Maria Diana Popescu - Creştinătatea va triumfa prin Hristos

 

Creştinătatea va triumfa prin Hristos

Maria Diana Popescu

Editoriale

04 Aprilie 2026

 

Cînd vine vorba despre Dumnezeu, românul tradiţional ştie să facă diferenţa între credinţă şi spectacol

După cum spune cartea „Facerii”, lumea şi Cosmosul sînt creaţiile lui Dumnezeu. Proorocul Isaia, copleşit de maiestatea şi armonia cosmică, declara: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi! Cine le-a zidit pe toate acestea?” În majoritatea scrierilor sacre vechi, Părinţii Bisericii afirmă că „frumuseţea lui Dumnezeu se reflectă în creaţia Sa, şi toate făpturile vorbesc despre frumuseţea Creatorului.” Fericitul Augustin scria: „Toate aceste frumuseţi ce vă plac şi care desfată privirea voastră sînt create de Dumnezeu. Dacă atît de mare este frumuseţea operelor create de El, cu atît mai mult este El Însuşi.” Armonia cosmosului relevată ca ordine, măsură, echilibru, proporţionalitate, unitate, rigoare compoziţională şi consonantă, toate aceste caracteristici ale Universului nu pot fi întîmplătoare, ci opera unui Creator Atotputernic. Sfîntul Atanasie cel Mare întăreşte în scrierile sale aspectul cu privire la ordinea maiestuoasă şi armonia Creaţiei: „Fiindcă nu e neorînduială în toate şi nu e o lipsă de măsură, ci o simetrie; şi nu e haos, ci un cosmos şi o sinteză armonioasă a cosmosului, e necesar să cugetăm şi să primim ideea unui Stăpîn care, deşi nu se arată ochilor, le ţine strînse pe toate şi înfăptuieşte o armonie între ele.” Clement Alexandrinul afirma că armonia universală este opera bunătăţii şi iubirii divine, ce constituie temelia Universului.

Ideea inaugurată de el, cum că lumea este opera de artă perfectă a lui Dumnezeu, este preluată şi de Părinţii capadocieni. Sfîntul Vasile cel Mare spunea că „toată această lume, plăsmuită artistic şi înţelept din frumuseţe şi armonie, este o creaţie de artă şi nu poate fi decît opera unui Creator a cărui frumuseţe este inefabilă şi depăşeşte prin necomun măsura frumuseţilor create”. În cartea Facerii, frumuseţea lui Dumnezeu se reflectă mai întîi în frumuseţea lumii, în macrocosmos, iar la sfîrşitul zilei a şasea, prin crearea omului, frumuseţea lui Dumnezeu se reflectă în om, ca microcosmos. „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Fac. 1, 26, 27). Aşadar, frumuseţea noastră nu numai că îşi păstrează caracterul sacru, dar este reflectare şi simbol al frumuseţii Dumnezeieşti. În om sînt concentrate elementele macrocosmosului şi pentru aceasta Sfinţii Părinţi îl numesc microcosmos. Chipul lui Dumnezeu din om este acela care îi conferă omului demnitate şi frumuseţe spirituală, cheamîndu-l să ajungă asemenea Lui, la desăvîrşire. Vocaţia omului fiind, prin urmare, de a zidi acea existenţă voită de Dumnezeu, de a restabili echilibrul în om şi în comunitate.

Să ne amintim, în context, etimologia cuvîntului „Paşti”. Unii spun Paşti, alţii, voit, în mod deformat, „Paşte”. Etnologul Simion Florea Marian afirmă că sărbătoarea are la origini - trecînd peste etapa ebraică, cuvîntul „pesah" - azimioara numită pască. Alţi cercetători opinează că mielul jertfit poartă numele de „pască”, nume dat ulterior cozonacului cu brînză, pregătit special de Paşti. „O pască, două paşti”. Receptat ca un plural, s-a folosit de-a lungul timpului fie „Sărbătorile Paştilor”, fie „Sărbătorile de Paşti”. Aşadar, Paşti e pluralul de la pască şi nu „Paşte". Divagaţiile pe această temă alimentează o falsă problemă. Cercetînd Dicţionarul Tezaur al Limbii Române, editat de Academie,  vom găsi următoarele atestări: la Coresi găsim „Paştile”: „Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie”. La Varlaam: „mieluşelul Paştilor”. În Biblia de la 1688 găsim „Paştele": „Va face Paştele Domnului în luna a doua într-a patrasprăzecea zi”. Mai aproape de noi, la George Coşbuc găsim „Paşti”: „Era după Paşti şi era un timp bun”. Negruzzi, Delavrancea şi Haşdeu folosesc „Paştele”. Haşdeu zice: „Ţara mai întîi de toate; Paştele mai pe urmă!”. Întîlnim şi nume date celor născuţi în perioada Paştelui: în româneşte Pascu, în alte ţări, Pascal. Originea sa se află în adjectivul latinesc paschalis, derivat din substantivul pascha, care înseamnă „pascal”, „de Paşti”. În documente, numele Pascal apare de pe la 1428, iar la 1441 găsim varianta autohtonă Pascu. Orice nume ar purta - Pascu, Pascal, Pasquale, - „omul nu e decît o trestie plăpîndă, dar este o trestie cugetătoare”, afirma cu peste 300 de ani în urmă, Blaise Pascal. Aşadar, e necesară menţinerea în viaţă a cuvîntului „Paşti”, varianta „Paşte” fiind un fel de furculition, tot mai folosit la presiunea mass-media. Afirm aceasta pentru că mereu se fraudează limba română după ureche. La fel ca şchiopătatul scris cu „â” din „a” a tututor cuvintelor. Deviaţia Paşte s-a dezvoltat din sintagma „Paşte fericit.” Paşte este verb (DEX), aşa va rămîne şi se referă la acţiunea erbivorelor de a se hrăni cu plante sau iarbă. Eu vă urez tuturor „Paşti fericit!”, prilej cu care ne vom referi la capitalismul cel de toate zilele care nu ţine loc de Înviere, lumină, iertare, toleranţă, nu ţine de foame, de sete, de speranţă, de iubire creştină. N-are nici cea mai mică legătură cu valorile creştinismului, cu miracolul Învierii lui Iisus, ci doar cu ateismul şi consumerismul „ştiinţifico-fantastic”, niciodată în criză. Uriaşii cu picioare de lut, cu doctorate în materie de agnosticism, care îşi trăiesc opulenţa în „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, închinîndu-se, cum spunea Balzac, zeului Mamon, mai devreme sau mai tîrziu, vor pieri şi ei, muritori fiind. Cînd vine vorba de îmbuibare, între lipsa de conştiinţă şi conturile grase, milionarii noştri au un singur dor: să chefuiască de Paşti în destinaţii de lux. De unde compasiune pentru popor? E ca şi cum ai pune un pix în ghearele unei maimuţe şi i-ai cere să scrie o poezie. Mîntuitorul a îndurat şi pentru ei chinurile răstignirii şi moartea de pe Cruce, dar ei continuă să-şi trăiască vieţile după model păgîn, făcîndu-L pe Iisus să îndure din nou Vinerea Sfintelor Patimi. Mîntuitorul în bunătatea Lui e gata să le ofere iertare, dacă se căiesc şi o cer, dar gîndul lor stă la alte oferte.

Creştinul timpurilor noastre este tot mai îngrijorat pentru că „viţelul de aur”, zeul păgîn străvechi, se arată ca o uzină uriaşă, care a deschis porţile unei tiranii fără precedent, livrînd în ambalaje strălucitoare, la scară mondială, ateismul menit să dizolve cultura creştină. Răstignită de multă vreme, robotizată, capitalizată, supusă şi controlată, omenirea pierde puţin cîte puţin dimensiunea mesianică. Forţe demonice deţin puterea lumii, oştiri şi legi proprii le organizează şi le apără. Ideologii tiranice şi chiar noi religii, create anume să înşele oamenii, le justifică puterea ilicită. O pseudo-religie a dogmelor consumismului, a binelui fals, a finalităţii neantice, a împins lumea să se închine fiilor întunericului, celor care deţin monopolul armelor sofisticate şi tehnicii de manipulare a conştiinţelor. Ateismul şi imoralitatea sînt centrul gîndirii şi acţiunii lor. Şi cu cît insistă mai mult pe aceste coordonate, cu atît loviturile date omenirii sînt mai dramatice. Viaţa şi libertatea nu mai pot fi garantate în această civilizaţie „atomică”, de aceea putem afirma că omenirea se află „pe culmile disperării”. Însă, toate suferinţele care ni se pricinuiesc au menirea să biciuiască pasivitatea lumii şi să lumineze drumul spre Dumnezeu. Încrederea în puterea Sa îi va învinge pe fii întunericului, iar Creştinătatea va triumfa prin Hristos.

La praznicul cel mare al Învierii Domnului este binevenită toată suflarea. Românul tradiţional, care nu negociază cu el însuşi cînd vine vorbă despre Dumnezeu, ştie să facă diferenţa între credinţă şi spectacol şi primeşte cu post, curăţenie, milostenie şi rugăciune, Sfîntul Paşti. De unde au, de unde, nu, românii vopsesc ouă, pun de veacuri pe masă o bucată de miel, cozonaci şi pască, nu uită să dăruiască şi celor lipsiţi, dar sînt un popor mîndru pentru că îl au pe Dumnezeu şi au credinţa în miracolul Naşterii şi Învierii Mîntuitorului. Sfîntul Paşti reprezintă pentru românii de pretutindeni evenimentul fundamental al creştinismului: Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare, iar pentru Biserica „sobornicească şi apostolească” -  cel mai de seamă fapt istoric al omenirii, zidit pe adevărul istoric şi tainic al Învierii lui Iisus Hristos. Să cîntăm şi noi împreună cu Sfîntul Damaschin: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Să prăznuiască toată făptura, Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”. Să ne bucurăm de triumful milenar, care nu se poate compara cu niciunul din cele prin care trecem de-a lungul vieţii noastre. Mîntuitorul Iisus ne va binecuvînta cu darul sfînt al iubirii Sale de oameni. Dacă pentru unii fraţi ai noştri Sărbătoarea Paştilor rămîne o sărbătoare fără prea mari semnificaţii, este, poate, pentru că au lăsat nelămurite facultăţile sufletului, iar spiritul lor nu-l poate simţi pe Hristos înviind. Dacă inima este angrenată în goana după bogăţii şi în lupta împotriva oamenilor, nu mai încape în ea nicio bucurie duhovnicească. Dacă pe tronul raţiunii stau viclenii şi minciuni, nu se mai pune problema unor gînduri de iubire. Aşadar, cu repetabilă iubire de oameni, Hristos, prin Biserica Lui, al cărei cap este în veac, ne cheamă la Înviere, dar nu oricum, ci cu voinţă nestrămutată de îndreptare şi cu fapte care să o demonstreze.

Învierea Domnului să vă însufleţească dragostea frăţească, spiritul păcii, al dreptăţii şi faptelor de bine! Să vă sporească sănătatea şi fericirea, să vă împlinească speranţele şi gîndurile bune, să vă inunde sufletul de bucurie şi credinţă, casa de lumină şi belşug şi să vă aducă mai aproape de Dumnezeu şi de cei dragi!

Cu adevărat Hristos a înviat!