Ben Todică - Două vieți pe același drum

 

Eu intre doi electricieni, in cabina de proiectie a Cinematografului 7 Noiembrie din Ciudanovita.

Două vieți pe același drum

 

Ajuns în Australia, viața mea s-a desfășurat, fără încetare, pe două planuri paralele.

Pe unul trebuia să trăiesc. Pe celălalt trebuia să rămân eu.

Ani buni am lucrat la Philips ca sudor, meserie pe care o învățasem în România. Apoi am lucrat ca subcontractor, pe cont propriu, timp de cinci ani, pentru Telecom, iar mai târziu am devenit operator-programator la NATRA, marea companie care producea radiatoare pentru automobile.

Era partea vieții care trebuia să-mi asigure existența. Dar munca pentru pâinea de fiecare zi nu a reușit să-mi omoare dragostea de-o viață pentru film și pentru tot ceea ce ținea de mass-media. În mine continua să existe băiatul care, cu mulți ani înainte, descoperise că o cameră de filmat poate transforma clipa în memorie.

Am învățat, încet, că uneori trebuie să muncești pentru a putea continua să visezi.

Și am continuat.

În 1993 am urmat un curs de instructori — Train the Trainer — destinat realizatorilor de emisiuni, la stația de radio 3ZZZ din Melbourne, post dedicat comunităților etnice din Australia. Cursul era organizat de Holmesglen TAFE College.

David Melzer, directorul stației, m-a recomandat profesorului Reece Lamshed, care preda Broadcasting Law și făcea parte și din conducerea organizației Open Channel — un studio-școală independent de film și televiziune, unde cei interesați puteau avea acces la echipamente, personal calificat, expertiză și spații pentru producția de programe și filme.

Pentru mine, Open Channel a fost una dintre ușile prin care am putut reintra în lumea pe care o lăsasem în urmă.

Acolo am studiat regia, operatoria și producția de film. Am devenit membru Open Channel, iar după absolvirea cursului de instructori am devenit și membru al organizației ATOM — Australian Teachers of Media, organizație din care fac parte și astăzi.

În acea perioadă am frecventat cursuri și seminarii de regie, imagine și producție cinematografică susținute de profesori, regizori și scenariști americani cunoscuți, veniți în Australia pentru a preda arta filmului.

Privind astăzi în urmă, îmi dau seama că acei ani au adunat în mine mai multe meserii într-una singură: camera, sunetul, montajul, regia, producția, interviul, radioul și televiziunea. Nu știu dacă termenul „jurnalist total” este cel mai potrivit, dar eram, cu siguranță, un om care învățase să privească lumea din mai multe unghiuri și să o transforme în imagine și sunet.

În același an, 1993, guvernul federal australian a pus la dispoziția grupurilor educaționale și nonprofit un al șaselea canal de televiziune, C31, destinat producerii de programe locale despre viața comunităților.

În martie au început testările. Pe ecranele din Melbourne au început să apară, rând pe rând, programe-pilot ale diferitelor comunități etnice. Printre acestea se aflau și românii, care aveau patru ore de program pe săptămână.

MCTC Inc. — The Melbourne Community Television Consortium Inc. — fusese format încă din 1991, ca organism central menit să coordoneze și să faciliteze transmiterea programelor realizate de grupurile comunitare și de producătorii independenți. O mare parte dintre programele comunitare erau realizate și transmise sub supravegherea studenților de la RMIT.

Pentru mine, toate acestea nu însemnau doar televiziune.

Însemnau o nouă posibilitate de a-mi apropia cele două lumi.

România pe care o purtam în memorie putea, prin imagine și sunet, să ajungă în Australia. Iar Australia în care trăiam putea, la rândul ei, să devină imagine pentru cei de acasă.

Din 1993 am început să lucrez două zile pe săptămână la 3ZZZ, 92.3 FM, postul de radio etnic din Melbourne. Munca era voluntară și presupunea activitate de teren, deplasări, filmări, interviuri și producerea de materiale despre oameni și evenimente din comunitate.

Realizam și regizam programul de o oră și produceam reclame la cererea sponsorilor.

În acei ani am întâlnit-o și pe Mariana Costea, care studia regie de film la RMIT. Pentru proiectul ei de absolvire pregătea un serial de televiziune despre integrarea femeii emigrante în societatea australiană, fiecare episod urmând să prezinte o altă naționalitate.

Era un proiect de echipă, cu aproximativ douăzeci de persoane.

Aflând că un român lucra la Open Channel, Mariana m-a contactat și m-a rugat să o ajut. Am intrat în proiect și, în cele din urmă, am ajuns să conduc echipa tehnică: cameră, sunet, lumini și montaj.

Așa am ajuns, fără să-mi fi propus neapărat acest lucru, să pun umărul la începuturile televiziunii comunitare românești din Melbourne.

În octombrie 1994, C31 TV Melbourne a intrat în emisie permanentă, iar transmisia a început cu serialul Sweet and Sour Freedom.

Printre realizatorii principali care au avut onoarea de a participa la acest început s-au aflat și doi români: Mariana Costea și Ben Todică.

Pentru mine, momentul acesta a avut o semnificație mai mare decât simpla apariție pe ecran. Era ca și cum, după ani de drum, după muncă, după singurătate și după toate încercările emigrării, găsisem o cale prin care puteam să-i spun comunității mele: sunt aici și nu v-am uitat.

În următorii zece ani de existență, serialul Sweet and Sour Freedom a fost reluat de nouă ori la Canalul 31. Programul Comunității Românești era însă sprijinit în proporție de aproximativ 90% de programele trimise de Televiziunea Română. Pentru producerea unui program local erau necesare echipamente, studiouri și oameni pregătiți să le folosească.

De Ziua României am realizat un interviu cu ambasadorul României la Canberra, Excelența Sa domnul Ioan Gaf-Deak. Pentru acest proiect am închiriat studio și echipament de la Open Channel. Am realizat apoi genericul emisiunii Mozaic Românesc și, ori de câte ori am avut posibilitatea, am introdus în programele comunității și producții locale. Am investit personal peste 20.000 de dolari în echipamente, pentru a putea continua să realizez emisiuni. Poate că, privit din afară, un asemenea efort pare greu de explicat. Pentru mine însă explicația era simplă: Era singurul mod prin care puteam să-i spun României: „Te iubesc!”

Da, poate sună ciudat. Dar România rămânea și rămâne paradisul meu — nu neapărat paradisul în care trăiesc, ci paradisul pe care îl port în memorie.

Când România a intrat pe ecran

Anul 1994 mi-a oferit bucuria de a deveni producător și regizor la ARCTV C31, televiziunea comunității românești din Melbourne, Victoria.

Activitatea mea de voluntariat a cuprins filmarea, producerea și regizarea programului săptămânal de o oră, realizarea programelor publicitare în funcție de cerințele sponsorilor, deplasările și întâlnirile pentru documentare, precum și realizarea de interviuri pentru programele TV în diferite locații din Australia.

Nu era o slujbă în sensul obișnuit al cuvântului. Era o formă de întoarcere. Nu mă puteam întoarce fizic în România ori de câte ori doream, dar puteam trimite imaginea ei și imaginea mea către cei care o priveau de la mii de kilometri distanță.

În 2004 s-a creat un festival național al posturilor de televiziune comunitare din Australia, destinat premierii programelor și realizatorilor lor. Ceremonia a avut loc la 28 februarie, la ora 19:00, în teatrul Universității RMIT, Storey Hall, din Melbourne, și a fost transmisă de posturi de televiziune locale și naționale.

La acel festival, programul românesc realizat de mine s-a clasat între primele cinci programe la categoria Best Arts Program, din cele 506 înscrise în competiție.

Am primit această recunoaștere cu bucurie, dar și cu gândul la drumul de până acolo. M-am gândit la copilul din Ciudanovița care se juca cu imaginile. La băiatul care găsea bucăți de peliculă purtate de apa Jitinului. La filmele făcute în România. La plecare. La Australia. La munca de la Philips. La nopțile și zilele în care filmul nu dispăruse niciodată din mine. Poate că toate acestea erau, de fapt, aceeași poveste. Începuse în copilărie și continua acum, pe un alt continent.

Din 2006 am devenit membru al Consiliului de Administrație al TV 31 Melbourne Australia.

Filmul nu m-a părăsit

Interesul meu pentru film a început atât de devreme, încât uneori am impresia că nu eu am ales filmul, ci filmul m-a ales pe mine.

De copil mânuiam camera de filmat cu o îndemânare care îi surprindea pe cei din jur. Încercam să creez mici filme pentru mine și pentru prietenii mei. Debutul în realizarea de filme s-a produs, astfel, foarte devreme.

În adolescență, în România, am participat la Festivalul Național al Producătorilor de Film cu filmul Visul, realizat în 1975, pentru care am obținut Medalia de Bronz în 1976.

Au urmat: Visul (1975) Banat Uranium (1975) Cheile Nerei (1976) Meditare (1976) Oxigen (1976) Lanțul (1976) Perseverența (1978) Primii pași (1979)

Perseverența a primit Marele Premiu la Festivalul Național al Producătorilor de Film din 1979.

Când mă uit astăzi la această listă, nu văd doar niște titluri. Văd niște pași.

Fiecare film a fost o încercare de a înțelege lumea și de a mă înțelege pe mine. Iar dacă viața m-a obligat să schimb țara, meseria, limba și aproape tot ceea ce se afla în jurul meu, un lucru nu s-a schimbat: am continuat să caut imaginea care putea spune ceea ce cuvintele nu reușeau să spună. Așa am ajuns în Australia. Și tot așa am rămas, până astăzi, între cele două lumi.

Una în care a trebuit să muncesc pentru a trăi.

Și una în care am continuat să creez pentru a nu uita cine sunt.

 

De la Visul la Labirint

Primul dintre aceste filme, Visul, avea să fie mai mult decât un exercițiu de adolescență. Titlul însuși spune ceva despre mine.

Eram încă în România, într-o lume în care posibilitățile erau puține, dar imaginația nu avea granițe. Nu aveam studiouri, nu aveam aparatură sofisticată și nici mijloacele pe care le au astăzi tinerii care vor să facă film. Aveam însă curiozitate, răbdare și dorința de a transforma ceea ce vedeam în ceva care să rămână. Filmul devenise pentru mine o formă de a privi. Nu mă mulțumeam să văd lumea așa cum mi se oferea. Voiam să o desfac în imagini, să-i caut sensurile ascunse și să o recompun într-o poveste.

Apoi au venit Banat Uranium, Cheile Nerei, Meditare, Oxigen, Lanțul, Perseverența și Primii pași.

Fiecare film era o nouă încercare.

Cu Perseverența, lucrurile au căpătat o altă dimensiune. Filmul a primit Marele Premiu la Festivalul Național al Producătorilor de Film din 1979. Pentru un tânăr care făcea filme într-un oraș minier din Banat, o asemenea recunoaștere era o confirmare că drumul pe care mergea nu era doar o joacă. Dar viața avea să-mi deschidă un alt drum.

În 1979 am plecat din România. Am plecat cu dorința de a vedea lumea dincolo de ceea ce cunoscusem, de a descoperi adevărul dincolo de imaginile pe care le primisem și de a încerca o altă viață. Am ajuns în Australia și, odată cu schimbarea continentului, s-a schimbat și lupta. Visul cinematografic a trebuit să împartă aceeași cameră cu realitatea. Trebuia să muncesc.

Trebuia să plătesc chiria, să-mi construiesc un rost, să-mi câștig existența. Am lucrat la Philips, am sudat, am lucrat ca subcontractor pentru Telecom, am fost operator-programator la NATRA. Mâinile făceau ceea ce era necesar pentru viața de fiecare zi, în timp ce mintea continua să lucreze la filme.

Uneori mă întreb dacă aceasta nu este, de fapt, una dintre marile încercări ale unui emigrant: cum să-ți construiești o viață nouă fără să-l pierzi pe omul care ai fost?

Pentru mine, filmul a fost una dintre legăturile care au rămas intacte. Nu mai eram băiatul din Ciudanovița. Eram un emigrant într-un continent nou. Dar în interiorul meu exista încă acel copil care privea prin vizorul camerei și încerca să oprească timpul.

Australia și primul meu film

Când am realizat Labirint, în Super 8 mm, nu făceam doar un film. Încercam să demonstrez că pot intra din nou în lumea cinematografiei. Veneam din Europa, unde eram obișnuit cu montajul complex, cu ritmul și cu densitatea imaginii. Ajunsesem într-o Australia în care, pentru mine, cinematografia părea să respire altfel: spații largi, timp dilatat, peisaje care aveau nevoie să fie privite.

Eu veneam cu o altă memorie cinematografică. Și trebuia să găsesc o cale de a le pune împreună. După orele de muncă repetitivă la fabrica Philips, unde asamblam frigidere, mă întorceam la visul meu. Tăiam, lipeam, recompuneam. Cadru cu cadru. Nu aveam confortul unui studio și nici certitudinea că cineva mă aștepta în industria cinematografică australiană. Aveam doar filmul. Și încăpățânarea de a nu renunța.

Labirint a devenit astfel primul meu film important realizat în Australia și, în același timp, o declarație. Voiam să arăt că știu să scriu cu imaginea. Că pot pune viața în metaforă. Că filmul nu este pentru mine doar o succesiune de imagini frumoase, ci un limbaj prin care pot vorbi despre om. Am folosit ceea ce aveam în jur. Casa. Câinele. Pisica. Animalele de la fermă. Spațiul australian. Toate au început să devină personaje ale unei lumi simbolice.

În Labirint, nu mă interesa doar ceea ce se vedea. Mă interesa ceea ce se întâmplă cu un om atunci când intră într-o lume nouă și descoperă că trebuie să-și piardă inocența pentru a putea supraviețui. Dar există o limită pe care nu voiam să o depășesc. Puteam pierde multe. Puteam pierde locul de unde venisem. Puteam pierde limba în care crescusem. Puteam pierde oamenii pe care îi lăsasem în urmă. Puteam pierde chiar și imaginea pe care o aveam despre mine.

Dar nu voiam să-mi pierd sufletul.

De aceea Labirint rămâne pentru mine una dintre cele mai răvășitoare experiențe cinematografice ale vieții mele. Pentru că nu l-am făcut privind lumea din afară. L-am făcut din interiorul ei. Era Australia mea de început. Era confuzia mea. Era singurătatea mea. Era încercarea mea de a înțelege libertatea și, în același timp, prețul ei. Și poate că acesta este motivul pentru care, privind astăzi înapoi, simt că toate filmele de dinaintea lui au fost niște trepte către Labirint.

Visul a fost copilul care îndrăznea să viseze. Perseverența a fost copilul care a înțeles că visul cere muncă. Iar Labirint a fost omul care a intrat în lume și a trebuit să-și apere visul. Drumul dintre ele a trecut printr-o țară, un ocean și o viață întreagă. Dar camera a rămas în mâna mea.

Camera ca memorie

Poate că acesta este motivul pentru care filmul, fotografia și radioul au devenit atât de importante în viața mea. Ele pot face ceea ce memoria omului nu poate face întotdeauna. Pot păstra o voce. Un chip. O lumină. O stradă. O casă. Un om care astăzi nu mai este. O clipă care altfel ar fi dispărut.

Am început prin a filma lumea din jurul meu. Cu timpul, am înțeles că filmam, de fapt, împotriva uitării. Iar după ce am ajuns în Australia, această nevoie a devenit și mai puternică. Pentru că emigrantul trăiește între două geografii. Una este cea în care locuiește. Cealaltă este cea pe care o poartă în memorie. Între ele există un ocean.

Eu am încercat să construiesc peste acest ocean o punte din imagini, sunete, cuvinte și oameni. Radioul a devenit o parte a acestei punți. Televiziunea, alta. Filmul - poate cea mai veche. Iar scrisul avea să vină mai târziu, ca o altă formă de a salva ceea ce timpul încearcă mereu să ne ia.

De aceea, când spun astăzi că am lucrat în film, radio și televiziune, nu simt că vorbesc despre trei meserii diferite. Pentru mine a fost aceeași căutare. Să nu las clipa să moară fără martor.

 

Pas cu pas către visul de 16 mm

Dacă mă întorc cu memoria la începuturi, îmi dau seama că filmul a intrat în viața mea înainte ca eu să înțeleg ce înseamnă, de fapt, cinematografia.

Eram copil și mă jucam cu ceilalți copii în râul Jitin, cel care străbătea colonia minieră din Ciudanovița. După ploi, apa venea umflată, tulbure, și aducea cu ea tot felul de lucruri desprinse din lumea de sus. Printre ele găseam uneori bucățele de peliculă. Le culegeam din apă. Pentru alții erau doar niște fâșii transparente, murdare, fără valoare. Pentru mine erau comori.

Le țineam în mâini și încercam să le privesc în lumină. Pe ele existau imagini. Mici ferestre. Lumi în miniatură. Nu știam cine le filmase, de unde veneau sau cum ajunseseră în Jitin. Știam doar că acolo, între apă și pietre, găsisem ceva care păstra o clipă dintr-o lume pe care eu nu o cunoscusem.

Poate că acesta a fost primul meu contact adevărat cu memoria filmată. Apa lua pelicula de undeva și mi-o aducea mie. Astăzi, când mă gândesc la asta, mi se pare aproape o poveste scrisă de destin. Râul îmi aducea filmele înainte ca eu să știu că voi deveni cineast.

În aceeași perioadă, mă apropiam tot mai mult de aparatul de proiecție și de pelicula de 35 mm a diapozitivului. Mă uitam la mecanism, la lumină, la cadrele care treceau prin fața ochilor și încercam să înțeleg cum poate o bucată de material atât de mică să poarte o lume întreagă.

Începeam să descopăr că filmul nu era doar imagine. Era timp. Era memorie. Era lumină prinsă într-o bucată de peliculă. Și, mai ales, era posibilitatea de a face o clipă să nu dispară.

De la joacă la cineclub

Mai târziu, după absolvirea școlii profesionale din Bocșa, m-am întors la minele din Ciudanovița. Acolo am înființat Cineclubul APOLLO.

La început realizam filme de protecția muncii pe peliculă de 8 mm. Erau filme simple, făcute cu mijloacele pe care le aveam la dispoziție, dar pentru mine reprezentau ceva mult mai important: posibilitatea de a trece din postura celui care privește în aceea a celui care creează imaginea.

Conducerea exploatării miniere a observat valoarea acestor filme pentru activitatea de Protecția Muncii și a hotărât să mă sprijine în achiziționarea unei camere de filmat ADMIRA pe 16 mm.

Pentru mine, aparatul de 16 mm nu era doar o cameră. Era o ușă. Până atunci visasem la film. Acum puteam să intru în el. Simțeam că fac un pas către lumea adevărată a cinematografiei, către acel teritoriu pe care îl descoperisem mai întâi prin fragmentele de peliculă aduse de apă și apoi prin filmele pe care le vedeam proiectate. Era, dacă vreți, trecerea de la copilul care culegea imagini din râu la omul care putea să creeze imagini pentru alții.

Visul

Cu aparatul de 16 mm am realizat Visul.

A fost pentru mine un experiment artistic și tehnic. Am combinat pelicula alb-negru cu cea color și am încercat să folosesc cât mai multe dintre posibilitățile limbajului cinematografic pe care le descopeream. Voiam să fac ceva care să fie mare pentru vârsta mea. Voiam să spun ceva.

Filmul pornea dintr-o întrebare care mă urmărea: de ce le dăm copiilor arme-jucărie și îi învățăm, încă de mici, să se joace de-a războiul? În jurul meu vedeam puști și mitraliere de plastic. Eu însă tânjeam după alte jucării.

Așa s-a născut Visul.

Am adunat copii de la școala generală din Ciudanovița și i-am transformat într-o mică armată imaginară. Aveau săbii, arcuri și săgeți. Călare pe crengi, asemenea unor războinici dintr-o lume primitivă, atacau un grup de copii pașnici care culegeau flori.

Apoi apărea arma adevărată. Pușca automată. Mitraliera. Și jocul copiilor se transforma într-un masacru.

Dar în mijlocul acestei violențe se producea ruptura. Cel care trăgea descoperea că printre victime se afla propria lui soră. Atunci visul se spărgea. Copilul se trezea. Pușca-jucărie cădea pe podea. Își strângea sora în brațe. Iar în prim-plan, arma începea să dispară și, în locul ei, apărea un trandafir roșu.

Astăzi îmi dau seama că filmul acela vorbea despre ceva ce aveam să înțeleg mult mai târziu: lupta dintre pușcă și trandafir. Dintre ceea ce omul învață să distrugă și ceea ce sufletul lui încă știe să iubească.

Poate că de aceea Visul a rămas în mine atât de puternic. Nu era doar primul meu film premiat. Era prima dată când încercam să spun prin imagini ceea ce nu puteam spune încă în cuvinte.

Cadrul care a rămas

Am primit Medalia de Bronz la Festivalul Național al Producătorilor de Film, în 1976. Pentru un băiat din Ciudanovița, era o bucurie enormă. Dar premiul nu a fost lucrul cel mai important pe care l-am primit atunci. Cel mai important lucru fusese confirmarea că visul meu putea exista. Că imaginile pe care le purtam în minte puteau ajunge pe ecran. Că acel copil care scotea bucățele de peliculă din Jitin nu se jucase degeaba.

Și poate că, fără să-mi dau seama, începusem deja să-mi construiesc destinul. Mai întâi găseam pelicula în apă. Apoi am învățat să o proiectez. Apoi am învățat să filmez. Apoi am început să spun povești cu ea. Iar mai târziu aveam să plec din România și să traversez oceanul. Dar pelicula avea să mă însoțească.

Oceanul dintre două imagini

Când am ajuns în Australia, nu mai aveam râul Jitin. Nu mai aveam colonia minieră. Nu mai aveam dealurile Ciudanoviței. Nu mai aveam lumea în care învățasem să privesc. Aveam însă memoria ei. Și aveam camera.

De aceea, cred că primul meu film australian, Labirint, nu poate fi înțeles fără Visul.

Între ele se află un ocean. Se află emigrarea. Se află munca. Se află singurătatea. Se află încercarea de a începe o viață nouă fără să abandonez copilul care fusesem.

În Visul, un copil se trezește dintr-un coșmar și descoperă trandafirul. În Labirint, un adult intră într-o lume nouă și încearcă să nu-și piardă sufletul. Poate că sunt, de fapt, același film. Doar că între ele au trecut ani și un ocean.

Iar dacă Visul a fost despre pușcă și trandafir, Labirint avea să fie despre om și lumea în care este obligat să supraviețuiască. Așa se leagă începutul de sfârșit. Așa se leagă Ciudanovița de Melbourne. Așa se leagă copilul de omul care sunt astăzi.

Și poate că, privind toate acestea de la distanța anilor, înțeleg pentru prima dată că nu am fugit niciodată cu adevărat de acasă. Am luat cu mine ceea ce nu putea fi lăsat în urmă:

lumina, pelicula și memoria.

Ben Todică