DOAMNE, TATĂ CERESC,
ADÂNC TE STRIG
!
Tată ceresc
Stâlp gros şi
nesfârşit, Împărătesc!
De durere şi
amărăciune
Îmi e inima neagră
ca o noapte nesfârşită
În mine. Că nu-ţi pot
spune.
Îmi vine să urlu
Ca un câine a morţiu.
Îmi vine ameţeală,
Mă prăbuşesc prin mine.
Ca într-un hău. Îmi
vine să nu mai fiu.
Ce-ai avut, Doamne,
cu mine ?
Atâta adâncă
suferinţă
Mi-ai dat. Şi ruşine.
Am îngenuncheat. M-am
înconvoiat.
Şi Te-am rugat. Ştii
bine !
Treizeci de ani
Să mă ajuţi.
Îmi sunt plămânii
Uscaţi şi muţi
Gelatinoşi şi
noroioşi.
Creierii parcă mi-ar
fi
De durere,
venin.
Doamne, Tată ceresc
Dacă îmi eşti
Tată şi nu altceva.
Nu mai pot.
M-aş spânzura.
Aş jeli o mie de ani
Şi aş urla
Ca un câine la lună.
De ce mi-ai dat,
Tată, atâta durere
Parc-ar fi munţi, Oceane.
Şi ere !
Că se scurge carnea
pe mine.
Îmi crapă oasele
Ca varul. Ştii bine.
Se încheagă negru
Sângele în mine.
Să loveşti în
părinţi.
De durere îmi crapă
Mineralul din oase
Smalţul din dinţi.
Nu mai pot.
Hohotesc !
Nu mai pooooot !
Înţelege-mă.
Mai bine nu mă
năşteai
Părinte Împărătesc.
Umilit. Ud tot.
Risipit şi netot.
Un urlet sunt.
Nu mai poooot !
Doamne, Tatăl meu
ceresc
Mileşte-Te de mine,
Mireasmă de afine !
Turlă de mângâiere
Şi lumine.
Iartă-mă !
M-ai pedepsit destul.
Sunt chisăliţă
Şi sânge,
Mi-e sufletul
strivit.
Un strat de cioburi
Ca un sul.
Nu mai pot, Tată,
Tată !
Mai iartă-mă încă o
dată!
Treacă şi paharul
acesta
De la Tine.
Cum trec turmele pe
dealuri.
Şi luna printre
nouri,
De mii de ori,
Şi roiurile de
albine,
Şi gândurile, atunci
când mori !
Auzi-mă, Tată ceresc,
Cum mă frâng
Cum îmi pierd
minţile.
Şi înnebunesc,
Cum urlu
Şi cum hohotesc !
Stefan Dumitrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu