Ben Todică - O arhivă vie

 

O arhivă vie

 

În Australia am continuat să filmez. Nu câteva filme. Sute.

Cu timpul, camera a devenit pentru mine mai mult decât un instrument de lucru. A devenit un fel de carnet de memorie, un jurnal în imagini în care oamenii, locurile, întâlnirile, sărbătorile, credința, arta, despărțirile și întoarcerile puteau rămâne mai mult decât o clipă.

Am realizat filme de scurt și lung metraj, documentare, portrete, interviuri, emisiuni și materiale despre comunitatea românească din Melbourne, dar și despre oameni și lumi care depășeau granița comunității.

O mare parte dintre aceste producții — aproximativ 260 de filmulețe documentare — s-au adunat în timp într-o adevărată arhivă video a vieții românilor din Australia.

Privind astăzi această arhivă, îmi dau seama că nu am filmat doar evenimente. Am filmat oameni. Iar oamenii, spre deosebire de evenimente, pleacă. Unii se întorc în România. Unii dispar. Unii îmbătrânesc. Unii nu mai sunt. Dar vocea lor rămâne. Chipul lor rămâne. Gestul lor rămâne.

Felul în care au râs într-o zi, felul în care au vorbit despre satul natal, despre părinți, despre Dumnezeu, despre dorul de țară — toate acestea pot fi încă privite. Aici cred că se află adevărata valoare a unei arhive. Nu în numărul filmelor, ci în viețile pe care le salvează de la uitare.

Oamenii pe care i-am întâlnit prin cameră

Filmele mele din Australia formează, privite împreună, o hartă a unei lumi românești răspândite pe un continent străin. Am filmat întâlniri, sărbători și ceremonii religioase, artiști și scriitori, oameni simpli și personalități ale comunității.

Am realizat Timișoara după Revoluție, apoi Nicoleta Voica și Cangurii, My Bohemian Friends, Mărturisirea Rabinului, La Dolce Vita Melbourneze, Gavrilă și Celina, Ion Gaf Deac și multe alte producții.

Au urmat documentare și portrete despre românii din Australia: Steagul Nostru, Nae Georgescu, Dorina Bugariu, Vasile Andru, Corin Izvernariu, Petrică Moise și Frații Vincu.

Am filmat Hramul, Ziua Națională, Oravița — Orașul Tainelor, Botezul, Ordinarea, Botez la Harul, La revedere George și multe alte întâlniri care, pentru cineva din afara comunității, poate păreau simple evenimente, dar pentru noi reprezentau bucăți dintr-o casă îndepărtată.

Am realizat și filme despre artă și artiști, între care Artholes in Melbourne, despre pictorul A. și Radu Sătcău, dar și Portret Drawings Exhibition.

În alte filme am urmărit oameni, destine și întâmplări care nu puteau fi încadrate într-o singură categorie. Pentru că viața nu vine pe categorii. Viața vine amestecată. Cu bucurie și tristețe. Cu credință și îndoială. Cu plecare și întoarcere. Cu început și sfârșit.

 

Filmând dorul

Printre toate aceste filme există unul dintre cele mai puternice cuvinte ale emigrantului: dorul.

Dor de țară.

Două cuvinte simple, dar care pot cuprinde un continent întreg.

Am filmat oameni care trăiau departe de România și care, în ciuda anilor, continuau să o poarte în felul lor. Unii o purtau prin limbă. Alții prin cântec. Alții prin biserică. Alții prin mâncare, prin fotografie, prin poezie, printr-o poveste spusă la o masă. Eu am încercat să o păstrez prin film.

Poate că acesta este motivul pentru care am continuat să filmez chiar și atunci când nu exista niciun câștig material. Camera mea nu era doar o unealtă. Era felul meu de a spune: „Am văzut că ați fost aici.” Și, poate mai important: „Nu vreau să dispară ceea ce ați fost.”

 

Filmele ca niște ferestre

Unele dintre producțiile mele au fost lungi - o oră, două ore, chiar mai mult. Altele au durat doar câteva minute. Astăzi, într-o lume obișnuită cu imagini care dispar după câteva secunde, un film de patru minute poate părea foarte puțin. Pentru mine, însă, durata nu a fost niciodată măsura importanței. Uneori patru minute pot păstra o întreagă lume. Alteori trei ore nu sunt suficiente pentru a spune povestea unui om.

Am realizat Caviar, Vodcă și Bye Bye, Miss Diaspora, Petru Popovici, Drumul Nostru, Pompiliu din Italia, Cărți, Păsări și Pământul, X'cursia, My Baby, Lioara, Lioara, Cristina și Corul Theotokos din Alba Iulia.

Fiecare dintre aceste titluri reprezintă o întâlnire. Iar fiecare întâlnire a lăsat ceva în mine. De aceea, când cineva mă întreabă câte filme am făcut, nu știu niciodată dacă răspunsul corect este numărul. Poate că răspunsul adevărat este: am întâlnit atâția oameni câți oameni am putut salva în memorie prin camera mea.

 

De la peliculă la arhiva digitală

Am început cu pelicula. Cu bucățelele găsite în Jitin. Cu 8 mm. Cu 16 mm. Cu Visul. Cu mâinile mele care tăiau și lipeau cadre. Am ajuns apoi la Super 8 și, în Australia, la video și la tehnologia digitală. Instrumentele s-au schimbat. Eu însă am rămas cu aceeași întrebare: Cum poate omul să oprească timpul?

Nu-l poate opri. Dar îl poate mărturisi. Asta am încercat să fac. Să mărturisesc.

De aceea filmele mele nu sunt doar o filmografie. Sunt fragmente dintr-o viață. O arhivă a oamenilor pe care i-am cunoscut. O arhivă a unei comunități. O arhivă a unui emigrant care a încercat să nu piardă legătura cu locul de unde a plecat. Și, poate fără să-mi dau seama atunci când am început, o arhivă a propriei mele treceri prin lume.

Astăzi, multe dintre aceste filme pot fi găsite și pe YouTube, unde continuă să circule dincolo de timpul și locul în care au fost realizate. Iar acest lucru mă bucură. Pentru că un film își împlinește cu adevărat rostul atunci când, după ce creatorul lui a plecat din fața camerei, mai există încă cineva care apasă pe „play”. Atunci memoria respiră din nou.

 

Filmografia — o viață în titluri

Lista filmelor care urmează nu trebuie privită ca un simplu inventar. Ea este, pentru mine, o formă de jurnal.

În spatele fiecărui titlu există o zi de filmare, un drum, un om, o conversație, o emoție, uneori o dificultate și aproape întotdeauna o bucată din viața comunității românești din Australia.

1991
Timișoara după Revoluție — 8 min.

1996
Nicoleta Voica și Cangurii — 180 min.
Romanian Mosaic — Timpuri — 1 min.
Înainte — 4 min.

1998
Mormintele cu crucile — Introducere, 8 min.; Mormintele, 28 min.; Nota de final, 2 min.
My Bohemian Friends — 180 min.
Mărturisirea Rabinului I și II — 180 min.
La Dolce Vita Melbourneze — 60 min.

1999
Portrait Drawings Exhibition — 60 min.
Gavrilă și Celina — 80 min.
Ion Gaf Deac — 20 min.

2000
Români în Australia: Steagul Nostru, Nae Georgescu, Epilog, Dorina Bugariu, Vasile Andru, Corin Izvernariu, Petrică Moise și Frații Vincu.
Hramul — 130 min.
Ziua Națională — 30 min.
Ion Călin — 20 min.
Oravița — Orașul Tainelor — 40 min.

2001–2004
Botezul — 170 min.
Valentin și Adela — 360 min.
Ordinarea — 120 min.
Botez la Harul — 25 min.
La revedere George — 150 min.
Artholes in Melbourne — 29 min.
Loredana — 60 min.
Miss Diaspora și seria de materiale dedicate evenimentului.
Dor de Țară — 30 min.
Deca Aniversare — 100 min.
Caviar, Vodcă și Bye Bye — 210 min.

2005–2010
Petru Popovici — 45 min.
Drumul Nostru — 180 min.
Pompiliu din Italia — 60 min.
Referendum 19 Mai — 40 min.
Cărți, Păsări și Pământul — părțile I și II, 40 min.
X'cursia — 133 min.
My Baby — 10 min.
Alegeri pentru Europa — 10 min.
Lioara, Lioara — 60 min.
Cristina — 30 min.
Corul Theotokos din Alba Iulia — 60 min.

Și lista continuă. Pentru că, de fapt, nu am terminat niciodată de filmat.

 

Camera încă merge

Poate că acesta este lucrul cel mai important pe care îl pot spune despre această parte a vieții mele: camera încă merge. S-au schimbat aparatele. S-a schimbat pelicula. S-a schimbat televiziunea. S-a schimbat lumea. S-a schimbat chiar și omul din spatele camerei. Dar nevoia de a păstra memoria a rămas.

Iar acum, când mă uit în urmă, înțeleg că toate aceste filme au fost pregătirea pentru ceea ce fac astăzi prin scris. Filmul păstrează chipul. Fotografia păstrează clipa. Radioul păstrează vocea. Scrisul păstrează gândul. Iar memoria încearcă să le adune pe toate înainte ca timpul să le ia.

Poate că de aceea scriu acum această carte.

Pentru că după o viață întreagă în care am încercat să opresc timpul cu aparatul de filmat, am înțeles că mai există o cameră în care timpul poate fi păstrat:

memoria omului.

 

Oglinda celorlalți

Există un moment în viața unui om când începe să se întrebe nu doar ce a făcut, ci și ce a rămas din ceea ce a făcut în memoria celorlalți. Pentru mine, această întrebare a venit târziu.

Ani la rând am filmat fără să mă gândesc prea mult la mine. Camera era îndreptată spre ceilalți. Spre oameni, spre chipuri, spre evenimente, spre artiști, spre sărbători, spre comunitate. Eu rămâneam, de cele mai multe ori, în spatele ei.

În arhiva mea s-au adunat nu numai filme, ci și CD-uri cu interviuri pe care le-am acordat de-a lungul anilor — Simonei Pele, Veronicăi Balaj de la Radio Timișoara, precum și realizatorilor de la Radio România Internațional, Mihaela Dincă și Roxana Iorgulescu.

Am păstrat, de asemenea, interviurile pe care le-am realizat eu cu personalități românești, emisiunile Radio Melbourne 3ZZZ, propriile mele emisiuni de radio, precum și materialele care au însoțit filmele și proiectele mele.

Astăzi, toate acestea alcătuiesc un fel de arhivă paralelă a vieții mele. Nu numai ceea ce am făcut. Ci și ceea ce am spus. Și ceea ce au spus alții despre ceea ce am făcut.

Unele dintre aceste lucrări au avut postere și coperți proprii, însoțite de cronici și impresii ale celor care le-au privit. Le păstrez nu pentru laudă. Le păstrez pentru memorie. Pentru că un creator nu poate ști întotdeauna ce anume ajunge la celălalt.

Tu pornești un film cu o intenție. Privitorul îl termină cu propria lui experiență. Și uneori vede în el lucruri pe care nici tu nu le-ai știut când l-ai făcut.

 

Filmele mele și privirea celuilalt

Am avut întotdeauna regizori pe care i-am privit cu admirație și de la care am învățat, fiecare în felul său, câte ceva despre arta filmului.

În România i-am admirat pe Mircea Daneliuc, Elisabeta Bostan, Ion Popescu-Gopo, Sergiu Nicolaescu, Mircea Drăgan și Liviu Ciulei.

Din cinematografia lumii m-au însoțit François Truffaut, Oliver Stone, Akira Kurosawa, Serghei Eisenstein, Andrzej Wajda, Serghei Bondarciuk, Masaki Kobayashi, Orson Welles, David Lean, Luchino Visconti, Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, Vittorio De Sica, Grigori Cuhrai, Mihail Kalatozov, Piotr Todorovski, Damir Salimov, Luis Buñuel, Ingmar Bergman, Elia Kazan, Miloš Forman, Andrei Tarkovski, Charlie Chaplin, David Lynch, Krzysztof Kieślowski, Paul Cox, Alfred Hitchcock, Steven Spielberg, Stanley Kubrick, Martin Scorsese, Anthony Mann, Roman Polanski, Dario Argento, Sergio Leone și mulți alții.

Nu am încercat să-i imit. Am încercat să înțeleg ce caută fiecare în imagine. De la unii am învățat să privesc timpul. De la alții, tăcerea. De la alții, montajul, compoziția, tensiunea, absurdul, frumusețea sau puterea unui chip. Dar, până la urmă, orice cineast trebuie să-și găsească propriul ochi.

Poți învăța de la toți. Dar trebuie să filmezi cu ochiul tău.

 

The Sound of My Country

Printre filmele care au primit reacții deosebite s-a aflat The Sound of My Country.

Silvia și Oliviu Racoți au surprins, într-o cronică, tocmai această întâlnire dintre Australia și România. Pentru ei, filmul trezea în sufletul imigrantului român o emoție aparte. Au remarcat felul în care imaginile australiene se împleteau cu cele românești, puritatea copiilor intervievați, muzica și textul comentariului, precum și vocea care lega toate aceste elemente. Dar ceea ce m-a atins cel mai mult în mărturia lor a fost observația că acei adolescenți români încercau, cu emoție și candoare, să păstreze „graiul nostru”. Pentru mine, aceasta era, de fapt, una dintre temele ascunse ale filmului. Nu doar limba. Ci identitatea. Nu doar cuvintele. Ci casa pe care o poate construi limba în sufletul unui om plecat.

Racoții au scris că, pentru românii din Australia, era un motiv de mândrie faptul că, alături de alte nume românești afirmate în peisajul cultural al Melbourne-ului, exista și numele meu. Am primit asemenea cuvinte cu emoție. Pentru că, atunci când ești departe de locul în care te-ai născut, orice semn că ceea ce faci ajunge acasă capătă o greutate aparte.

 

Artholes in Melbourne — când camera începe să vorbească

Poate cea mai frumoasă analiză a unui film al meu este cea dedicată filmului Artholes in Melbourne, realizată de profesorul Radu Sătcău și completată de mărturia profesoarei Aurelia Sătcău.

Filmul s-a născut în septembrie 2003, când Radu Sătcău a organizat o expoziție de pictură în boema din Fitzroy, Melbourne, iar eu am fost invitat să filmez vernisajul. Până atunci, filmam în special evenimente ale românilor din diaspora și acele „rituri de trecere” prin care o comunitate își păstrează identitatea: botezuri, nunți, înmormântări, sărbători, întâlniri. Dar aici aveam în față altceva. Aveam arta. Și camera trebuia să învețe să o privească.

Radu Sătcău a numit camera „povestitorul ideal” - un ochi care vede, aude, simte, mângâie și caută.

În analiza lui, imaginea copilului de doisprezece ani din Ciudanovița, care își imagina o cameră de filmat construită dintr-o cutie de conservă, se întâlnea cu cineastul matur, aflat în fața mesei de montaj și a tehnologiei moderne.

Când am citit această observație, m-am întors pentru o clipă la acel copil. La Ciudanovița. La mina de uraniu. La Jitin. La pelicula găsită în apă. La camera imaginară din cutia de conservă. Și am înțeles că, pentru cineva din afară, drumul meu putea fi citit ca o singură linie. Eu îl trăisem însă fragmentat.

Pas cu pas. Jucărie. Pelicula. 8 mm. 16 mm. Super 8. Video. Televiziune. Montaj. Radio. Și, în cele din urmă, scris.

Radu a observat și felul în care Artholes in Melbourne unea două registre: realitatea unui vernisaj și intimitatea artistului, intervievat în propriul său studio. Această întâlnire dintre document și metaforă m-a interesat întotdeauna. Nu vreau doar să arăt ce se întâmplă. Vreau să caut ceea ce se ascunde în spatele lucrului văzut. De aceea am folosit în film și scena simbolică a calului, în care Artistul, Ideea și Muza ajung să se întâlnească într-o mică poveste vizuală.

Nu știu dacă toate sensurile pe care le-au descoperit ceilalți în filmele mele au fost acolo din prima clipă. Unele au fost. Altele poate că s-au născut în ochiul celui care privea. Și aceasta este una dintre minunile artei. Creatorul aprinde o lumină. Privitorul decide cât de departe îi ajunge lumina.

 

Mormintele cu crucile

Și apoi a fost filmul Mormintele cu crucile.

Aici privirea celuilalt m-a făcut să mă întorc din nou asupra propriului meu film.

Profesoara Luminița Tudor observa că se așteptase la o retrospectivă a mormintelor românilor din Melbourne, dar filmul alesese să prezinte o singură cruce - cea a lui Isaia. Pentru ea, începutul filmului era important tocmai prin faptul că nu explica imediat ceea ce se întâmplă. Oamenii merg undeva. Vorbesc. Se pregătesc. Vorbesc chiar și despre sarmale. Abia mai târziu înțelegem că merg să-și pomenească morții.

Viața și moartea merg împreună. Ploaia cade peste cei vii și peste cei morți. Oamenii țin coliva, pâinea și vinul, în timp ce încearcă să se apere de ploaie. Iar deasupra lor, Dumnezeu pare să răspundă prin tunet și fulger.

Luminița Tudor a remarcat și jocul dintre flacăra reală a lumânărilor și imaginile statice ale flăcărilor. Pentru mine, acea observație a fost importantă deoarece confirma ceva ce simțeam instinctiv încă de la început: uneori, o imagine nu trebuie explicată. Trebuie lăsată să ardă. Să rămână. Să spună singură.

 

Când ceilalți îți întorc filmul

Poate acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care mi le-a oferit cinematografia. Eu am filmat oameni. Iar, la un moment dat, oamenii au început să-mi „filmeze” ei mie sufletul, prin cuvintele lor. Mona Harsan a spus că producția mea dăruiește românului australian clipe de „delectare spirituală” și că reînvie sentimentul apartenenței la comunitatea românească, oriunde s-ar afla ea în lume.

Nu știu dacă am reușit întotdeauna să fac ceea ce au văzut acești oameni în filmele mele. Dar știu că acesta a fost drumul pe care l-am dorit. Să fac imaginea să apropie. Să nu despartă. Să păstrez o voce. Să salvez un chip. Să fac dintr-un eveniment trecător o mărturie.

Iar dacă, după ce filmul s-a terminat, cineva a rămas câteva clipe în tăcere, cu un sentiment pe care nu-l avea înainte, atunci poate că filmul și-a împlinit rostul.

 

Dincolo de film

Astăzi, când adun toate aceste CD-uri, filme, interviuri, postere, cronici și înregistrări, încep să înțeleg că ele formează ceva mai mare decât o colecție personală. Sunt urmele unui drum. Drumul unui copil care a descoperit pelicula în apele Jitinului. Drumul unui tânăr care a visat la Drumul unui emigrant care a venit în Australia cu o cameră în suflet, chiar și atunci când nu avea una în mână. Drumul unui om care a lucrat pentru existență, dar a continuat să creeze pentru memorie. Și poate că toate aceste imagini, toate aceste voci și toate aceste mărturii au fost pregătirea pentru această carte. Pentru că filmul îmi permite să văd. Radioul îmi permite să ascult. Fotografia îmi permite să opresc clipa. Dar scrisul îmi permite să mă întorc. Să mă întorc la copil. La tata. La mama. La Ciudanovița. La România. La Australia. La oamenii care au trecut prin viața mea. Și să-i așez, încă o dată, în aceeași memorie.

De aceea scriu acum. Pentru că o viață nu dispare atunci când se termină.

Dispare atunci când nu mai există nimeni care să o povestească.

Uneori, după ce termini un film, el nu-ți mai aparține în întregime. Pleacă din mâinile tale și începe să trăiască în ochii celor care îl privesc. Fiecare spectator îi descoperă altă lumină, altă rană, altă amintire.

De-a lungul anilor am păstrat nu numai filmele pe care le-am realizat, ci și cuvintele celor care le-au văzut. Le-am păstrat în reviste, pe casete, pe CD-uri, în arhive și în memoria mea. Nu pentru laudă. Poate că, mai mult decât orice diplomă sau premiu, aceste mărturii îmi spun că imaginile mele au ajuns undeva unde trebuiau să ajungă: în sufletul unui om.

Un film despre români, făcut departe de România, nu este niciodată doar un film. El poate deveni o punte.

România văzută de la Canberra

Într-o cronică despre filmul realizat cu ocazia Zilei Naționale a României, sărbătorită la Canberra la 1 Decembrie 2000, autoarea vorbește despre „clipe de încântare sufletească”, emoție și mândrie națională. Filmul este apreciat pentru naturalețea cu care selectează „felii de viață reală” și pentru felul în care reconstituie atmosfera sărbătorii românești departe de țară.

Ceea ce m-a atins însă cel mai mult nu a fost aprecierea profesională, ci observația că, în mijlocul unei ceremonii oficiale, oamenii ajungeau să simtă că se află la o sărbătoare de familie. Muzica, veselia, discursurile, versurile lui Coșbuc și Eminescu și chiar micile stângăcii îi întorceau pentru câteva clipe „acasă” - acel acasă care, după cum spune autoarea, îl purtăm în noi oriunde am fi.

Atunci am înțeles încă o dată de ce filmam. Nu încercam doar să înregistrez o ceremonie. Încercam să păstrez un loc. Un loc care nu mai era geografic, ci sufletesc.

 

Hramul — când imaginea devine rugăciune

Un alt film, Hramul, a primit o lectură care m-a făcut să mă gândesc la puterea pe care o poate avea imaginea atunci când este așezată în slujba unei credințe.

Autoarea vede filmul ca pe un mesaj pentru enoriașii Bisericii Ortodoxe Române din Melbourne și nu numai. Secvențele liturghiei, comentariul istoric și imaginile credincioșilor, ale icoanelor și ale corului sunt privite împreună, ca părți ale aceleiași experiențe spirituale.

Mi-a rămas în minte mai ales ideea că pentru a îmbina imagini care revelează „duhul ce ne ține” nu este suficientă priceperea profesională. Ar fi nevoie și de acel „ceva” greu de definit, pe care autoarea îl numește iubirea de semeni. Poate că aici se află una dintre cheile întregii mele activități. Am filmat oameni. Dar, în adâncul meu, am încercat să filmez ceea ce nu se vede. Un gest. O privire. O lumânare. Un copil. O mamă. O icoană. O tăcere.

În partea finală a filmului, imaginile, muzica și cuvintele se reunesc într-o succesiune de simboluri: Credință, Alinare, Iertare, Închinare, Milostivire, Veșnica pomenire, Dragoste. Autoarea spune că toate acestea duc la un singur efect: „zidesc”. Cuvântul acesta mi-a rămas. Zidesc. Poate că și filmul poate zidi. Nu ziduri între oameni, ci punți între ceea ce am fost și ceea ce devenim.

 

„Benoni din Ciudanovița”

Una dintre cele mai apropiate mărturii de sufletul meu vine de la Ioan Miclău. El își amintește prietenia noastră și întâlnirea dintre „talentul peisajului natural, cineastul” și „cel al peisajului literar, scriitorul”.

Dar, dintre toate cuvintele sale, unul mă urmărește și astăzi: „Benoni din Ciudanovița.” Așa îi plăcea să-mi spună. În spatele numelui acesta nu era numai copilul din colonia minieră. Era un om care plecase departe, dar care nu-și uitase locul de unde pornise.

Ioan Miclău își amintește că nu am uitat biblioteca „Mihai Eminescu” și revista „Iosif Vulcan”, că trimiteam filmele realizate la Melbourne și că, pornind de la ele, el alcătuia apoi descrieri și prezentări literare pentru cititorii revistei.

Poate că acesta este unul dintre cele mai adevărate sensuri ale arhivei mele. Filmul pleca din Melbourne și se întorcea înapoi, în România. Nu fizic. Ci prin memorie.

 

La revedere, George

În 2003, filmul La revedere, George, realizat cu ocazia înmormântării lui George Pascu, un emigrant român din Australia, a ajuns, prin donație, în arhiva Bibliotecii „Mihai Eminescu”.

Ioan Miclău amintește că biblioteca primise și alte casete ale mele, cu nunți, botezuri, activități culturale și religioase - fragmente din viața românilor trăită „aici lângă Tropice”. El vede în aceste filme nu numai evenimente, ci tradiții prin care oamenii continuă să se identifice cu neamul lor. Apoi povestește că a privit filmul timp de două ore și jumătate. Și că i-au apărut lacrimi în ochi.

Nu știu dacă un cineast poate primi o mărturisire mai puternică decât aceasta. Imaginea unui om care plânge în fața unui ecran îți spune că ceea ce ai filmat a trecut dincolo de tehnică. A devenit trăire.

 

Filmul ca document al unei lumi

În aceeași mărturie sunt apreciate claritatea imaginilor, lumina, culorile și felul în care sunt surprinse interiorul bisericii, iconostasul, chipurile sfinților și chipurile credincioșilor. Este remarcat chiar și modul în care imaginea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul se apropie ușor, creând impresia că spectatorul însuși se apropie de ea.

Poate că aici se întâlnesc cele două lumi ale mele. Copilul care găsea bucăți de peliculă aduse de apa Jitinului și omul matur care, după mii de kilometri, încerca să fixeze pe peliculă chipurile unei comunități. La început culegeam fotograme din apă. Mai târziu am început să culeg oameni din timp. Aceasta este, poate, adevărata continuitate a vieții mele.

Filmul nu a fost niciodată pentru mine doar o meserie. A fost o formă de a nu lăsa lucrurile să dispară. O nuntă. Un botez. O biserică. Un cântec. O înmormântare. O sărbătoare națională. Chipul unui om. O mână care aprinde o lumânare. Toate pot părea lucruri mărunte într-o zi.

Dar într-o zi, când acei oameni nu vor mai fi, când glasurile lor vor tăcea și când locurile se vor schimba, imaginea va rămâne. Atunci înțelegi că aparatul de filmat nu a fost doar un instrument. A fost o memorie mecanică pusă în slujba memoriei omenești.

 

De ce am păstrat aceste cuvinte

Am păstrat aceste cronici și mărturii pentru că ele spun ceva ce eu, poate, nu aș fi putut spune singur. Un autor își vede opera dinăuntru. Cel care o privește o vede din afară. Între cele două priviri se naște o a treia imagine: imaginea adevărată a lucrului făcut. De aceea arhiva mea nu este doar o colecție de filme. Este o colecție de întâlniri.

În ea se află oamenii pe care i-am filmat, cei care au privit filmele, cei care au scris despre ele și cei care, poate, s-au recunoscut pentru câteva clipe în imaginile mele. Iar dacă peste ani cineva va deschide această arhivă, nu vreau să găsească doar numele meu. Aș vrea să găsească o lume.

Lumea unor oameni care au plecat din România și au încercat să nu piardă România din ei. Iar eu am încercat să le păstrez urmele. Pentru că am învățat, încă din copilărie, că o fotogramă găsită în apa unui râu poate părea un lucru fără însemnătate. Dar dacă o ridici, o păstrezi și o privești cu atenție, ea poate deveni începutul unei povești.

Așa am ajuns să scriu.

Și așa am ajuns să filmez.

Ca să nu las memoria să treacă prin lume fără să lase urme.

 

Ben Todică