Veșmântul Smereniei

Dumnezeu S-a îmbrăcat în veșmântul smereniei

Dumnezeu S-a îmbrăcat în veșmântul smereniei

„Hristos Se naște, slăviți-L, Hristos din Ceruri, întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă…” (Catavasia Nașterii Domnului)

Părintele Ceresc, a Cărui dragoste este neajunsă, a trimis în lume pe Fiul Său cel iubit. „O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al cunoștinței de Dumnezeu[1]”. Dragostea nesfârștită a lui Dumnezeu a aflat acest chip al înnomenirii, ca să aducă aici jos pe pământ lumina cunoașterii dumnezeiești, să Se aducă pe Sine aproape de om, ca să-l ajute să-L cunoască ca pe adevăratul său Părinte și prin această cunoaștere să-l aducă pe cel surghiunit din nou în locul cel de odinioară, în Rai. În acest chip a rânduit mântuirea omului.

La fel cum diavolul s-a folosit de șarpe ca să-i doboare pe cei întâi-zidiți și prin ei pe tot neamul omenesc; și a reușit, cu îngăduința lui Dumnezeu, tot astfel și Hristos prin acest chip al înnomenirii Sale, a vrut să înșele și să-l doboare pe cel care a înșelat pe om și să i-l răpească ca un fur, ca să-l elibereze și să-l ducă din nou nu într-un rai pământesc, ci într-unul duhovnicesc și ceresc.

Cum a devenit Fiul lui Dumnezeu om? Lumina cea preastrălucitoare a Dumnezeirii Sale a acoperit-o cu firea omenească și astfel pământul a putut primi, să-L găzduiască pe Dumnezeu și omul să vorbească cu El. Împăratul împăraților și Domnul domnilor a vrut să Se nască din Fecioara Maria ca Om. Și nu a avut nici cea mai mică locuință, nici puțină căldură, nici măcar o căsuță simplă, pe care o care și cel mai sărac om pe pământ! A vrut să evite slavele și cinstirile și L-a primit smerita peșteră. Dar Tatăl Ceresc, Care știe să slăvească a trimis steaua, pe acel înger luminos, care propovăduia ca o gură la toată firea Nașterea Fiului Său. Îngerii cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Păstorii cu ochii lor simpli se minunau și binevesteau bucuria aceasta mare, că S-a născut Împărat pe pământ. Iar magii, luminați de Dumnezeu și ei, alergând au ajuns având ca povățuitor steaua luminoasă, spre a se închina necunoscutului pe pământ Dumnezeu și s-au minunat, fără să poată lua parte la taină. Până și animalele și caii, care urmau pe păstori, s-au adunat în jurul dumnezeiescului Prunc și-L priveau cu mirare și uimire.

Maica Domnului, Fecioara Maria, care s-a învrednicit și ea de o neasemănată cinste, aceea de a deveni Maica lui Dumnezeu, fecioară fiind, fără de sămânță și fără de bărbat, la o vârstă atât de mică, se minuna și, fiindcă nu putea să cuprindă cu mintea ei, se întreba:  cum se naște om, fără să se petreacă cele firești și cum Dumnezeu Cel neîncăput încape în preasfântul ei pântece? Privea cu ochii ei cei feciorești și se minuna; inima ei era plină de o nesfârșită dragoste către dumnezeiescul Prunc.

Hristos a voit ca fără de măreție dumnezeiască să Se arate aici pe pământ și să Se nască într-o peșteră sărăcăcioasă. Potrivit Sfântului Isaac Sirul, Dumnezeu S-a îmbrăcat în acest veșmânt al smereniei și a coborât pe pământ, ca să poată să întâlnească pe om. Și astfel, omul și zidirea au putut veni în comuniune cu El. Altfel, ar fi trebuit ca focul cel dumnezeiesc să ardă și pe om, și zidirea. Însă smerenia lui, ca un veșmânt dumnezeiesc, L-a cuprins și astfel Dumnezeu S-a apropiat cu dragoste și împreună-pătimire. Evanghelistul Ioan spune: „Cuvântul Trup S-a făcut și S-a sălășluit între noi”[2]. Dumnezeu a luat trup omenesc, ca devenit Om desăvârșit, fără însă de păcat, ca să ne facă pe noi prietenii și fiii Săi prin renaștere.

Milostivirea, smerenia, jertfa și ascultarea au fost cele care L-au adus pe Hristos pe pământ. Dacă nu l-ar iubi pe om, nu S-ar fi smerit pe Sine până la sfârșit, în chip desăvârșit, împlinind dumnezeiasca ascultare „făcându-Se ascultător până la moarte, și încă moarte pe Cruce”[3]. Hristos nu a venit ca să facă voia Sa, ci voia Tatălui Său ceresc să o săvârșească. Și a săvârșit-o în chip preaslăvit, de vreme ce cu puterea Sa a nimicit cu totul pe diavolul și iadul, slobozind din robie pe om.  Luându-l pe acesta pe umerii Săi ca pe o pradă, l-a adus și l-a înfățișat  Tatălui ceresc și S-a înălțat biruitor la Cer, împlinind cu desăvârșită supunere porunca Lui. Și prin ascultarea aceasta I-a dăruit nume mai presus de orice nume, numele Iisus, care înseamnă Mântuitor.

Scopul lui Dumnezeu nu a fost doar să-l mântuiască pe om prin Fiul Său, Care a venit în lume, ci prin viața lui Hristos a voit să ne lase o învățătură dumnezeiască, o lumină neînserată, astfel încât cel care voiește să se mântuiască, să poată să pășească prin această lumină către Dumnezeu.

[1] Romani 11, 33.

[2] Ioan 1, 14.

[3] Filipeni 2, 8.

Oamenii din ziua de azi nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea

A venit o tânără și mi-a spus că vrea să vorbim. Și a început să spună, să spună. Știți cât mi-a spus? Nouă ore neîntrerupt! Și atunci eu eram preot tânăr și n-aveam altă treabă, și am stat cu ea noua ore. Și, după ce am stat cu ea noua ore, mi-a zis:

„Acum am terminat. Ce să fac?”. Și eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus:

 „De acum înainte, să mergi în fiecare Duminică la bi­serică. Și în fiecare dimineață să te rogi. Și să mergi să asculți predicile, cuvintele duhovnicești”.

Și cea care mi-a vorbit noua ore, fără ca eu să-i spun ni­mic, a plecat de acolo și le-a spus tuturor: „Cel mai bun duhovnic! Cel mai bun duhovnic!”. Dar nu i-am spus nimic. Singurul lucru pe care l-am facut a fost să am mare răbdare, să o ascult.

Știți, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni care să-i asculte. Nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea. Și părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în bi­serică, ținem predici, dar la spovedanie ascultăm, și ne rugăm în același timp. Adică îi facem „duș” și aruncăm peste el apa rugăciunii și a dragostei.

V-am vorbit din propria mea experiență, din ceea ce încerc eu să fac. În cele din urmă însă, oa­menii nu ne aparțin nouă, sunt ai lui Dumnezeu. Facem tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin iubirea noastră de oameni, prin rugăciune – și, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multă dragoste decât noi…

Extras din conferința „Apostolatul tinerilor în Biserică astăzi” – Iași, 2 septembrie 2010, “Familia ortodoxa”, nr. 3 (50)/2013)

Sursa: ganduridinierusalim.com

În ceasul în care măicuța întindea mâna, i-a scuipat în palmă cu toată batjocura

O monahie milostivă, care cerșea din casă în casă pentru săracii unui azil de bătrâni, a intrat într-o zi într-o casă cu mulți oameni care petreceau. Fără să se tulbure, s-a prezentat cu simplitate și a cerut milostenie.

 Unul dintre cei prezenți, în ceasul în care măicuța întindea mâna, i-a scuipat în palmă cu toată batjocura. Aceasta, fără să arate nici cea mai mică neplăcere, îi spune: „Asta a fost pentru mine” și întinzând cealaltă mână, adăugă: „Acum dă ceva și pentru săracii aceia”. Cel care a insultat-o nu se aștepta la o asemenea lecție. Emoționat, a oferit mai mult decât au dat toți ceilalți, iar pilda bună a măicuței i-a devenit pricină pentru a-și schimba viața.

Extras din ”Limonariul mirenilor, întâmplări de folos”, trad. de Cristian Spătărelu, Ed. Cartea Ortodoxă, 2009, pag. 110

Sursa: ganduridinierusalim.com

Călugărul și măgărușul

Monahul Gherontie avea un măgăruș și, ca să nu-l obosească, niciodată nu urca călare pe el, ci întotdeauna mergea pe jos, pe lângă măgăruș. Atunci când voia să schimbe butelia de gaz, o căra el în spate pe cea goală și mergea înaintea măgărușului.

Când îl întrebau ceilalți monahi de ce nu încarcă butelia pe spatele măgărușului, el răspundea: „O va duce pe cea plină. Să-l încarc și cu cea goală?!”.

Priveliștea era hazlie, dar bătrânelul știa ce face, fiindcă avea scopul său…

Din Patericul athonit

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda