Ben Todică - Mormintele cu crucile — oglinda timpului

Mormintele cu crucile — oglinda timpului

Ben Todică

 

Unele filme le faci și abia după ani începi să înțelegi ce ai pus, fără să știi, în ele.

Așa s-a întâmplat cu „Mormintele cu crucile”.

Când l-am filmat, eram preocupat de un ritual românesc pe care îl vedeam desfășurându-se departe de țară: pomana de un an a unui român mort la Melbourne. În jurul mesei, în cimitir, în biserică, printre oameni, lumânări, mâncare și ploaie, încercam să surprind ceva ce simțeam că se pierde încet odată cu generațiile de emigranți. Nu filmam doar moartea unui om. Filmam felul în care cei rămași încearcă să păstreze viața.

Profesorul Aurelia Sătcău a văzut în film o suprapunere a mai multor planuri: prezentul ritualului, memoria afectivă a tradițiilor, obiceiurile gastronomice — sarmalele cu mămăliguță, țuica fiartă cu cuișoare — și imaginile paralele care aduc peste realitatea prezentului o altă lume, aceea a începuturilor. Pentru mine, atunci, toate acestea veneau firesc.

Astăzi le văd altfel.

Înțeleg că, fără să-mi dau seama, încercam să pun în același cadru două timpuri care nu mai puteau trăi unul fără celălalt: timpul de aici și timpul de acasă.

 

Lumina care trece prin timp

În film apar fragmente din „Amintiri din copilărie”, filmul Elisabetei Bostan, așezate între pâlpâirea lumânării și lumina ei sacră.

Această alăturare creează o punte între ficțiune și realitate, între trecut și prezent, între simbol și existența concretă. Profesorul Sătcău observă că personajele din spatele cortinei timpului — copilul, mama, oamenii familiari ai copilăriei — își găsesc locul în memoria emigrantului.

Când am citit aceste cuvinte, m-am întors cu gândul la copilul din Ciudanovița. Copilul care se juca în Jitin. Copilul care găsea bucăți de peliculă aduse de apă după ploaie. Copilul care își construia o cameră de filmat imaginară dintr-o cutie.

Poate că acel copil nu a dispărut niciodată. Poate că el este cel care continuă să filmeze. Doar că acum nu mai caut fotograme în apa râului. Le caut în timp.

 

Moartea care cheamă viața

Există o observație a Aureliei Sătcău care m-a făcut să privesc altfel filmul: moartea, în tradiția românească, cheamă întotdeauna la viață.

Ritualul pomenirii nu este doar despre cel plecat. Este despre cei rămași. Despre continuitate. Despre familie. Despre comunitate. Despre memoria care refuză să lase omul să dispară cu totul. De aceea, în film, cimitirul nu este numai un loc al sfârșitului. Este și un loc al întâlnirii.

Oamenii vin, se roagă, vorbesc, mănâncă, își amintesc. Se aud glasuri. Se aprind lumânări. Plouă. Viața continuă. În acest sens, ritualul morții devine un ritual al păstrării vieții.

Poate că aceasta este una dintre marile puteri ale tradiției: să transforme despărțirea în memorie și memoria în continuitate.

 

Bagajul emigrantului

Aurelia Sătcău observă și un lucru care mă privește direct: pentru emigrant, bagajul cultural este în același timp povară și prilej de înălțare. Mi se pare una dintre cele mai exacte definiții ale vieții mele. Când pleci din țară, nu pleci niciodată singur. Iei cu tine limba. Iei casa. Iei chipul mamei. Iei vocea tatălui. Iei mirosul unei bucătării. Iei cântecele. Iei sărbătorile. Iei cimitirele. Iei biserica. Iei chiar și lucrurile de care ai fi vrut să scapi.

Ani de zile am crezut că emigrantul trebuie să aleagă între trecut și prezent: să se desprindă de ceea ce a fost pentru a putea deveni ceea ce este.

Astăzi cred că adevărata încercare este alta: să poți merge înainte fără să-ți abandonezi rădăcinile.

Australia mi-a dat un alt spațiu al vieții. România mi-a dat spațiul interior. Între ele am încercat să construiesc un pod.

 

România ca memorie vie

Profesorul Sătcău spune că sunt un pasionat al specificului cultural și al simbolurilor care marchează identitatea culturală a unui neam și a individului. România apare, în această interpretare, ca o sursă nesfârșită de bogăție spirituală, iar emigrantul este pus în situația de a-și păstra și împăca multiplele identități.

Poate că acesta este motivul pentru care am continuat să filmez românii din Australia. Nu pentru a-i întoarce cu forța spre trecut. Ci pentru a le spune: Nu trebuie să alegi între lumi.

Poți trăi aici și să porți acasă în tine. Poți învăța o altă limbă fără să o pierzi pe a ta. Poți construi o altă casă fără să o demolezi pe cea din memorie. Poți deveni altcineva fără să încetezi să fii copilul care ai fost.

Această luptă tăcută a emigrantului - între ceea ce a fost și ceea ce devine - se află, poate, în spatele multora dintre filmele mele.

 

Întâlnirea cu Tarkovski

Aurelia Sătcău observă în filmele mele o apropiere de școala lui Andrei Tarkovski, mai ales prin patos, nostalgie, memorie și sentimentul regenerării unui spațiu pierdut. Am primit această comparație cu emoție.

Tarkovski a fost unul dintre cineaștii pe care i-am privit cu admirație. Dar nu am încercat niciodată să-l imit. Dacă există o apropiere, ea poate veni din aceeași întrebare: Ce se întâmplă cu omul atunci când este despărțit de locul din care a venit?

În „Nostalgia”, spațiul natal devine o rană a memoriei. În filmele mele, România devine adesea aceeași rană, dar și un loc de regenerare. Nu pot să mă întorc fizic la copilăria mea. Pot însă să mă întorc prin imagine. Pot să mă întorc prin sunet. Prin cuvânt. Prin oameni. Prin ritual. Prin memorie.

Poate că filmul este, pentru mine, forma în care am învățat să mă întorc.

 

Fluierul, ploaia și cireșele

Una dintre imaginile pe care Aurelia Sătcău le reține este aceea a turmelor aflate în transhumanță, însoțite de fluier, în timp ce ploaia izbucnește aproape primordial peste cimitirul Melbourne Necropolis. Apoi apar cireșele roșii. Și întrebarea: „Ce e viața?”

Îmi place că această întrebare rămâne fără un răspuns închis. Pentru că poate că filmul nu trebuie să răspundă întotdeauna. Uneori trebuie doar să întrebe. Să pună o imagine în fața omului și să-l lase singur cu ea. O lumânare. O cruce. O mamă. Un copil. O cireșă. O ploaie. Un fluier. Un mormânt.

Și undeva, foarte departe, copilăria.

 

Ce am înțeles mai târziu

Astăzi cred că „Mormintele cu crucile” nu este, în fond, un film despre moarte.

Este un film despre rezistența memoriei. Despre felul în care un popor își duce tradițiile peste granițe. Despre felul în care emigrantul își construiește o casă nouă fără să poată părăsi casa veche din interiorul său. Despre cum trecutul nu moare atunci când este pomenit.

Și poate că nici omul nu moare cu totul atunci când cineva îi mai rostește numele. De aceea am filmat. De aceea am păstrat. De aceea continui să scriu.

Pentru că timpul ia oameni, case, locuri și chiar amintiri. Dar uneori, înainte să dispară, memoria se așază într-o imagine. Iar imaginea, dacă este păstrată, poate aprinde din nou lumina.

 

Lumina unei lumânări.

Aceeași lumină care, într-o zi, a tremurat în fața mea. Și pe care filmul a încercat să o ducă mai departe.