Te voi iubi

Te voi iubi până la ultima mea suflare

    

Tocmai am terminat de citit 1218 de Scrisori către Anne, publicate zilele acestea la Gallimard. Autorul lor este ultimul mare președinte al Franței, François Mitterrand, de la a cărui naștere s-au împlinit o sută de ani la 26 octombrie 2016 (n. 26 octombrie 1916 Jarnac - d. 8 ianuarie 1996, Paris),  . 

33 de ani de iubire secretă între un președinte de țară (căsătorit și tată a doi copii) cu o femeie mai tânără ca el cu 27 de ani și care i-a fost alături, oficial, doar la ceremonia de înmormântare. Nu, nu este un film. Este realitatea anilor 1963-1996, în care  Mitterrand și Anne Pingeot, muzeograf, s-au iubit, au suferit, au trăit și au adus-o pe lume pe fiica lor  Mazarine, astăzi o celebră scriitoare în țara ei.

Când s-au cunoscut, Anne avea 20 de ani, iar el 47, era deja căsătorit și deputat în Assemblée nationale.

A fost cel mai bine păzit secret al Franței și niciun ziar sau vreo revistă, chiar dacă a deținut atât informația, cât și fotografii relevante cu cei doi, nu a publicat vreun rând până când Mitterrand, știind că sfârșitul îi este aproape, n-a mai făcut nimic să împiedice publicarea, pentru prima dată, a fotografiilor în care apărea împreună cu Mazarine, în 1994, în revista Paris Match.

Scrisorile către Anne arată o dimensiune mai puțin cunoscută a celui pe care oamenii îl asociau cu un sfinx al politicii mari și care a repoziționat Franța, la nivel cultural și militar, drept un jucător important pe scena internațională.

Arată un Mitterrand îndrăgostit, disperat, sensibil, romantic, un Mitterrand făcând tăieturi din ziare și reviste cu subiectele și comentariile care ar fi putut-o interesa pe Anne pentru cariera ei de muzeograf, un  Mitterrand incapabil să se despartă de femeia iubită nici din rațiuni de stat…

„Am nevoie de dumneavoastră pentru a vă  împărtăși toate gândurile mele, tot ceea ce fac, am nevoie să pot alerga la dumneavoastră în orice moment”, scrie Mitterrand în 13 aprilie 1964.

În luptele sale politice, în cursele sale prezidențiale, pierdute și mai apoi câștigate, Mitterrand este animat de un singur gând și de o singură forță: Anne. „Cu dumneavoastră nutresc sentimente despre care n-am știut vreodată că există!” și nu are decât o singură dorință, „aceea de a servi, la rândul meu, vieții dumneavoastră!”.

Prima scrisoare

La 19 octombrie 1962, François Mitterrand trimite prima sa scrisoare către Anne Pingeot. O scrisoare nevinovată și castă în care îl evocă pe același Socrate despre care i-a vorbit deja la Hossegor. Nu i-a găsit exemplarul promis, însă i-l oferă pe al lui, care îl însoțea în toate călătoriile sale, până când va sosi cel comandat special pentru ea și pe care speră să i-l ofere personal.

Acordurile de la Evian sunt aprobate și războiul din Algeria încetează, criminalul „cu o mie de fețe”, Jacques Mesrine, este arestat, primul număr din magazinul lunar  „Salut les copains” vede lumina tiparului, de Gaulle vizitează Germania pentru a parafa reconcilierea dintre cele două țări… este anul în care François Mitterrand se îndrăgostește de Anne… pierdut, intens, etern.

Scrisorile către Anne ne deschid ușa către labirintul interior mitterrandian, către întreg tormentul lui sufletesc de la cele mai intime până la cele mai banale aspecte ale vieții, de la norii gri la cerul cel mai însorit, de la culoarea frunzelor până la cea a mării. Nu lipsește nimic. Editorul cărții a declarat pentru revista Paris Match că Anne Pingeot a încredințat spre publicare absolut toate scrisorile primite.

 Singurele la care nu ne-a dat acces sunt cele scrise de ea însăși.

Ca în toți cei 33 de ani, de la Anne avem doar tăcerile ei, pe care i le reproșează și Mitterrand într-o scrisoare: „Anne, de ce simt mereu această dorința de a vă vorbi, în timp ce dumneavoastră îmi dăruiți mereu tăceri?”.

Mitterrand şi Anne Pingeot, pe Acropole, în Grecia

Lunile trec și la 15 august 1963 cei doi își oferă prima întâlnire de dragoste pe plaja de la Hossegor. Sentimentele lui Mitterrand se intensifică și în toți anii care vor veni, va evoca mereu această dată aniversară. Anne devine muza și  obiectul dorinței. Curând va deveni și obsesie.

Va ajunge să îi scrie de câteva ori pe săptămână… de câteva ori pe zi. Și o imaginează dimineața, trezită, cu părul răvășit sau seara, înainte de culcare, în cămașă de noapte.

Este miezul nopții sau patru dimineața când Mitterrand se așază la masa de lucru din biroul său, din strada Guynemer sau în camera de hotel Au-Vieux-Morvan, pentru a îi scrie câteva  rânduri, pentru a-i povesti ziua care a trecut, pentru a-și deschide propriul eu celei care a devenit de câteva luni „partenerul care îmi redă voința și libertatea, echilibrul interior”.

Gata să „abdice” pentru ea

Dimineața de Crăciun. Mitterrand este tatăl a doi adolescenți, Jean-Christophe și Gilbert, un pic mai tineri decât Anne. Au depășit vârsta la care așteaptă să despacheteze cadourile cu bucuria surprizei, sub ochii mamei lor, Danielle. El, îndrăgostit, se retrage, pretextând că are ceva de lucru.

Pe o coală cu antetul Assemblée nationale, Mitterrand îi scrie Annei: „Am trăit zilele care au urmat despărțirii noastre într-o profundă disperare”.

Anne este la Clermont-Ferrand, iar Mitterrand îi trimite scrisorile sub nume fictive. Soții Pingeot, părinții Anei și prieteni vechi ai omului politic, nu trebuie să afle nimic. În două săptămâni, va veni la Hossegor să petreacă o vacanță alături de familie. Scrisorile lui rămân fără răspuns pentru că la acest început de ianuarie 1964, Anne, bântuită de imaginea bărbatului iubit plimbându-se pe plajă alături de soția lui, decide să pună capăt relației și începe prin a tăcea lung.

  

La 9 ianuarie, Mitterrand îi scrie Annei mărturisindu-i că „tăcerea ei îl devorează” și trece în revistă o serie de motive care ar explica-o. În finalul scrisorii, pentru prima dată, Mitterrand îi scrie disperat: „Anne, vă iubesc!”  și este gata „să abdice” pentru ea și pentru dragostea ei.

Urmează luni de zile în care înnebunit de gândul de a o pierde, este gata de divorț, de înfrângerea politică, de eșecul public, de orice. Din câteva scrisori înțelegem că Anne, rezonabilă,  face totul pentru a-l împiedica: „Nu trebuie, mai bine renunțăm la noi!”. În fața acestei posibilități, Mitterrand scrie: „Anne, nu înțelegeți! Vă iubesc și nu pot să nu vă mai iubesc! Nu sunt dispus să renunț la șansa de a iubi, la speranța de a iubi…”.

Până la sfârșit, Anne Pingeot va face toate tentativele posibile pentru a renunța la această relație. Va lupta cu toate puterile împotriva unui destin de „captivă a lui Mitterrand”, cum a descris-o David Le Bailly într-o carte superbă pe care v-o recomand. Reîntors la Paris îi scrie în plină noapte implorând-o „Anne, Anne a mea, pe mâine? O sper din tot sufletul meu!”. Și…Mitterrand o va reîntoarce.

„Să te pierd ar fi ruina mea”

Cum să ieși de sub fascinația acestui seducător uluitor când ai doar 20 de ani? Mi-l amintesc în vizita sa de la București, de după Revoluție… eram cu toții sub vraja lui, de la președintele Ion Iliescu până la noi, cei mai tineri jurnaliști, iar pentru mine el întruchipa toată imaginea vie a Franței și istoria ei pe care o citisem în adolescență ducând mai departe pasiunea mamei mele francofilă.

Cum să rămâi indiferentă la farmecul și lejeritatea cu care trece de la Cocteau la Talleyrand, de la Sartre la Rilke, de la Shakespeare la Voltaire?

Cum să reziști citind: „Anne, dumneavoastră sunteți pentru mine viața, sângele, spiritul, prietenia, pacea, speranța, bucuria, valoarea… tot  răul sau binele suprem, purificându-mă!”?

Și totuși, în mai 1964, Anne mai face o tentativă de separare scriindu-i: „Știți, eu nu vă mai iubesc!”, revendicându-și dreptul pe care îl are orice adolescentă de a flirta, de a se lăsa curtată de adolescenți de vârsta ei, de a ieși cu prietenele, de a reveni noaptea târziu, de a dansa, de a râde, într-un cuvânt, de a fi liberă.

Și în timp ce își revendică dreptul de a face toate astea, în realitate ea se consumă și, obosită, îi scrie. Va urma aniversarea ei de 21 de ani. Petrec împreună seara de 13 mai 1964. De astăzi, Anne este, în sfârșit, majoră.

Este momentul în care Mitterrand renunță la „vous” pentru personalul „tu”, momentul de la care îi va împărtăși fiecare luptă politică a sa, „lovitura de stat” permanentă pe care o organiza în subteran pentru a ajunge, cândva, președintele Franței. Îi explică modul în care funcționează un Consiliu de Stat, o ia martor la fiecare eveniment din viața sa politică, îi povestește despre prietenii săi Rousselet, Roland Dumas, Estier, Soudet, Dayan, François Grossouvre.

Din orice album, jurnal, carte de memorii pe care le citește,  Mitterrand decupează articole și fotografii care ar putea să îi folosească tinerei Anne, acum studentă la Arte.Totul are legătură cu ea, totul gravitează în jurul ei. Această dragoste nebună nu îi lasă niciun răgaz.

„E mult. E prea mult. Dacă ai ști cât de rău îmi face absența ta, tăcerea ta de la despărțirea noastră de marți… Să te pierd ar fi ruina mea, singurătatea mea, disperarea mea!”.

Câteva zile mai târziu, se îmbarcă amândoi spre Amsterdam unde ceva se va schimba.Nesfârșitul „eu nu te mai iubesc” devine repetitiv. Anne are din nou nevoie să se izoleze. 

Scrisorile rugătoare și prin care o imploră să se întoarcă devin tot mai numeroase. Mitterrand nu este făcut pentru acest joc „de-a v-ați ascunselea”, se plânge că este tratat ca rivalii săi adolescenți.

Dar o iubește atât de mult încât o asigură: „Cred că te pot iubi cum rar a fost iubită vreo femeie. Cred că am forța care va face din povestea noastră frumusețea unei vieți!”.

La 30 mai 1964, Anne și prietenele sale cu care împărțea un apartament în Paris instalează un telefon fix. De acum, cei doi își pot vorbi. Asta nu face ca ritmul scrisorilor să scadă. Dar când el îi vorbește despre „adevăr”, ea îi vorbește despre „libertate”.

Vara îi separă. Anne se reîntoarce la Puy de Dôme, apoi la Châtel unde lucrează într-o colonie de copii. Mitterrand îi scrie în fiecare zi, povestindu-i despre partidele de golf cu tatăl ei care, deocamdată, ignoră totul, sau despre mesele de prânz luate în compania doamnei Pingeot.

Mitterrand continuă să scrie pentru că scrisorile, decupajele îl țin aproape de Anne în momentele în care el nu poate scăpa de obligațiile familiale.

Cu anii, „draga mea Anne” se transformă în „dragostea mea”, „dragostea mea de Anne”, „Nanour”, „femeia mea”, „Animour”. Relația devine un timp serenă ca și când tânăra și-ar fi acceptat destinul.

În seara zilei de 9 septembrie 1965, o anunță că „va deveni candidat oficial la președinția Franței”, însă îi scrie în continuare prea puțin despre luptele sale politice și tot mai mult despre forța vântului sau despre forma norilor.

Implicarea publică a omului politic devine însă tot mai profundă. Dar nici măcar asta nu face să dispară cuvintele de dragoste, incursiunile în viața lor intimă în care Mitterrand îi scrie Annei: „Gura ta, ea, păcatul meu, aș vrea să o mușc și s-o penetrez!”.

N-am ajuns până la capăt

În 1967, Mitterrand începe s-o ia cu el la Gordes, la familia Soudet, apoi la Nièvre sau în alte locuri din Franța. Dar Anne Pingeot are zile în care se retrage în tăcerile ei izolatoare. Asemenea valurilor mării care vin și apoi se pleacă, Anne se retrage din dragostea lor, din „fericirea anneifrançoise: această comuniune imediată care ne domină viața!”.

Anne are acum 24 de ani și profită de o călătorie de 17 zile a lui Mitterrand în Statele Unite pentru a se arunca în fiecare seară în brațele altui, și altui, și altui tânăr. Mitterrand, mortificat, o avertizează: „Dragostea ta își va arde aripile la foc mic!”. Într-adevăr, tânăra Anne se joacă cu focul și cu nervii lui François Mitterrand, care are coșmaruri și care și-o imaginează goală în brațele altcuiva. Este pe punctul de-a „muri din dragoste”.

Ciocnirile dintre ei întăresc și mai mult legătura lor. Suferă împreună și se iubesc unul pe celălalt. Ieșită de sub tutela părinților și intrată sub cea a bărbatului care o iubește, cu 27 de ani mai în vârstă, și care vrea s-o stăpânească cu totul, Anne are momente de cădere sufletească abisală. Sunt momente în care îi spune cuvinte crude, în care îl jignește și în care el își pierde răbdarea. Și totuși… „dragostea este o învățătură continuă. N-am ajuns până la capăt”, îi scrie Mitterrand, pentru ca într-o altă scrisoare să îi reproșeze că „are darul suferinței”.

Cu trecerea timpului, Mitterrand evocă în scrisori diferența de vârstă dintre ei, dificultatea lui de a îmbătrâni, faptul că „dragostea mea e mai tânără decât mine”, „sunt mai puțin bătrân și mai sclerozat decât crezi tu!”.

Anne îi reproșează viața paralelă pe care o duce, însă el o asigură că nu are decât o singură iubire. Fug două zile într-o călătorie, însă la întoarcere Anne vrea din nou să pun capăt acestei relații.

Fiecare despărțire îi consumă. În ciuda a tot și a toate, Mitterrand amintește întâlnirile lor fizice: „Am senzația că fac dragoste cu tine fără încetare din 15 august 1963”, „Am făcut dragoste ieri și alaltăieri, și am făcut-o într-o asemenea manieră încât am senzația că sufletele ne-au traversat corpurile”. În plus… „sunt îndrăgostit de sânii tăi pe care îi încercuiesc mâinile mele, de șoldurile tale curbate și de burta ta convexă”, evocând apoi chiar și „strigătul tău eliberator”.

În decembrie 1970, Anne Pingeot este primită la un concurs de curatori muzeali. În fine, se simte independentă.

Mitterand şi Valery d’Estaing inaugurează Muzeul d’Orsay 

în prezenţa Annei Pingeot.

Anul următor va fi dramatic. Obosită de atâtea deghizări și disimulări, Anne este hotărâtă să rupă relația. Ea visează o casă, o familie și copii. Vrea să plece. Va compune cea mai dramatică scrisoare de despărțire… pe care însă… nu o va trimite. Încearcă să se distanțeze. Relația va fi tot mai turmentată până la nașterea micuței Mazarine, 18 decembrie, 1974. Copilul este singura cale de-a o păstra pe Anne și cel mai frumos dintre daruri.

„După atâta singurătate și efort de a uita, cea mai mare bucurie a vieții mele este nașterea lui Mazarine!”, va scrie Anne Pingeot.

La 7 ianuarie, când Mazarine nu împlinise încă o lună, François Mitterrand îi  va scrie prima scrisoare: „Anne este mama ta. Vei vedea că n-am fi putut alege mai bine de atât, tu și cu mine!”.

Odată cu eșecul din alegerile prezidențiale din 1974, Mitterrand devine tot mai obsedat de politică. Mazarine, copil adorat, nu împiedică tentativele mamei sale de a se despărți de tatăl său.

„Vom sfârși cu inima arsă! Mă gândesc la tine tot timpul, tot timpul vinovat de a nu ști, de a nu putea să fii fericit văzând-o pe Mazarine pe bicicleta ei roșie!”, scrie Anne.

La sfârșitul anului 1978, îi închide ușa definitiv lăsându-l bulversat. În 1979, Anne dispare. Mitterrand este devastat: „Dragostea mea nu s-a schimbat. Tot restul, furiile tale, suspiciunile tale, eșecurile tale nu contează. Simt un rău atroce, moral, care îmi epuizează corpul. Da, sunt epuizat!”, pentru ca într-o altă epistolă să adauge: „Te-am făcut să suferi netrăind alături de tine, dar acum sunt eu cel care nu mai suportă să fie vânat de tine!”.

François Mitterrand va fi ales președintele Franței la 10 mai 1981. Este ziua despre care Anne Pingeot va spune, plângând, puținilor prieteni care cunoșteau relația, că este „cea mai nefericită zi a vieții ei!”. L-a văzut atunci, cu ochii minții, pierdut pentru totdeauna pe bărbatul iubit care trebuia de-acum să fie soțul perfect, președintele moral, mereu alături de soția lui în împrejurări oficiale.

Scrisorile se răresc și sunt înlocuite cu vederi sau cu bilețele scrise pe cartoane cu antetul Palatului Élysée, trimise de Mitterrand din călătoriile de stat făcute alături de Danielle, soția oficială.

În mod paradoxal însă, situația se schimbă. Mitterrand își petrece tot mai mult timp cu a doua lui familie, până la a se muta exclusiv cu aceasta, în mod discret.

Până la sfârșit situația va rămâne tumultoasă și disperată. Mitterrand află despre boala lui incurabilă și tot ceea ce îl mai interesează este Mazarine. Și dragostea. Despre boală nu vorbește niciodată, deși știe că sfârșitul îi este aproape. Face toate demersurile pentru ca Mazarine să fie recunoscută oficial fiica sa.

Cu doar câteva săptămâni înainte de a muri, în ultima scrisoare către Anne, femeia rămasă în umbră timp de 33 de ani, datată 22 septembrie 1995, Mitterrand scrie: „Fericirea mea este să mă gândesc la tine și să te iubesc. Tu ai fost șansa mea de a trăi!”. În 1968, Mitterrand îi promisese: „Te voi iubi până la ultima mea suflare!”. Și așa a fost.

Sursa: Prof. Valentina Lupu