drumul pe care ai să mă cauți spălând cu părul tău

picioarele celor care s-au mutat cu furie în mit

nu este vorba despre mine

îndeajuns mi-a fost mânia  lui ahile din acea zi

cât am vorbit cu tine nouă luni așteptând

să fim contemporani cu viitorul și moașa cărui timp imprescriptibil

ca și cum te-ai fi ascuns într-o mumie egipeană de la luvru

se intona corul sclavilor de weber prea târziu

se dăduse de mai multe ori alarma și tu nu pricepeai

moartea vine cu pași repezi in toate regnurile

și cei mai iubiți dintre pământeni mor anonim

atentat universal și  retorica  furibundă a inimii

îmi curgeai prin vene și sângele nu mai putea înainta

nici mai în sus nici mai în jos

de inimă

eram inima ta

și voiau s-o taie cu bisturiul doctorului chipail

cât să se deschidă palmele și liniile vieții

să se întrepătrundă  elisabeta

înainte de a muri știam c-o să vii și că vei ști de ce vei fi venind

în ruptul capului n-am înțeles de ce te voi fi iubind

visându-te pe orice stradă

cum vii când ție nu ți-a păsat niciodată de cele 6000 de ace

din perfuzii și antibiotice

și nici de suferința altora precum buddha sakyamuni

și nici de toate elementele chimice

în care am vrut să mă descompun

pentru ca tu să le iei în mâini gingaș și în taină să plângi

iubitul meu m-a iubit mai mult decât viața

și apoi să calci strâmb și să te împiedici

numai și numai de mine pulsul 30 în scădere accelerată

sunt mutat din ambulanță în smurd

nimeni nu-mi știa numele

îmi pierduseră buletinul printre mii de roți

nu se știa dacă voi mai învia din morți

orașul și foarte multe orașe se rugau să nu mor

cu aceeași intensitate cu care își doriseră să nu fi fost

un preot ortodox mi-a spus să te uit că nu mă meriți

și dragostea e întotdeauna în doi și nu are nevoie de justificări

am vrut să-l urmez să-l conduc legat de patul de spital cu mii de fire

o cruce mult prea  grea înflorită printre trei sau patru secții medicale

faceți ceva numai o minune îl poate salva

patetismul se dezbrăcase de roba lui robespierre

și de-atunci se sting luminile pe pământul sinucigaș una câte una

îmi dispărea sufletul îți dispărea sufletul și sufletul tuturor lucrurilor

lumea nu mai are suflet spuneai și nici eu care te urmez în moarte ca și-n viață

unde ești elisabeta și de ce nu-mi vii tremuri în primăvară

și visele s-au înecat în lacrimi printre zăbrele

o lacrimă albă ca o sferă printre sfincși prin tranșee

îi revăd pe toți cei care au participat la războaie și au murit fără cruce

apoi au fost acoperiți cu pietre zvârlite din mână-n mână de soldați necunoscuți

migrând din alt timp în alt timp

o piatră albă cenușie neagră arsă spălată de croncănitul corbilor

bărbatul cu treisprezece copii părăsit de soție plecând la cules de căpșuni

în germania cu un albanez și cinci copii născuți în kosovo

când miloșevici trăia  era frumoasă foc și eu înțeleg suferința

nu nu pot accepta și nici înțelege durerea

urletul femeii când naște natural 13 copii și apoi să trădeze

ce unește două suflete dacă unul din ele este mințit

și trebuie să-și asume destinul

spulberat

precum kosovo  afganistanul ucraina nu încă butonul atomic

se scutură narcisele

(floarea morții la mesopotamieni în autocontemplare

însă nu-mi amintesc felul în care se contempla ghilgamesh

altfel decât coborât în adâncuri rugându-se să nu adoarmă

și cuneiformele de pe stelele de la oxford au primit interpretări simpliste

în fond ghilgamesh a obținut nemurirea de la ut-napiștim

altfel cum am putea vorbi despre el )

îți poruncesc ieși afară i-a spus Iisus lui Lazăr

am ieșit din mormânt legat de mâini și de picioare

nu s-a stabilit cine greșise eu sau tu mai mult

cine l-a supărat pe Cel Prea Înalt și nu mai era timp de căință

cum pasc caiii în împerechere sălbatecă

mă păscusei până la măduvă în iarba cu rouă sub stele căzătoare

nu se știe numele celui care a murit

și din care a rămas mitologia nedescifrată a  clipelor fericite

mi te-ai urcat în spate și-mi luasei șira spinării

devenisem Unul primordial ocolind universul

nu muri nu mor te voi înveli cu mine

cum lumina îmbracă stelele cu durere

după ce mor fără nume

 

~*~

cătălin afrăsinei