Ben Todică - AL DOILEA FIU

 

AL DOILEA FIU

 

Nu știu dacă Dumnezeu a vorbit vreodată într-o singură limbă. Poate că, atunci când a spus: „Să se facă lumină!” a spus-o în toate limbile Pământului deodată.

Noi însă nu avem urechi pentru toate limbile.

Creierul nostru este un fel de pian cu prea puține clape pentru simfonia lui Dumnezeu. El poate primi doar câteva sunete din marea armonie care ne înconjoară. Și atunci noi credem că Dumnezeu vorbește românește, englezește, chinezește, grecește sau în oricare dintre limbile în care ne-am născut.

Poate că Dumnezeu nu separă limbile. Noi le separăm, pentru că atât putem auzi. Poate că El rostește același Cuvânt în toate limbile simultan, iar fiecare popor prinde din această lumină ceea ce poate duce. De aceea îmi place să cred că, atunci când Dumnezeu a spus „Să se facă lumină!”, undeva, în acea lumină, se afla și limba română. Nu pentru că ar fi fost mai aleasă decât celelalte. Ci pentru că fiecare limbă este o cupă diferită în care omul încearcă să adune aceeași lumină.

După Babel, oamenii s-au trezit despărțiți prin cuvinte. Poate că Babel nu a fost numai începutul limbilor diferite, ci și începutul unei mari încercări: aceea de a ne regăsi unii pe alții prin ele. Fiecare limbă a păstrat câte o fărâmă din marele Cuvânt. Într-una s-a păstrat mai bine dorul. În alta, rugăciunea. În alta, iubirea. În alta, răzvrătirea. În alta, tăcerea.

Iar omul a continuat să caute, prin toate aceste limbi, drumul înapoi spre Dumnezeu și spre celălalt. Și poate că, într-o zi, Dumnezeu s-a uitat spre pământ și a văzut o limbă încă tânără, dar bogată în păduri, ape, coline, doine, basme, descântece, rugăciuni și dor. O limbă în care mama își cheamă copilul. O limbă în care bunicul spune: „Să crești mare, fiule!” O limbă în care omul poate spune „dor” fără să mai aibă nevoie de explicație.

Și atunci, dacă ar fi vrut să trimită un copil care să adune lumina acestei limbi într-o cupă și să o păstreze pentru cei care vor veni după el, pe cine ar fi ales? Poate că s-ar fi uitat spre familia Eminovici. Și acolo l-ar fi găsit pe Mihai. Mezinul. Al șaptelea fiu. Copilul care avea să învețe să asculte ceea ce ceilalți treceau cu vederea.

Îl văd copil. Trece prin fânul înalt. Firele îi alunecă printre degete. Vântul îi trece prin părul lung și bălai. În jurul lui, natura nu tace. Vorbește. Numai că nu vorbește în propoziții. Vorbește în foșnet. În miros. În lumină. În pasărea care se ridică deasupra câmpului. În seara care coboară peste sat.

Poate că acolo, înainte de toate cărțile, Mihai a început să învețe limba română. Nu din gramatică. Ci din natură. Din oameni. Din glasul mamei. Din tăcerea tatălui. Din poveștile satului. Din rugăciune. Din dor.

A învățat că un cuvânt nu este doar un sunet. Un cuvânt poate purta în el o viață întreagă.

Când spui: „Mamă, mă doare...” nu mai pronunți doar două cuvinte. În ele intră copilăria. Intră brațele mamei. Intră casa. Intră mirosul ei. Intră toate nopțile în care te-a vegheat. Iar când bunicul îți spune: „Să crești mare, fiule!” cuvintele lui nu sunt numai sunete. Ele poartă în ele mâna care te-a binecuvântat.

De aceea limba maternă pare uneori că este scrisă în ADN. Nu este scrisă literalmente acolo. Dar este atât de adânc întipărită în memoria noastră, încât pare moștenită din sânge. Primele cuvinte le primim înainte să știm ce este o limbă. Le primim împreună cu laptele, cu căldura, cu frica, cu somnul, cu cântecul de leagăn.

De aceea, când ne rugăm în limba maternă, ceva din noi recunoaște drumul. Nu pentru că Dumnezeu ar înțelege mai bine o limbă decât alta. Dumnezeu, dacă este Dumnezeu, le aude pe toate. Noi însă ne auzim altfel pe noi înșine.

Iar poate că rugăciunea este și această întoarcere a omului spre propria lui origine.

Mihai Eminescu a înțeles ceva esențial. Că dacă un popor își pierde cuvintele, începe să-și piardă memoria. Și dacă își pierde memoria, poate fi transformat în orice. De aceea a început să adune. Să caute. Să curețe. Să îndrepte. Să păstreze. A ales versul. A ales povestirea. A ales jurnalistica. A ales cuvântul.

Nu pentru a închide limba română într-o cetate, ci pentru a-i salva sufletul de uitare. A luat limba pe care o vorbeau oamenii și a dus-o în poezie. A luat dorul și l-a făcut vers. A luat natura și a făcut-o cântec. A luat singurătatea și a făcut-o stea. A luat iubirea și a făcut-o eternitate. A făcut din limbă o cupă.

Și în acea cupă a adunat cât a putut din lumina unui neam.

Unii oameni au vrut să trimită în eternitate imaginea inteligenței lor. Au ridicat piramide. Au construit temple. Au gravat mesaje în piatră. În vremurile noastre, oamenii au trimis în spațiu discuri de aur și mesaje matematice către lumi pe care nu le-au văzut niciodată. Ca și cum ar spune Universului: „Am fost aici.”

Eminescu a trimis altceva. A trimis poezia. A trimis limba. A trimis sufletul.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai puternice mesaje pe care un popor le poate trimite în eternitate: „Așa am simțit noi lumea.”

Astăzi comunicăm instantaneu. Sateliții ne leagă continentele. Telefoanele ne duc vocile peste oceane. Internetul face ca un cuvânt rostit la Melbourne să poată fi auzit aproape imediat la București. Și totuși, niciodată nu am avut atâtea mijloace de comunicare și, poate, niciodată nu am fost atât de singuri. Pentru că a transmite un mesaj nu înseamnă neapărat a transmite și sufletul. Mașinile pot traduce cuvintele. Dar cine traduce dorul? Cine traduce glasul mamei? Cine traduce felul în care un copil spune „tata”? Cine traduce tăcerea dintre două persoane care se iubesc? Aici începe poezia. Și aici începe Eminescu.

De aceea, când spun „Hristosul limbii române”, nu spun că Eminescu este Hristos și nici că limba română este mai aproape de Dumnezeu decât celelalte limbi. Este doar imaginea mea. Imaginea unui om care a purtat crucea Cuvântului.

A unui om care a primit o limbă și a înțeles că trebuie să o ducă mai departe.

A unui om care, în loc să construiască un monument pentru sine, a construit un adăpost pentru cuvintele unui popor. Iar când spun „Al doilea fiu”, îmi imaginez că Dumnezeu, după ce și-a trimis Cuvântul în lume, a mai trimis, din când în când, oameni care să-l păstreze. Nu fii dumnezeiești. Ci fii ai cuvântului. Oameni care primesc o cupă aproape goală și încearcă să o umple.

Eminescu a fost unul dintre ei. S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani. Fiul lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi. Al șaptelea copil. Poet. Prozator. Jurnalist.

Dar pentru mine este mai mult decât atât. Este omul care a luat o limbă și a ascultat-o până când a început să-i audă sufletul. Apoi a pus ceea ce a auzit în versuri. Și ne-a lăsat nouă cupa.

Poate că Dumnezeu nu vorbește românește. Poate că Dumnezeu vorbește toate limbile deodată. Poate că fiecare limbă este doar o clapă a marelui pian al Creației. Iar noi, cu mintea noastră mică, putem apăsa doar câteva clape. Dar uneori se naște câte un om care pare să audă puțin mai mult. Un om care prinde o armonie pe care ceilalți nu au auzit-o. Și o pune în cuvinte. Pentru noi. Pentru cei care vin după noi. Pentru cei care încă nu s-au născut. Mihai Eminescu a fost un astfel de om. A primit limba română. A ascultat-o. A iubit-o. A suferit prin ea. A cântat-o. Și, înainte de a pleca, ne-a lăsat-o nouă. Ca pe o cupă. O cupă plină de lumină.

Iar cât timp mai există cineva care spune: „Mamă...” în limba în care a învățat prima dată iubirea, cupa nu este goală.

Lumina încă este acolo.

Ben Todică