Ben Todică - CUM S-AU NĂSCUT FOTOMONTAJELE MELE CU DORINA

 

CUM S-AU NĂSCUT FOTOMONTAJELE MELE CU DORINA

Uneori, lucrurile frumoase nu se nasc dintr-un plan. Vin singure, aproape pe nesimțite, ca un om care bate la ușă și, înainte să apuci să întrebi cine este, ți-a schimbat deja puțin casa. Așa s-au născut fotomontajele mele cu Dorina.

Într-o zi am primit un eseu, o poveste intitulată „Primul sărut”. Era foarte frumos scrisă, chiar complexă, folosind multe dintre mecanismele literare ale unui romancier consacrat. Personajele aveau nume inventate. Numele inventate m-au dus imediat înapoi în tinerețe, când scriam primele mele povestiri științifico-fantastice. Atunci învățasem că un nume poate fi mai mult decât un nume. Poate crea mister, poate sugera un timp, un loc, o lume întreagă.

Mi-am spus: Iată o tânără care vrea să se lanseze în literatură. Probabil are un roman sau o nuvelă terminată și încearcă să vadă cum reacționează lumea. Numele ei era Dorina.

Am publicat povestirea pe blog, însoțită de două ilustrații. După câteva zile, ca un fel de recompensă, primesc de la Dorina câteva fotografii din parcul și piața în care locuia - așa îmi imaginam eu atunci. Erau fotografii de iarnă: zăpadă, oameni de zăpadă, fulgi și o lume albă, aproape de poveste. Am fost încântat.

M-am gândit să-i întorc darul. Am luat fotografiile și am construit din ele un fotomontaj, cu un comentariu liber despre ceea ce îmi spuneau imaginile. I-am pus titlul: „Timișoara, te iubesc”.

Nu mă așteptam la reacția ei.

„Magistre, nespusă bucurie mi-ați făcut. Drept pentru care m-am decis să vă mai trimit câteva fotografii, cât de curând, tot din Timișoara, cu altă temă. Aș fi vrut să vă sun. Din păcate, deși am RDS, nu am minute pentru Australia. Repet, mi-ați făcut o mare bucurie. Zi minunată!”

Câteva zile mai târziu am primit o nouă serie de fotografii. De data aceasta erau făcute în interiorul unui atelier de lucrări în lut și ceramică. Cum le-am văzut, am simțit imediat că imaginile îmi spun o poveste. M-am gândit la studenta care apărea în fotografii și la lutul din mâinile ei. La materia aceea aparent fără viață care, prin mâna omului, primește formă. Și atunci mi-a venit ideea: nimic nu se pierde; totul se transformă dintr-o formă în alta.

O bucată de lut devine obiect. O fotografie devine memorie. O memorie devine poveste. O poveste poate deveni inspirație pentru altcineva. Am construit fotomontajul, am scris comentariul peste imagini și i-am dat titlul: „Dragostea lutului”.

În mintea mea nu mai era doar un fotomontaj. Era o invitație. O invitație pentru alți tineri să intre în lumea ceramicii, să creeze, să transforme materia și, prin ceea ce creează, să lase ceva în urma lor. Poate că astfel o clipă poate fi salvată de la dispariție. Poate chiar dusă mai departe, către alte generații. Dar tocmai atunci, când aventura începea să-mi placă, ceva m-a făcut să mă opresc.

Am primit o nouă serie de fotografii. De data aceasta, dintr-o secție de pictură. Erau imagini frumoase, dar am început să mă întreb dacă nu cumva intrasem într-o zonă în care trebuia să fiu mai atent. Oare exista cu adevărat studenta Dorina? Oare știa instituția că acele fotografii sunt făcute și trimise? Oare aveam dreptul să le public? Și, în spatele tuturor acestor întrebări, mi-a trecut prin minte chiar gândul că poate exista cineva care încerca să mă bage într-o încurcătură.

M-am hotărât să lămuresc misterul. I-am scris: Dragă Dorina, Cum ai ajuns la concluzia să-mi trimiți „Primul sărut”? De ce ai hotărât să-mi trimiți imaginile de iarnă? Și, evident, celelalte din atelierele de lucru? Este necesar pentru cunoștințele mele generale, ca să pot continua. Cu drag, Ben

Răspunsul ei a schimbat întreaga poveste. Dorina mi-a explicat, punct cu punct, de unde pornise totul. „Primul sărut” fusese dedicat nepoatei sale, Temis-Emilia, în vârstă de paisprezece ani. Voia să-i fie un dar de Crăciun. Îl trimisese unei reviste din străinătate, dar editorul îi spusese că pentru numărul din decembrie nu mai era loc. Atunci se gândise la mine, pentru că în anul precedent îi publicasem pe blog un text despre distinsa doamnă Melania Rusu din Canada.

În spatele povestirii exista însă o durere mult mai adâncă. La începutul acelui an murise fratele ei, Lucian Pavel, sub ochii fiicei sale, Temis. Copila fusese crescută de bunică și de tatăl ei, iar după moartea acestuia viața ei devenise și mai complicată. Ajunsese într-un mediu în care fusese supusă unor abuzuri psihice și unor propuneri sexuale nepotrivite din partea soțului mătușii sale. Din fericire, Dumnezeu a ferit-o de ce putea fi și mai rău.

În cele din urmă, bunica venită din America a intervenit și a cerut ca mama fetei să o ia în Germania. Atunci am înțeles că povestirea pe care o primisem nu era doar literatură. Era, într-un fel, un dar de salvare. „Yota” din povestire era chiar Dorina, iar „Lilia” era nepoata ei, Temis. Iar eu, publicând „Primul sărut”, devenisem fără să știu parte din darul pe care ea voia să i-l facă de Sfântul Nicolae.

Dintr-odată, misterul numelor inventate dispăruse. Dar apăruse altceva. Adevărul.

La întrebarea mea despre fotografiile de iarnă, Dorina mi-a explicat că le trimisese și altor cunoscuți stabiliți în America, Canada, Franța, Spania și Germania. Numai că eu făcusem ceva cu ele. Le transformasem într-un audio-fotomontaj.

Privindu-l, Dorina își amintea de satul ei, Măureni, din Caraș-Severin, și de oamenii plecați prin lume. Într-unul dintre filmulețele mele o revăzuse chiar pe Nela Almajan, fosta ei colegă din clasele I–VIII. O fotografie plecase din Timișoara și, după o călătorie prin imaginație, se întorsese în trecut. Apoi mi-a explicat și fotografiile din ateliere.

Era bibliotecară la Biblioteca Centrală Universitară din Timișoara și lucra la catalogare-indexare. Fusese trimisă să descrie cărțile aflate la Biblioteca Facultății de Arte, primite ca donații de la Centrul Cultural Francez. Văzând fotomontajul meu cu imaginile de iarnă, se gândise: „Pentru a promova frumosul.” Atât.

Și a încheiat scrisoarea cu o frază care a pus capăt misterului: „Cu speranța că am înlăturat misterul, îți doresc o zi bună!” Când am terminat de citit, n-am mai putut spune decât: EXCELENT! VOM CONTINUA AVENTURA CREATORULUI. Cu bucurie, Ben Și am continuat.

Așa s-au născut „Miracolul culorilor” și „Deșeuri sau punți?”

Privind acum în urmă, îmi dau seama că toate aceste lucruri au venit într-o perioadă în care eu însumi treceam printr-o suferință grea, după aproape două luni petrecute în spital. De aceea le simt ca pe niște daruri de Crăciun. Poate chiar ca pe o trinitate a vindecării: imaginea, cuvântul și muzica. Iar peste toate au venit frumoasele versuri ale poetei Irina Lucia Mihalca, care au dat imaginilor o altă respirație.

Atunci am înțeles încă o dată că Dumnezeu nu ne abandonează întotdeauna acolo unde credem noi că ne-a lăsat. Uneori ne trimite un om. Alteori o fotografie. Alteori o poezie. Alteori o întâmplare care, la început, pare fără legătură cu noi. Și, din toate acestea, dacă suntem atenți, se poate naște ceva. Un fotomontaj. O poveste. O prietenie. O punte. Sau poate chiar o lumină.

La un moment dat am primit un mesaj care m-a făcut să înțeleg că aventura nu mai era doar a mea. Mi se scria: „Dragă frate Ben, mulțumim, dumneavoastră personal și «coautorilor», pentru lumină, culori, muzică, poezie, dragoste, tresărire, fior! O feerie! Știți atât de sensibil să redați stările pe care ni le provoacă această contemplare a divinului, care există lângă noi, în noi, numai că nu toți suntem în stare să-l exprimăm. [...] Este nobilă această chemare către frumos a sufletului dumneavoastră extrem de sensibil. Cu oameni ca dumneavoastră lumea ar fi mai frumoasă.”

Și, poate cel mai frumos dintre toate, la sfârșit, venea îndemnul: „Mai stai un pic, omule! Încotro te grăbești? Privește în jur, ascultă: lumea e atât de frumoasă! Oprește-te, clipă! Ești o picătură de veșnicie...” Atunci mi-am spus: nu poți decât să mori fericit.

Dar meritul nu este numai al meu. Este al nostru. Al Dorinei, care a trimis fotografiile. Al poeților care le-au dat glas. Al muzicii care le-a dat respirație. Al imaginilor care au păstrat clipa. Și, mai ales, al spectatorului care s-a oprit pentru câteva minute din drumul lui și a privit.

Pentru că, până la urmă, poate asta este adevărata aventură a creatorului: să iei ceva ce pare trecător și să-i dai o șansă la eternitate. O fotografie. O bucată de lut. O culoare. Un vers. O suferință. Un om. Iar apoi să le lași să se transforme.

Nimic nu se pierde. Totul trece dintr-o formă în alta.

Iar uneori, fără să știm, ceea ce credeam că este doar un fotomontaj devine o punte între oameni. Și poate că aceasta este cea mai frumoasă formă de artă pe care am întâlnit-o.

Ben Todică