Ben Todică - LANȚUL INVIZIBIL

 

LANȚUL INVIZIBIL

Despre libertatea pe care o căutăm și lanțurile pe care nu le vedem

Ben Todică

 

Universul ne vorbește prin armonia și echilibrul său. Natura ne învață că nimic nu există cu adevărat izolat, că fiecare ființă participă, într-un fel sau altul, la viața întregului. Suntem făcuți din materie, dar purtăm în noi și o sete de sens, o nevoie de iubire, de adevăr și de apartenență. Unii numesc această taină suflet, alții spirit. Eu o simt ca pe o lumină pe care avem datoria să n-o lăsăm să se stingă.

Când am plecat din România comunistă, am luat cu mine limba, amintirile, dorul și felul meu de a privi lumea. Dacă limba este una dintre casele sufletului, atunci omul care emigrează își poartă casa înăuntru. Poate să-și schimbe adresa, meseria și chiar felul de a vorbi, dar rădăcinile continuă să-l cheme.

Am plecat spre libertate. Am trecut prin Italia, apoi am ajuns în Australia, purtând cu mine imaginea unei lumi occidentale pe care o descoperisem mai întâi prin dorință și imaginație. Credeam că, odată ieșit din comunism, voi lăsa în urmă și mecanismele care mă apăsaseră. Cu timpul, am înțeles că libertatea nu este un teritoriu în care intri după ce treci o graniță. Este o stare pe care trebuie s-o descoperi și s-o aperi în fiecare zi.

În comunism, statul îți organiza viața, îți limita opțiunile și pretindea să-ți spună ce trebuie să gândești. În capitalism, ai mai multă libertate de alegere, dar descoperi alte presiuni: concurența, datoriile, nesiguranța locului de muncă, teama de sărăcie și obligația de a ține pasul cu o lume care pare să nu se oprească niciodată.

Nu sunt același lucru. Dar, privite dinspre omul care trebuie să supraviețuiască, ambele lumi pot ridica aceeași întrebare: cât din viața mea îmi mai aparține?

Am întâlnit instituții în care omul era redus la o funcție, iar munca lui, la o cifră. Am văzut cum obiectivele economice puteau ajunge mai importante decât cei care le îndeplineau. Atunci am început să mă întreb dacă nu cumva unele dintre mecanismele de control pe care le credeam specifice comunismului supraviețuiesc și în societățile libere, îmbrăcate în alte uniforme.

Lanțul nu mai trebuie să fie din fier. Uneori este o rată la bancă, o teamă, o ambiție fără capăt sau nevoia de a demonstra lumii că valorezi ceva.

Uneori, lanțul cel mai puternic este acela pe care ajungem să-l confundăm cu propria noastră libertate.

Drumul și vârful muntelui

Să luăm iubirea.

Există iubiri care cresc încet, prin apropiere, răbdare, poezie, întâlniri și descoperirea treptată a celuilalt. Doi oameni învață să se cunoască, își văd slăbiciunile, își descoperă diferențele și hotărăsc dacă pot construi împreună o viață. Drumul nu le garantează fericirea, dar le oferă timpul necesar pentru a înțelege ce aleg.

Există și întâlniri rapide, în care emoția este intensă, dar cunoașterea rămâne superficială. Unele se transformă în iubiri durabile; altele se sting înainte să înceapă cu adevărat.

Nu durata singură dă valoare unei iubiri, după cum nici graba nu o condamnă. Diferența o face felul în care oamenii se întâlnesc: cu sinceritate sau cu interes, cu responsabilitate sau cu dorința de a consuma o emoție și de a trece mai departe.

Mă întreb dacă nu cumva procedăm la fel și cu viața. Vrem rezultatul fără să mai avem răbdare cu drumul. Vrem succesul fără ucenicie, recunoașterea fără muncă, apropierea fără vulnerabilitate și fericirea fără să ne cunoaștem pe noi înșine.

Se spune că frumusețea urcușului stă în drumul spre vârful muntelui. Desigur, poți ajunge acolo și cu elicopterul. Vei vedea aceeași priveliște, dar vei fi pierdut experiența drumului: oboseala, aerul rece, pietrele, opririle și bucuria fiecărui pas câștigat.

Poate că adevărata împlinire nu stă numai în locul unde ajungem, ci în omul care devenim până acolo.

Cultul eului și prețul succesului

Astăzi, imaginea personală a devenit, pentru mulți, o a doua identitate. Nu mai este suficient să fii; trebuie să se vadă că ești. Nu mai este suficient să ai; trebuie să arăți că ai. Mașina, locuința, hainele, vacanțele și popularitatea pot deveni semne prin care încercăm să ne măsurăm valoarea.

Dar cui îi vorbim prin toate aceste semne?

Ne îmbrăcăm pentru a fi admirați de oameni pe care poate nu-i cunoaștem. Ne comparăm cu persoane a căror viață reală nu o știm. Ne măsurăm succesul prin privirea altora și, fără să ne dăm seama, le cedăm acestora puterea de a ne judeca propria fericire.

Așa se naște o competiție fără linie de sosire. Întotdeauna există cineva mai bogat, mai cunoscut, mai admirat. Oricât ai aduna, comparația găsește ceva ce-ți lipsește.

Individualismul poate însemna independență, demnitate și dreptul fiecăruia de a-și urma drumul. Dar, atunci când se transformă în nepăsare față de ceilalți, el încetează să mai fie o expresie a libertății și devine o formă de singurătate.

Demnitatea mea nu ar trebui să depindă de umilirea altuia. Reușita mea nu ar trebui să presupună eșecul semenului. Iar bogăția nu ar trebui să fie singura măsură prin care stabilim valoarea unui om.

Când faima și îmbogățirea devin singurele justificări ale existenței, întrebarea despre mijloace dispare. Nu ne mai întrebăm dacă am fost drepți, dacă am făcut rău, dacă am lăsat ceva bun în urma noastră. Ne întrebăm doar dacă am câștigat.

Într-o asemenea lume, omul care își cere scuze pare slab, cel care recunoaște o greșeală pare învins, iar cel care se oprește pentru a-l ajuta pe altul riscă să fie considerat un om care pierde timp.

Dar poate că tocmai aici începe adevărata sărăcie: în clipa în care câștigăm tot mai multe lucruri și pierdem capacitatea de a ne bucura împreună de ele.

Carne de tun economic

Banii sunt necesari. Ei ne oferă hrană, adăpost, siguranță și posibilitatea de a ne îngriji familia. Problema nu este existența banului, ci momentul în care instrumentul devine stăpân, iar omul începe să-și organizeze întreaga viață în jurul lui.

Muncești ca să trăiești. Apoi muncești pentru a plăti ceea ce ai cumpărat ca să-ți faci viața mai bună. Îți asumi noi obligații pentru a păstra un anumit standard de viață. Ajungi să-ți vinzi timpul viitor înainte de a-l fi trăit.

Și, într-o zi, descoperi că ai muncit atât de mult pentru a-ți asigura libertatea, încât nu ți-a mai rămas timp să te bucuri de ea.

Acesta este unul dintre lanțurile invizibile ale societății moderne: dependența de un consum pe care îl confundăm cu progresul și de un succes pe care îl confundăm cu fericirea.

Nu orice om bogat este prizonierul banului și nu orice om sărac este liber. Sărăcia poate fi o închisoare la fel de nemiloasă. Dar o societate care îi cere omului să producă fără încetare, fără să-i ofere timp pentru familie, cultură, odihnă și viață interioară, riscă să transforme existența într-o simplă funcție economică.

Omul ajunge carne de tun economic: consumă, produce, plătește, se îndatorează și o ia de la capăt.

În acest mecanism, suferința nu vine întotdeauna dintr-un ordin dat de cineva. Uneori, ea se naște dintr-un sistem de recompense și temeri în care fiecare aleargă fiindcă se teme să nu rămână în urmă. Nimeni nu pare să țină biciul, dar toți aud șuieratul lui.

Iar când oboseala devine insuportabilă, ni se oferă alte distracții, alte produse, alte promisiuni. În loc să ne întrebăm de ce suntem atât de obosiți, căutăm o nouă metodă de a rezista.

Nu avem nevoie să renunțăm la progres. Avem nevoie să ne întrebăm în folosul cui îl construim.

Libertatea de a alege sau obligația de a dori?

Ni se spune că putem deveni orice ne dorim. Este un mesaj frumos, câtă vreme nu uităm că oamenii pornesc la drum cu posibilități diferite.

Unii moștenesc averi, relații și siguranță. Alții pornesc cu mâinile goale și trebuie să muncească ani întregi numai pentru a ajunge la linia de plecare a celor dintâi.

Cu toate acestea, succesul este prezentat adesea ca o simplă consecință a voinței personale. Dacă ai reușit, înseamnă că ai meritat. Dacă ai eșuat, înseamnă că nu te-ai străduit suficient.

Așa, nedreptățile structurale dispar din discuție, iar omul ajunge să se învinovățească pentru toate nereușitele sale. Uităm rolul împrejurărilor, al educației, al sănătății, al familiei și al șanselor pe care nu le putem controla.

Visul reușitei poate fi o forță care ridică omul. Dar poate deveni și un instrument prin care acesta este ținut într-o așteptare permanentă: încă puțin, încă un efort, încă o sacrificare a prezentului, și poate că mâine va veni răsplata.

Nu este greșit să aspirăm la o viață mai bună. Greșit este să ajungem să credem că valoarea noastră de oameni începe abia în ziua în care vom avea mai mult.

În loc să-i privim cu admirație necondiționată pe cei aflați în vârful piramidei, poate ar trebui să-i ascultăm și pe cei care au coborât de acolo. Să înțelegem cum se câștigă, cum se pierde și ce rămâne dintr-un om după ce i se iau averea, titlul și aplauzele.

Uneori, o cădere ne învață mai mult decât o victorie.

Limba - ultima casă a omului

Există și alte forme de pierdere, mai tăcute decât sărăcia materială. Una dintre ele este pierderea legăturii cu limba, cu memoria și cu oamenii din care ne tragem.

Am spus cândva că două lucruri pot distruge profund o țară: războiul care îi pustiește pământul și pierderea treptată a limbii, culturii și spiritualității care îi țin oamenii împreună.

Astăzi aș adăuga că o țară se poate pierde și fără să fie invadată. Se poate pierde atunci când oamenii nu mai au încredere unii în alții, când educația devine un privilegiu, când adevărul este sacrificat intereselor, când patrimoniul este abandonat și când tinerii ajung să creadă că trecutul nu mai are nimic să le spună.

Nu trebuie să respingem lumea nouă pentru a ne iubi rădăcinile. Nu trebuie să ne închidem în trecut pentru a ne păstra identitatea. O limbă vie nu este o limbă ținută sub sticlă, ci una în care oamenii continuă să gândească, să creeze, să iubească și să transmită mai departe ceea ce au învățat.

Eu am plecat din România, dar România nu a plecat din mine.

Am luat cu mine cuvintele mamei, rugăciunile copilăriei, chipurile celor dragi și sunetul locurilor în care am crescut. În Australia am învățat alte lucruri, am întâlnit alte culturi și am descoperit că omul se poate îmbogăți fără să-și abandoneze obârșia.

Adevărata identitate nu este o graniță ridicată împotriva celorlalți. Este o rădăcină care îți permite să crești fără să te prăbușești la fiecare vânt.

Cine ne mai răspunde pentru ceea ce facem?

Încrederea în instituții se erodează atunci când oamenii au impresia că legea este severă cu cei lipsiți de putere și îngăduitoare cu cei care o exercită. Corupția, abuzul și lipsa de transparență nu distrug numai bani publici. Distrug credința că merită să fii cinstit.

Democrația nu înseamnă doar să votezi o dată la câțiva ani. Înseamnă să poți pune întrebări, să critici fără teamă, să ai acces la informații, să ceri socoteală celor aleși și să vezi că legea se aplică tuturor.

Niciun sistem nu se îndreaptă doar pentru că oamenii speră. Este nevoie de instituții independente, de presă responsabilă, de educație, de cetățeni informați și de curajul de a recunoaște când cei pe care i-am susținut au greșit.

Nu orice promisiune este minciună și nu orice conducător este corupt. Dar nicio funcție nu ar trebui să-l așeze pe om deasupra răspunderii.

La fel, nici mass-media și nici tehnologia nu sunt, prin ele însele, dușmanii noștri. Ele ne pot informa, apropia și educa. Dar, atunci când informația este folosită pentru a stârni frică, ură și dependență, iar atenția noastră devine o marfă, trebuie să învățăm să ne oprim și să întrebăm: cine vorbește, ce dovezi are și ce interes urmărește?

Trăim într-o epocă în care putem comunica instantaneu cu oameni aflați la celălalt capăt al lumii și, totuși, putem rămâne străini față de cel care stă lângă noi. Avem acces la o cantitate uriașă de informații, dar nu întotdeauna și răbdarea de a le înțelege.

Poate că una dintre marile lupte ale timpului nostru nu este doar lupta pentru informație, ci lupta pentru atenția noastră, pentru capacitatea de a gândi singuri și de a deosebi adevărul de ceea ce doar seamănă cu el.

Lanțul invizibil se întărește ori de câte ori renunțăm la propria judecată și lăsăm pe altcineva să gândească în locul nostru.

Întoarcerea la izvor

Ce-ar trebui să fac?

Uneori îmi vine să mă întorc acasă, la bunici, la țară, la rădăcini. Să ascult din nou limba oamenilor simpli, să privesc apa râului trecând peste pietre și să înțeleg cum reușește natura să continue fără să se grăbească.

Să mă așez în liniște, departe de zgomotul care ne cere mereu ceva, și să-mi pun întrebările pe care le-am amânat.

Ce am câștigat? Ce am pierdut? Pe cine am iubit? Cui i-am fost de folos? Ce am lăsat în urma mea, dincolo de lucrurile pe care le-am cumpărat și de cuvintele pe care le-am rostit?

Nu cred că soluția este să fugim din nou, de data aceasta din lumea modernă. Nici să idealizăm trecutul, care a avut lipsurile, nedreptățile și suferințele lui. Nici satul, nici orașul, nici Occidentul și nici întoarcerea acasă nu ne pot elibera automat de lanțurile pe care le purtăm în noi.

Dar rădăcinile ne pot ajuta să ne regăsim măsura.

Să învățăm din nou să vorbim frumos. Să nu ne rușinăm de originea noastră. Să-i ascultăm pe bătrâni înainte ca poveștile lor să dispară. Să-i învățăm pe copii nu doar cum să câștige bani, ci și cum să-i folosească fără să devină slujitorii lor. Să apărăm natura, școala, cultura și demnitatea muncii. Să ne apropiem de vecini, nu pentru a le controla viața, ci pentru a nu rămâne singuri în propria noastră casă.

Poate că nu putem schimba dintr-odată sistemele lumii. Dar putem schimba felul în care participăm la ele. Putem refuza minciuna, putem cere dreptate, putem cumpăra mai puțin și înțelege mai mult, putem acorda timp familiei, prieteniei, artei și rugăciunii.

Putem învăța să nu mai măsurăm omul prin ceea ce posedă, ci prin ceea ce oferă.

Iar dacă ne dorim o țară mai dreaptă, trebuie să începem prin a construi relații mai drepte între noi. O țară nu se reînsuflețește numai prin discursuri și schimbări politice, ci și prin milioanele de gesturi mici prin care oamenii aleg să nu se abandoneze unii pe alții.

Lanțul și cheia

După atâția ani de la plecarea mea din România, înțeleg că libertatea nu este doar dreptul de a pleca, de a alege sau de a avea. Este și puterea de a spune „ajunge” atunci când dorințele noastre ne consumă viața.

Este dreptul de a munci fără să ne vindem întreaga existență. De a avea fără să ne definim prin ceea ce avem. De a reuși fără să-i disprețuim pe cei care nu au reușit. De a ne bucura de lumea nouă fără să ne disprețuim lumea din care venim.

Este puterea de a rămâne oameni într-o lume care ne îndeamnă, uneori, să devenim numai consumatori, angajați, alegători, spectatori sau cifre într-un tabel.

Lanțul invizibil nu se află doar în instituții, în economie sau în politică. Uneori se află în frica noastră de a pierde, în orgoliul de a părea superiori, în nevoia de a fi aplaudați și în incapacitatea de a spune că am greșit.

Dar dacă lanțul poate fi purtat fără să-l vedem, poate că primul pas spre eliberare este să-l recunoaștem.

Nu am toate răspunsurile. Nici nu cred că un singur om le poate avea. Am însă convingerea că o lume mai bună începe atunci când încetăm să ne mai întrebăm numai ce putem obține și începem să ne întrebăm ce putem dărui.

Așadar, mă întorc cu gândul la izvor, la limba mamei, la pietrele peste care curge apa și la tăcerea în care omul se poate auzi din nou pe sine.

Acolo nu-mi caut trecutul pentru a fugi de prezent, ci puterea de a-l înțelege.

Fiindcă totul trece: averea, faima, puterea, moda și chiar sistemele pe care le credem de neclintit. Ceea ce lăsăm în sufletul altui om poate însă continua să trăiască.

Poate că adevărata libertate începe în clipa în care nu mai avem nevoie să fim stăpânii lumii, pentru că am învățat să nu mai fim sclavii ei.

Iar lanțul invizibil începe să se rupă atunci când ne amintim că, înainte de a fi consumatori, producători sau cetățeni ai unui sistem, suntem oameni - legați unii de alții printr-o responsabilitate pe care niciun ban și nicio putere nu ar trebui să ne-o poată lua.

Ben Todică

„Nu orice lanț ne împiedică să plecăm; unele ne lasă să mergem oriunde, dar ne fac să uităm de ce am pornit la drum.”