ULTRAQUISM
George Anca – Ioan
Ciofu – Flori Bălănescu – Maia Morgenstern – Ottilia Ardeleanu – Paul Valery –
Daniel Vorona – Nicolae Grigore Mărășanu – Liliana Popa – Vișan Dragoș –
Emanuel Patrasciouiu – Adrian Păpăruz – Marilena Tiugan – Corina Dașoveanu -
Ani Todoran – Petru Ioan Garda – Violetta Petre – Petre Ioan Gârda – Serghei
Esenin – Adrian Bucurescu – Streche Nicolae Florentin – Cristi Neacșu
George Anca
12th International WAER
Congress, “Education of Ethnic Minorities. Unity and Diversity”
May 9-12, 1997,
Rethymno, Crete-Greece
FROM UTRAQUISM TO
MULTICULTURAL EDUCATION
by Dr. George Anca,
Romania
On the list
of words to be introduced in dictionary of tolerant spirit, recently issued in
Romania under the aegies of Council of Europe, the utraquism was mostly defined
as name of moderate wing in Ian Hus’movement and wars, but also as a Romanian
theory or reaction belonging especially, in the beginning of the century, to
national pedagogue Onisifor Ghibu. According to him the former cultural utraquism
was followed by a political utraquism imposing bilingualism in the first years
of school, with emphasis on state language endangering ethnic education. The
primary/ “popular“ school became a battlefield, a political appendix with at
least six types of utraquism:
a) maternal
language is completely sent away from school and all learning takes place from
the beginning in foreign language;
b) maternal
language is considered foreign language for all matters excepting religion;
c) both
languages are used concomitently in learning, the foreign one being prefered;
d) both
languages are represented with preference given to maternal language;
e) the
foreign language is considered only subject of curriculum;
f) the
foreign language is learned only facultatively.
By political
utraquism, ethnical elements of other language are assimilated, the state
imposes its language to foreign ethnical elements. Herbart said that education
organized by state may rise finally against state. Political parties have a
nefaste influence on school.
Pedagogical
priority to maternal language - Comenius: don’t learn the child first riding
and then walking - is reversed by utraquist school in which children have to
learn the foreign language on natural way in contact with things, just like
maternal language - actually a foreign name for known object. 2-3 years old
child should start learning the foreign language in utraquism, including the
games; the child begins too early to use the intelligence in detriment of his
phantesy or aesthetical and moral growth - scholae sed non vitae.
Bilingual
school - resulting not only in “double beings” or educated dandy - contributes
to weakening of peoples, paralization of their creatives, aplatization of souls
and moral decadence. If Ratio educationis (1777) of Marie Therese confered to
each nation - “Hungari proprie dicti, Germani, Slavi, Croati, Rutheni, Illyry,
Walachi” - equal rights to learn in its own maternal language (natio quaelibet,
quantumquidem fieri poterit, propriis instructa sit scholis vernaculis, ... et
in scholis omnes linguis utantur propriis), “Lex Appony” (1907) imposes to
unmagyar schools the categorical obligation of magyar language learning.
Finally,
Ghibu makes considerations on how to avoid the contrast between state language
and “popular” language in order to reach
a satisfactory compromise between peoples living within the same state,
and to put an end to that bellum omnium contra omnes. “Peace conditions” and
concessions from both sides are required. In a state inhabited by more
nationalities, the language of majority situates on the first plan and have to
be learned by all who need it. International importance of state language is
also a favouring factor. The state language may be studied facultatively and
children of nationalities be not educated unnaturaly, put not another soul than
of own people. Maternal language is the mother of languages (Jean Paul).
Onisifor Ghibu’s
doctoral dissertation was published in German (1) 1909 and reviewed both in
Romanian provinces and abroad, in Hungary or Greece. Soon he was sentenced to
death by Hungarian rule, but escaped to
Bassarabia contributing essentially to national and linguistic consciousness of
Romanians under Russians. He was jailed by communists at over 70. Now some high
schools in Transilvania (Oradea , Sibiu) and streets in different cities have
his name. He opposed moderately in youth the “modern” utraquism, as bilingualism
in school, and now, in postmodern age, at the end of millenium, one may find
his views either obsolete or just history. On the other hand, his initial
approach seen also through his huge ulterior work appeals almost misteriously
the researcher as sharer, with some consolation to the probable offense that,
for instance, UNESCO series “Perspective” on world pedagogues or national
educators do not include yet a single Romanian name. Good by, utraquismus...
The
monoculture is out of fashion. Familial bilinguism is common fact and even a
“foundation” “Armonia“ for mixte ethnical families in Romania offers studies
(2) on vocation of family in development of interethnic education. Gwendolin C.
Baker’s model of multicultural education is trusted and dully drawn:
international, multicultural, multiethnical. Ethnonationalism in the “First
World” seems to be more and more exclusive also through “les écoles chics de la
culture internationale (Anne-Catherine Wagner). “C. Wagner nous montre que dans
les écoles de la bourgeoisie internationale, la frontière produite n’est pas
territoriale, ou en tout cas elle n’est pas territorialisée. Il paraît bien
plutôt s’agir d’une double frontière sociale et politique: entre une élite
internationale et les residents des localités où sont établis ces
établissements, d’une part; et entre monde riche, occidental, et Tiers monde,
d’autre part. Dans les deux cas, on peut estimer que la frontière étudiée
sèpare une élite mobile, déterritorialisée, de ceux qui se cantonnent (ou sont
cantonnés?) à leur territoire national. Ce qui est construit là, c’est un “espace de vie”, dans lequel ce n’est pas
tant la frontière qui fait question que l’international. Les écoles pour
familles mobiles qu’elle étudie participent à la constitution de “références
identitaires internationales, de sentiment d’appartenance” à un groupe qui
déborde les frontières nationales”. AC Wagner nous montre alors que les élèves
de ces écoles s’inscrivent dans une temporalité et un espace différents de
celui des “nationaux”, et que l’echelle internationale leur semble l’échelle de
vie normale” (3).
Intercultural
doctrines and crises in a multicultural society, “à la française” - e. g.
Rapport Berque (l’école et l’immigration) - can pass through a new utraquism
“sans frontières”: the languages “d’origine/ d’apport” to be taught not only to
foreign children but also to all pupils:
1. Au niveau
des maternelles, “introduire des éléments de la culture (des) élèves étrangers,
dans les jeux, dans les chants, les contes, etc...”
2. Au niveau
élémentaire, “intégrer (les) apprentissages (des langues d’immigration - arabe
et portugais entre autre) aux enseignements fondamentaux”.
3. A tous
les niveaux de l’enseignement, ‘il serait souhaitable que des éléments
culturels, propre à chaque culture, soit introduits dans les activités
proposées aux élèves (français et étrangers)dans le cadre des différentes
disciplines, notamment dans les programmes de français (traductions),
d’histoire et de géographie...” (4).
According to
1948 UN Universal Declaration, art.15, any individual has the right to a
nationality, no one can be deprived arbitrarily of his nationality, neither of
right to change his nationality. It is difficult to precise what place has
human rights UN literature in schools of former communists countries, after
still more intense propaganda circulation before: the equal right of education
for all sons of motherland; a suitable net of school institutions in maternal
language; cultivation of maternal language in school; knowledge of Romanian
language (5) with tens of mostly Hungarian signitures depicting scholarly good
realities, drastically reversed through international bodies (6) and gatherings
by opposite representatives and commentators sadly confounding the regime with
the people in a “international” monitorizing double language: regretting ... vigurously
condemning ... human rights violations ... contrary to all its
international obligations ... the
Romanian regime (sic!) blatantly disregards the rights conferred on its
“cohabiting nationalites”... Romanian
regime is incresingly cutting itself off from the other countries signatory to
the Helsinki Final Act, and refuses to recognise the universal nature of human
rights or any machinery (sic) to promote respect for human rights. (5)
Governments are urged to exercise sanctions against Story of monitoring
minorities situation by C.E. started in 29 September 1984 by resolution 830 on
the basis of a report “by Mr.Blaauw”. Introduction itself includes paras like
in American movies (not as “soft” as the one in which Franco Nero plays the
role of Ceau]escu). “The Romanian version” is followed by “Western analysis”.
Conclusions start by quoting Georges Marchais, “General Secretary of the French
Communist Party”. A special point is: d) “Romania is cutting itself off, both
from the rest of the world and from other European countries. Perestroika, like
glasnost and other spectacular reforms taking place in the URSS, Poland and
Hungary are unheared of in Romania”. In the end: g) “Must Romania therefore be
excluded from the CSCE process? Certainly not, since the CSCE conferences are
valuable vehicle for international pressure”. Rapporteur: Mr.Noerens (sic.)
Voting members: of the committee: Mm Sager (Chairman), Nuñez, Atkinson
(Vice-Chairman), Mrs.Jacobsen, Mm.Power, Litherland, Mezzapesa, Noerens, Pfuhl,
Probst, Sarkijarvi, Seitlinger, Skaug, Talay, Zammit Dimech, Matsis...
Apparently no one has seen Romania, neither the called “N... (Alternate: Matsis). The committee however
voted in April 1997 to end monitorization of Romania.
Such
multicultural exclusiviste society is far enough from old antiutraquist points
of Onisifor Ghibu, as from building a compromise to “international pressure”.
Looking admiringly if not desperately to scholarly Western concepts and
treaties, we are still more eager to rediscover after 50 years and to continue
our own analysts, like among many Constantin R[dulescu Motru: the nationalism
based on the privilege of the ethnic is entirely foreign to traditions of
Romanian people” (7); the soul of people “is each of us, and yet out of us: we
lend him organic life, it gives us historical continuity and duration; it is
the shape in which we incarnate ourselves for the eyes of other peoples” (8).
He quotes Heraclit: peoples defend themselves by laws better than by walls.
N O T E S
Onisifor
Ghibu: Der moderne Utraquismus oder die Sweisprachekeit in der Volksschule,
Langenusalza, 1909. Translation is required in press by Petre Dulfu. Many
references and applications are published in Bucovina and Transylvania.
Demetrios Glezos publishes a translation and a presentation in Greek: I eholiki
diglossia kai i politiki. In: Deltio tou ekapaidevticou omilou, Athenes, July
1911, p. 188-203.
(2) Voca`ia
familiei ]n dezvoltarea comunic[rii interetnice ]n România. Bucure]ti, 1996.
Editor, Ana Tucicov-Bogdan. Contents include: Ethnical identity/ cultural
identity; education in present multicultural society; European Youth Campaign
against racialism, xenophoby, antisemitism and intolerance all over the world.
(3) L’école
et les discontinuités territoriales, Université de Lille, 1996, p. 261-262.
Four parts: Les stratégies et l’école; Formation et frontière; Discontinuités
et enseignement; Les représentations de la frontière. (4) L’école et
l’immigration. J.-M. Amaré SNALC/CSEN s. a. Also: Dossier: L’interculturel vu
par ses défenseurs. Paul Ricoeur quoted: “Seule une culture vivante, à la fois
fidèle à ses origines et en état de créativité sur le plan de l’art, de la
littérature, de la philosophie, de la spiritualité, est capable de supporter la
rencontre des autres cultures, non seulement de la supporter mais de donner un
sens a cette rencontre. Lorsque la rencontre est une confrontation
d’impulsions, elle est elle-même créatrice”. (Histoire et Vérité, p. 299,
Seuil).
(5)
Drepturile omului ]n sistemul Na`iunilor Unite, vol.II, Europa Nova, 1993;
(vs., here) }nv[`[mântul ]n limbile na`ionalit[`ilor conlocuitoare din
Republica Socialist[ România, Editura Didactic[ si pedagogic[, Bucure]ti, 1982.
(6) Report
on the situation of minorities in Romania (1) (Rapporteur: Mr.Noerens) I. Draft
Recommendation presented by the Committee on Relations with European Non-Member
Countries. Council of Europe, Sept.1989 (7) (8) Constantin R[dulescu-Motru:
Românismul, Editura ]tiin`ific[, 1992: idem: Sufletul neamului nostru, ed
Anima, 1990.
Ioan Ciofu
O viziune matematică
asupra relaţiei Mihai Eminescu-Veronica Micle
Fragmentul
care urmează face parte din volumul I al
cărţii „Ordine şi destin” de Ioan Ciofu (aflată sub tipar), în care se aplică
teoria sa asupra ordonării numerice prin constanta matematică a „numărului de
aur” a realităţilor de orice fel – la problematica destinelor umane
individuale.
Fragmentul
în cauză este inclus în capitolul II al volumului intitulat „Geometria
pasiunii”, în care destinele lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle sunt
analizate in extenso din punct de vedere matamatic, circumscrise ideii
„dragostea la prima vedere”.
Este de
înţeles că inteligibilitatea celor apărute în acest fragment este condiţionată
de apartenţa acestuia la întreg capitolul citat.
(...) Nu
putem analiza destinele celor doi fără a constata – nu atât matematic, cât ca
înţelegere umană – ce se întâmplă cu sfârşitul fiecăruia, raportat unul la
altul. Este vorba de acel interval de 50 de zile care a apărut deja implicat în
multe asocieri, ultimul posibil pe axa de timp a personajelor. Este bine de
reamintit că valoarea lui numerică se înscrie, prin progresia NA, pe o curbă cu
multiplii armonici ai constantei, ceea ce presupune o mare semnificaţie. În
încărcătura destinelor. Ar fi păcat ca, după ce cunoaştem aceasta, după ce
devenim spectatorii felului nemilos în care li se înfundă căile vieţii, să nu
încercăm să răspundem la întrebarea dacă a avut, totuşi, vreun sens iubirea
lor.
Fără
îndoială că Veronica simţise premonitiv stingerea iminentă din viaţa a
poetului, internat de mai mult timp la sanatoriul prof. Şuţu, din Bucureşti –
moarte săvârşită spre zorii zilei de 15 iunie 1889. Căci – scrie Veronica unei
prietene – “Printr-o fatală coincidenţă, tocmai când el murise, eu, fără să
ştiu, am scris versuri pe tema “Ce n-ar da un mort din groapă” (versuri ale lui
Eminescu, n.n.) … gândeşte-te, de un an de zile nu am făcut un vers cât de
infim şi în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute
(poezia, n.n.) a fost făcută”.
Intitulată
“Raze de lună” şi purtând dedicaţia “Lui”, poezia cuprindea această
cutremurătoare strofă:
“Dac-ar da un mort din
groapă pentru-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu
aş da de voie bună
Toate razele de lună,
toate razele de soare
Să te pot uita pe tine,
să simt sufletul cum moare.”
Mortul îşi
căpătase liniştea fiind în pragul mormântului proaspăt săpat, dar poeta deja
intuia propriul sfârşit, prin acel “sufletul cum moare”. Zbuciumul Veronicăi
fusese mare şi înainte: “sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă
mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care l-am cunoscut pe
Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt
fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin cel al
poesiei care pentru mine s-a întrupat în fiinţa lui Eminescu”.
Anterior, i
se destăinuia prietenului Iuliu I. Roşca: ”(…) în Bucureşti e acea
fiinţă,care-mi poate da şi moarte şi viaţă, şi pe care cu tot dorul ce a-şi
vrea să o văd, mi(i) groază, mă tem de mine însumi (însămi,n.n.)”.
Veronica nu
a putut supravieţui morţii lui Eminescu. Căci viaţă, acesta nu-i mai putea
hărăzi. La 4 august 1889 la Văratec fiind, ea foloseşte arsenicul ca remediu la
grava problemă existenţială cu care se confrunta. Astfel moare “primul poet
eminescian, primul discipol al marel ui poet” (Tudor Vianu).
Desigur că
la o mare iubire, moartea voită a ultimei persoane din cuplu trebuie privită cu
multă înţelegere. In pofida a ceea ce pare deja (explicarea sinuciderii pentru
a curma suferinţa în schimbul dobândirii uitării), gestul semnifică o
continuare a legăturii dintre cei doi, deşi, de această dată, e vorba de o
legătură prin moarte. Excepţionalul liant dintre cele două destine, reliefat
prin NA, merită a fi comentat, fireşte, şi în alţi termeni decât în cei de
cuplu. Felul în care înţelegem noi rezultatul analizei matematice a
“întâmplării” E/V nu presupune, însă, nici un moment eludarea tocmai a ceea ce
apreciem noi a fi cel mai omenesc în unirea lor. Căci unui geniu care a oferit
atâta bogăţie spirituală acestor pământuri (în primul rând), care a cântat ca
nimeni altul iubirea bărbatului pentru femeie, dar el însuşi neputându-se
îndestula de faţa ei fericită (aşa cum o fac, îndelungat, atâţia alţii dintre
noi), îi putem oferi un comentariu în care ne prefacem că uităm – pentru o
clipă – că este vorba de poetul naţional, ocupându-ne de omul din el şi de
tragica-i legătură de suflet. Şi putem medita, în continuare, dacă nu cumva,
pentru a ne fi putut lăsa moştenirea inestimabilă, preţul pe care l-a plătit
este tocmai acela al unei tulburări mentale nedrept îndurate, dublat de acela
al unei fericiri personale refuzate de destin, atât lui, cât şi perechii sale.
Am dori să
încheiem acest paragraf reamintind că, parte din comentariile făcute aici, au
constituit subiecte abordate amănunţit de istoricii literaturii. Aşa după cum
au existat o”topârceanomanie”, anterior a existat şi o “veronicomanie”, motiv
pentru care diverşi autori –unul dintre aceştia a fost Topârceanu însuşi – se
pronunţă împotriva comentării unor fapte care priveau viaţa intimă a lui
Eminescu şi, desigur, a legăturii lui de acest gen, cu Veronica Micle.
In ceea ce
ne priveşte, pare vizibil că reiterarea unor astfel de întâmplări nu are nici o
legătură cu o discutare a faptelor în sine. Dar prin ele, numai prin ele,ca schelet
informativ, ne putem pleda ideea destinelor umane cu variate conotaţii
matematice. Şi, de unde din altă parte putem aduce argumente, decât din preajma
personalităţilor notorii, care au beneficiat de o istoriografie bine pusă la
punct ?
Povestea lor
a dospit de la primele lecturi făcute de Veronica versurilor eminesciene, pînă
la prima lor îmbrăţişare. Dar după decesul lui Micle, urmat de întâlnirile lor
de dragoste, de separarea forţată de împrejurări şi de moartea lui Eminescu,
Veronica se sinucide la 4 august 1889. La exact 10 ani de la decesul soţului
ei. Care o fi semnificaţia acestei noi coincidenţe atât de vizibile? Există un
“preţ” la mijloc? Ne-am mai întrebat noi şi altădată, gândindu-ne acum la
“recompens㔺i “pedeapsă”, la “plată” sau “răsplată” pentru ceea ce facem sau
nu facem în viaţă. Ar fi tragic dacă totul s-ar reduce la o echilibrare între
funcţia “recompensei” şi “pedeapsei”, deoarece faptul ar pleda pentru ideea că,
în felul acesta, unor destine fericirea le-ar fi refuzată, şi aceasta, prin
medierea unei formule. Tragic într-adevăr, totuşi, nu chiar atât de lipsit de o
noimă care excede întâmplărilor petrecute deja, deoarece “plata” pe care o
primeşte o personalitate genială (ca apariţie mutantă) pentru creaţia sa poate
fi tocmai acea stare a nefericirii. Stare a nefericirii ca o condiţie a
adecvării şi a refugierii în creaţie – aceasta ar fi ideea. Fenomenologia
creativităţii este, ca act individual, extrem de diversificată şi complicată.
Oricum, numeroşi sunt aceia care, din această grupă fiind, au plătit preţul
(să-i amintim doar pe Van Gogh, Beethoven, Dostoievski, iată-l şi pe Eminescu –
iar pentru referinţă, de cealaltă latură, să ne gândim la Goethe,Wagner ş.a.).
Deşi
rezultatele descoperirii de fractali informaţionali ai NA cu aplicare la
destinul uman sunt prezentate la cap. 13 al cărţii (vol.2), facem o excepţie cu
cazul acestui cuplu, prezentându-l aici. Pe parcursul vieţii acestora au fost
câteva evenimente (alese de noi) care nu fac parte din categoria celor
“primare”(naşteri, decese), dar care pe Eminescu l-au marcat puternic,
afectându-i şi relaţiile cu alţii. Pe axa principală de timp analizată de noi
au fost notate două astfel de evenimente, determinate de fractali, cu trimitere
la modificări în destinul celor doi: momentul de debut al adolescentului Mihai
în creaţia literară (vezi anexa 8) şi, într-un alt decor al existenţei, un nou
început, într-o relaţie personală, prima îmbrăţişare dată Veronicăi. Mai
există, ce e drept, un eveniment care, practic, a cimentat relaţia sentimentală
a tinerilor (ne referim la acea primă noapte de dragoste). În mod neaşteptat,
însă, constatăm că acesta nu joacă vreun rol în constituirea fractalilor. Dacă
aprofundăm rezultatul, ne dăm seama şi de ce: din punctul de vedere al
cantităţii de informaţie adusă pe cursul unei iubiri care îşi adâncea formele
de exprimare a ceea ce promitea o dragoste la prima vedere, momentul de vârf
fusese deja atins odată cu acea îmbrăţişare a perechii, întâmplare care, la o
altă pereche, ar fi putut rămâne fără vreo semnificaţie deosebită. Ar fi fost
interesant de a fi putut urmări şi efectul asupra calculelor noastre, dacă am
fi cunoscut şi data primei lor întâlniri, la Viena. Un eveniment capital pentru
un coup de foudre veritabil. Acesta nu a putut fi datat, însă, cu precizia
necesară calculului matematic.
Dacă luăm în
considerare cele două evenimente discutate, avem următoarea situaţie:
nE debut publicistic prima îmbrăţişare ├──────5911──────┤──────3631─────┤Total=9542 de zile
61,9% 38,1% ║Total=100%
Prin
calcularea procentelor reiese că, între nE şi data îmbrăţişării cu Veronica,
evenimentul publicării primelor versuri a fost întâiul moment de răscruce : până
la el s-a scurs, cu 61,9%, fractalul “mare”, după care a urmat cel “mic” ( a se
reţine exactitatea acestor concordanţe faţă de procentul standard). Ceea ce
atrage atenţia la acest rezultat – şi care va fi înţeles mai bine în coroborare
cu paragraful despre fractali din capitolul introductiv şi din capitolul 13 –
este faptul că, aici, aşezate pe o anumită durată a axei de timp, ne apare o
ordine inversată, cronologic, a acestor două marcaje. Procentajul de 36,8% (din
punctul nostru de vedere 38,2%) reprezintă, în fizică, un vârf maxim al
informaţiei, de care trebuie ţinut seama atunci când se calculează gradul de
ordine dintr-un sistem (a se revedea capitolul introductiv). De la acest vârf,
informaţia adusă incepe să scadă, ordinea în sistem creşte, însă. Este foarte
dificil să transpunem această regulă din lumea fizicii în peisajul calitativ
diferit, social, uman, mai ales cu un impact cum este acela al destinului (deşi
unele “potriviri” nu sunt, uneori, absente). De aceea şi această inversare de
procente fractale de pe schema anterioară,din viaţa cuplului nostru, nu este
uşor de interpretat.
În relaţia
E/V doar duratele celor două perioade de timp (nE/debutul publicistic şi
debutul publicistic/prima îmbrăţişare - au putut evidenţia fractali. Din
această cauză, momentul îmbrăţişării înseamnă, totodată, şi sfârşitul unei
prime perioade al unui “întreg” ca procente. Interpretarea apariţiei celor 2
fractali pe acest interval poate fi uşurată, însă, prin raportarea acestui
“întreg” de 9542 de zile la partea superioară a unei scheme noi, care urmează.
Aceasta figurează cu acelaşi “întreg” numeric, doar că durata axei de timp se
termină odată cu decesul Veronicăi. În partea inferioară a schemei b) sunt
trasaţi de asemenea cei doi fractali care au reieşit, evident, valabili, de
această dată, pentru întreaga perioadă de viaţă a celor doi.
Iată, spre edificare,
această nouă schemă:
debut ↓ lit. prima ↓ îmbr.
fractali: 61,9% 38,1%
↓ ↓
a)
nE├──────5911─────▼──3631 ────║ total = 9542 = 100%
b)
nE├─────5528─────▲────8944──▲──────║ mV 14472 (100%)
↑ ↑
fractali: 38,2% 61,8%
Ce observăm
interesant în această confruntare de “întreguri” ai fractalilor? Un tip de
rezultat întâlnit şi în alte cazuri la cap.13: fractalul ”mare” (din contextul
în care “întregul”se închide la momentul îmbrăţişării de pe partea superioară a
schemei) cade foarte aproape de fractalul “mic” din contextul întregii durate
de timp E/mV, de pe partea inferioară a schemei. Iar momentul îmbrăţişării
(adică momentul sfârşitului fractalului “mic” din acelaşi prim context) intersecteaxă,
la fel de aproape, puntul la care, pe întreaga durată a vieţii perechii, se
înscrie fractalul “mare”.
În
principal, nu avem nici un motiv să nu judecăm împreună cele două situaţii.
—————————————————————————————————
Caseta 8
Cu toate că duratele
celor două axe de timp ale “întregurilor” sunt diferite, fractalii inversaţi
dinn a) cad, fiecare, în apropierea aceloraşi două evenimente din b), adică în
zona primei publicări a versurilor şi în aceea a primei îmbrăţişări ( la 1 –1,3
ani distanţă). Aceasta nu poate fi o simplă întâmplare. Mai curând rezultatul
ar susţine faptul că momentele de răscruce din viaţa lui Eminescu au fost cu a
devărat două: cel al avântului în poetică, şi cel al primului gest concret, şi
direct interpretabil, al pasiunii pentru Veronica. În ceea ce o priveşte pe
aceasta, rezultă că ar exista un singur moment de răscruce.
Dar schema
anterioară mai sugerează ceva : faptul că, până la întâlnirea cu Veronica,
pentru Eminescu apăruse o singură identificare prin care el se regăsea şi în
care, pentru el, exista un sens. Intimizarea relaţiei cu Veronica a dus la a
doua identificare de spaţiu existenţial cu sens, acela al slăbiciunii pentru o
anumită femeie, ceea ce îl silea la o regrupare a priorităţilor, câştigând şi
pierzând după criterii pe care nu le mai putea controla eficient. Fără-ndoială
că interesele şi pasiunile lui Eminescu erau numeroase. Dar pe lista de valori
ale unei vieţi de om, el încercuise deja două, dându-şi seama, cu timpul, că
accesul la fericirea personală lui îi este refuzat.
x
Relaţiile
matematice dintre diferite intervale de timp marcate de evenimente din viaţa
lui Eminescu şi a Verinicăi sunt, într-adevăr, numeroase şi, în plus, ele
cuprind o anumită logică ascunsă în care doar împrejurarea că aceasta este
socotită expresia unui destin comun poate fi invocată ca un factor aducător de
lumină. Revenind la discuţia de la începutul acestui subcapitol cu privire la
cea mai probabilă dată de naştere a lui Eminescu (care, după diferiţi istorici
ar fi 20 decembrie 1849), trebuie să subliniem, încă o dată, că descoperirea
celor două concordanţe la durata de “viaţă biologică” a poetului — având ca
puncte de plecare structuri numerice extinse de tipul numerelor totale — rămâne
principalul argument al susţinerii, ca valabilă, a respectivei date
calendaristice.
Va fi,
probabil, o surpriză pentru cititor să afle că şi varianta calculelor prin care
se presupune ca dată de naştere 15 ianuarie, în 1850 — de altfel cea acceptată
oficial, până acum — ne oferă la fel de numeroase şi interesante relaţii
matematice între evenimentele de destin. Nu putea fi altfel, în primul rând,
deoarece la stabilirea intervalelor la al căror capăt de început nu se află
momentul naşterii, duratele acestora rămân, fireşte, nemodificate, iar
concordanţele obţinute prin analiza cu NA la prima variantă nu puteau fi decât
asemănătoare cu cele pe care le-am obţinut şi la această a doua variantă.
Ce rezultat
nu am obţinut noi prin varianta naşterii în ianuarie? Acele două concordanţe
extrem de convingătoare, menţionate mai sus. În plus, un rezultat important,
care necesită mult discernământ pentru a fi interpretat. El probează faptul că
şi în această ultimă variantă, unul dintre intervalele apariţiei în viaţă a
celor doi este de tip “anteprogramat” — aşa după cum se întâmplă, cu adevărat,
numai la persoanele cu destinele puternic înlănţuite. Aceasta a însemnat pentru
noi o reală surpriză, deoarece ne-am aşteptat ca, prin modificarea datei de
naştere a lui Eminescu de la 15 ianuarie la 20 decembrie, anul anterior, şi, în
consecinţă, prin alcătuirea altor miniintervale între procreările şi naşterile
celor doi, să fie exclusă apariţia vreunei concordanţe cu un astfel de
interval.
Priviţi, mai
întâi, miniintervalele diferite de timp ale procreărilor şi naşterilor
calculate pentru ambele date de naştere în discuţie, redate la anexa 8, pct. C.
Iată, mai jos, pentru exemplificare, unele concordanţe ale progresiilor NA la
intervalele de apariţie în viaţă, obţinute prin luarea în considerare în calcul
a datei naşterii lui Eminescu în 15 ianuarie. (...)
Notă: concordanţele
obţinute de la numărul total (cu NA/2) sunt excepţionale: prima 169,0...de
zile, cu ranguri naturale, a doua, 3653,0... cu ranguri reale.
Ajunşi la
acest punct, trebuie atrasă atenţia că s-a ivit o problemă, şi nu oricare: ce
convingere mai putem avea în astfel de relaţionări matematice ca o dovadă a
unei posibile preordonări a destinului, dacă un acelaşi eveniment primar din
viaţa unei persoane, diferit datat, şi luat astfel în considerare — ne oferă la
fel de exacte exemple de o astfel de ordonare?
Noi credem
că un astfel de rezultat, deşi contradictoriu, e pe deplin acceptabil, iar
explicaţia lui trebuie să pornească de la o anumită înţelegere a destinului, şi
doar în subsidiar trebuie să-l privim exclusiv ca o problemă tehnică. Mai
credem că destinul unei persoane nu priveşte numai evenimentele care-l descriu
direct, cuprinse între naştere şi deces. Evenimentele importante care au apărut
după deces, ca urmare a implantului în memoria societăţii a anvergurii
cultural-sociale dobândite de persoana dispărută, lărgesc numărul de evenimente
care conturează respectivul destin. În aceiaşi termeni poate fi judecată şi
sanctificarea domnitorului Ştefan cel Mare, la chiar 5 secole distanţă;
întemeierea U.R.S.S. la câţiva ani după decesul lui Lenin; triumful
călătoriilor în spaţiu şi aselenizarea etc. la ani buni după dispariţia
precursorilor teoreticieni ş.a. Toate acestea nu ne dau dreptul să izolăm,
astfel de realizări, de perioada de timp când o personalitate a fost efectiv în
viaţă şi le-a promovat.
Pornind de
la înţelegerea destinului în aceşti termeni, este dificil de acceptat că
sărbătorirea anuală a poetului, mai bine de un secol, la mijlocul lunii
ianuarie (chiar în cazul în care data nici nu ar fi reală) trebuie socotită
exterioară destinului cultural al lui Eminescu.
Pe cuprinsul
cărţii sunt şi alte exemple, potrivit cărora evenimente postume care depind de
personalitatea unor oameni ce au făcut cu adevărat istorie, le continuă vârsta,
împlinindu-le personalitatea. Ordonând reperele fundamentale ale omului
(evenimentele primare de naştere şi deces), dar şi pe cele ale creaţiei, ale
faptelor sale excepţionale, constanta NA ordonează, la fel de corect, şi
consecinţele sociale ale acestor fapte. Şi dacă suntem nevoiţi să recunoaştem
că acestea apar în timp, la anumite intervale de evenimentele umane care le-au
produs, dar nu în afara momentului exact în care “bate” distanţa unui rang sau
altul al progresiei calculate cu NA — putem accepta că şi alegerea de către
urmaşi a zilei de naştere a lui Eminescu, pentru a fi aniversată, ar fi putut
fi monitorizată de NA.
Sărbătorirea
lui Eminescu la această dată, repetată un timp atât de îndelungat, a creat
această semnificaţie deosebită pentru, e posibil, o zi de naştere fără o
acoperire faptică.
Noi avem, însă,
şi o explicaţie strict matematică pentru faptul că obţinem concordanţe având în
calcul ambele date de naştere posibile. Motivul este acela că (prin NA/2 şi
ranguri reale) obţinem o relaţionare directă între intervalul de 123 de zile
(adică atât timp cât fetusul viitor Eminescu aşteptase apariţia procreării
perechii sale) într-una din variantele naşterii lui — şi intervalul succesiv de
169 de zile (adică atât timp cât fetusul viitoarei Veronica a aşteptat naşterea
lui Eminescu) — dar în cealaltă variantă a datei de naştere.
Se observă,
de aici, că acea diferenţă de 26 de zile între datele celor două variante de zi
de naştere nu este — din punctul nostru de vedere — deloc întâmplătoare în
posibilitatea de a oferi o dublă ordonare pentru unul dintre intervalele de
viaţă cheie ale cuplului. Şi, întrucât ambele intervale sunt echivalente ca
natură (fiind evenimente primare) şi aparţinând aceluiaşi eveniment, NA le
asigură intrarea în aceeaşi matrice complexă de ordonare, indiferent că
într-unul din cazuri data naşterii lui Eminescu n-ar fi cea reală, în schimb ea
a fost proclamată, astfel, de un amendament istorico-social.
Flori Bălănescu
Care este
legătura directă și determinantă dintre „legionari” - pur și simplu - și
„experimentul reeducării”, astfel încât să se tragă concluzia că legionarii au
fost artizanii experimentului, via „experimentul Rostock”? Niciuna de ordin
istoric. Am văzut că au apărut specialiștii în „legionari” care creditează
(într-un limbaj aproape la fel de neadecvat ca al lui Hodor sau... Radu Preda,
care n-a găsit cea mai bună formulă de a reacționa public, din partea
instituției pe care o conduce - IICMER) teza lui Demetriade. Este limpede că
aici nu mai este vorba de două tabere istoriografice, este vorba de două
tabere, să le numim, ideologice. Mai bine spus, de manifestările recrudescente
ale unui grup de presiune în spațiul public, intelectual și cultural, care face
tot posibilul să recupereze iluziile șifonate ale stângii și să le reintroducă
în circuit, poleite în studii științifice, pe fondul unei audiențe în mică
parte interesată de astfel de probleme. Ideologia celeilalte părți este una a
lipsei de discernământ și a opțiunilor ad-hoc, după cum bate vântul. La mijloc
sunt câțiva „fraieri”, care încearcă să atragă atenția asupra efectelor lipsei
de discernământ în spațiul public, cu tot ceea ce presupune acesta. Este
inadmisibil să iei fața preopinentului lăudându-te cu specializarea în altceva,
când în dezbatere este REEDUCAREA. Căci rămâne această întrebare simplă: Câți
dintre cei care îi aplaudă și „apără” pe Demetriade și Hodor (și întrebarea în
oglindă: câți dintre cei care le contestă concluziile) știu despre ce e vorba?
Câți au citit nu doar dosarele din arhiva Securității și de la Arhivele
Naționale care au ca temă reeducarea, dar câți și cât au citit alt tip de
surse, câți au stat de vorbă cu victime ale experimentului? Se vede bine din
gâlceava iscată că puțini dintre noi sunt cu adevărat interesați de latura
documentar-istorică a subiectului, majoritatea sunt mânați în luptă de alt tip
de interes. Unul similipolitic. Ideologic. Și nu mă refer la aceia care se
situează de partea memoriei, care pot să și greșească uneori prin felul în care
își exprimă adeziunea, pentru că este dreptul legitim al oricărui popor (fie el
și „populație”, cum nu obosesc să spună reeducații ultimului val, cel
neoprogresist-globalizator). Este întristător că oameni pe care îi respect
pentru trudele lor istorice, pe temele lor de prioritate, se situează în
această dispută de partea prietenilor, și nu a respectului pentru adevăr. Care,
orice putem spune fiecare dintre noi, este unul singur, indiferent de
perspective. Și nu ne putem apropia de el decât cu muncă multă și cu onestitate
intelectuală.
P.S. Sunt
prea multe de spus, totuși, formulez o întrebare: Să fie vreo legătură între
atacurile concertate asupra memoriei traumatizate a comunismului din ultima
vreme și recenta Rezoluţie a Parlamentului European, care îndeamnă statele
membre să studieze atât totalitarismul comunist, cât și pe cel nazist, consecințele
celor două să se regăsească în manualele de istorie? Precum și: „existenţa
continuă în unele state membre a monumentelor şi memorialelor în spaţiul public
(parcuri, pieţe, străzi etc.), glorificând armata sovietică, care în aceste
ţări a fost ocupantul, creează condiţii pentru denaturarea adevărului cu
privire la consecinţele celui de al Doilea Război Mondial şi pentru propagarea
sistemului politic totalitar”.???
Maia Morgenstern
Am să mai
dau niste inimioare. Niște lăcrămioare. Niște share-ișoare! Niște ”La mulți
ani!”. Cu nasul în jos, cu bărbia împinsă înainte, cu maxilarul căzut, cu ochii
în ecran... Mai trece o zi, mai trece o noapte. Mai dau un răspuns acid sau
ironic, după caz. Și, dacă secreția de adrenalină depășește limitele permise,
confortabile, mă deconectez. Mai un exercițiu justițiar, mai o felicitare, mai
un block, mai un unfriend. Vremea trece, schimbăm ceasul: înainte și înapoi.
Aș vrea să spun ceva
acum. Acum.
Dragilor,
Știu, vouă
nu vi se va întâmpla niciodată. Niciodată nu veți fi uitați. Niciodată nimeni
nu va trece nepăsător pe lângă umbra celui ce-ați fost cândva. Niciodată nu
veți cunoaște recunoașterea de după. Recunoștința post. Aprecieri și regrete
după dispariție. Niciodată nu veți cunoaște iubirea necondiționată de după dispariție.
Nu veți asista la asurzitoarea întrecerea de osanale și cuvinte mari, ce se
rostesc în astfel de ocazii.
Vouă NU vi
se va întâmpla așa ceva. Știu. Voi nu veți cunoaște marea tăcere / nepăsare de
dinainte. Și zgomotul / gălăgia festivistă de imediat după. Nu, voi nu,
desigur.
Și totuși,
eu mă grăbesc. Si totuși eu vreau sa vă spun că vă iubesc, vă prețuiesc și vă
respect nespus. ACUM. Și în fiecare zi. Vă mulțumesc pentru tot ce-mi dăruiți.
Vă sunt veșnic recunoscătoare și pentru cele de care mă lipsiți. Mulțumesc!
Nu știu cât
timp mai am să vă spun că vă iubesc. Și că vă prețuiesc. Și că vă respect...
Și...
Ottilia Ardeleanu
Poveste de-o frunză
și-o furtună
Într-o
toamnă, o frunză frumușică se rătăci dincolo de pădure. O duse vântul jucăuș,
iar ea se lăsă ademenită fără să știe că nu va mai vedea vreodată pădurea. Nici
mama de care s-a dezlipit, nici vecinii, nici animalele care locuiau acolo. Se
lăsă purtată zile la rând prin locuri necunoscute. Dar, nu-i păru rău câtă
vreme se împrieteni cu fluturi, furnici, melci, fire de praf și de iarbă, tufe
de flori și alte lucruri bizare. Își petrecu un timp tolănită la soarele călduț
de octombrie, apoi se sui iar în palma vântului și o porni razna. La o pală mai
puternică se lipi zdravăn de o ciupercă rotofeie. Se burzuluiră una la
cealaltă, dar privindu-se inocent își dădură seama de atracția reciprocă.
Frunza se plie pe pălăria ciupercii atât de frumos, încât ciuperca se crezu pe
dată top model. Veni și-o buburuză și se așeză virginal lângă pețiol. Părea un
accesoriu potrivit acestei toamne delicate. Și trecură zile și nopți în care se
destăinuiră. Cum e în lumea frunzelor, cum în a ciupercilor și cum în a
buburuzelor. Vântul părea să prevesteacă o furtună. Dinspre miazăzi, nori negri
dăunători veneau încet ca niște mașini de război. Pacea lumii începu să se
clatine. Un zgomot infernal sparse armoniile, culorile, viețuitoarele și dacă
priveai în jur, totul părea o masă de cioburi în care abia se mai puteau
distinge trupuri, culori, mirosuri. Furtuna înaintă cu haine rupte și părul
vâlvoi. Avea niște bocanci mari și, descheiată la șireturi, călcă totul în
picioare. Din ochi îi ieșeau scântei și fulgere. Urla nebuna, disperată. Biata
frunză tremura din toate nervurile. Buburuza zbură încotro văzu cu ochii. Ciuperca
ținu cât putu de frunză, dar când furtuna se dezlănțui cu putere i-o smulse din
brațe. Furtuna își scoase cele o sută cincizeci de bice și începu să lovească
în stânga și în dreapta. Nimic nu rămase în picioare. După un timp, soarele
ieși să numere cadavrele. Înecată și ea, frunza ferfeniță zăcea la piciorul
ciupercii fără pălărie. Impresionat, soarele o aprinse uitându-se într-un ciob
de oglindă. Îndată ce vântul se puse pe jelit, pulberea ei se împrăștie în
toate colțurile. Așa răsăriră primii copaci din propria cenușă!
Paul Valéry
Tânăra Parcă (partea a
doua)
Adăugat de: Gerra
Orivera
PLASAŢI ÎN CERURI, OCHII MEI SĂ-MI
TRASEZE TEMPLU
ŞI-ASUPRĂ-MI ODIHNEASCĂ ALTAR FĂRĂ
EXEMPLU!
Ţipa făptura-mi toată din piatră şi
palori...
Pământu-acum mi-e numai o bandă în
culori
Ce curge, se refuză albitei frunţi de
grijă...
Tot universu-n tremur îmi şovăie pe
tijă,
Coroana cugetării mi-e fără
de-nţeles,
Moartea vrea să respire-acest
trandafir ales
Al cărui iz i-ajută lucrarea
tenebroasă!
De-mbată tandru-mi miros o ţeastă
găunoasă,
O, Moarte, respira-va azi sclava unor
regi:
Deci cheamă-mă...! Durere să-mi dai,
să mă dezlegi,
Eu mie-atât de frântă,
imagine-osândită!
Asculţi?... Nu sta pe gânduri...
Născândul an invită
Şi-ntregului meu sânge-i prezice noi
mişcări:
Cu jale-şi pierde gerul ultima
perlă-n zări...
Ca mâine, la suspinul din Haruri
constelate,
Va sparge primăvara
fântânile-astupate;
Ea râde, violează mereu... De unde,
când
Veni? Candoarea însă vorbeşte-atât de
blând,
Că o tandreţe muşcă pământu-n
măruntaie...
Umflaţi copaci sub pleoape de solzi
se întretaie
Cu mii de braţe-n zarea prea multă,
ca păgâni,
Mişcând în soare ritmic sonorele lor
lâni,
În aer aspru suie cu-aripile lor
toate
Din mii de frunze care se simt
reînviate...
Ce nume-aeriene-n timpanul tău înduri
Tu, Surdo!... Iar în spaţiul învins
de legături,
Vibrând în lemn vivace din coama ce-l
imprimă,
Cu zeii şi contrară, pădurea unanimă,
Desimea plutitoare care prin stâlpii
crunţi
Pios înalţă-n zare fantastelor frunţi
La sfâşiate-avânturi spre insule
superbe,
Un tandru fluviu, Moarte, care ascuns
în ierbi e?
AH, CINE, muritoare,-ar învinge-atari
vâltori?
Ce muritoare?
Însămi, atât de pură,-n fiori
Îmi simt genunchii parcă genunchi
fără-apărare...
Mă rup în vânt. Cu ţipăt de prunci
străpunge-n zare
O pasăre... chiar umbra ce-mi ţine
pieptul strâns,
Şi roze! vă ridică suspinul meuc
e-a-nvins
Vai! braţe-atât de blânde ce-astupă
corfa plină...
Ah, îmi atârnă-n plete-o povară de
albină,
Plonjând mai beat întruna-n sărut tot
mai tăios,
Al zilei mele-ambigui vârf
tandru-delicios...
Lumină!... Sau tu, Moarte! Dar cel
mai prompt mă-apuce!...
Îmi bate pulsul! Pieptul se-aprinde,
mă seduce!
Ah! cum se umflă, creşte, se-ncoardă
acest dur
Captiv prea dulce martor în plasa mea
de-azur...
În mine, dur... dar dulce pe gura
infinită!...
Scumpe stafii născânde, cu setea
mea-n suită,
Dorinţe! Chipuri clare!... Şi voi,
fructe de-amor,
Zeii mi-au dat maternul contur
ispititor
Şi-aceste margini ronde, şi pliuri,
şi calicii,
Ca viaţa să ia-n braţe altarul de
delicii
Unde-n eterne-ntoarceri stând
sufletul ciudat,
Sămânţă, lapte, sânge inundă
nencetat?
Nu! Groaza mă inspiră,
oribilă-armonie!
Orice sărut anunţă o nouă agonie...
Văd, văd plutind, de-onoruri trupeşti
fiind duşmani,
În milioane-amare neputincioşii
mani...
Nu, sufluri! Nu, tandreţe, priviri...
convivi lumeşti,
Popor stricat de mine dorind ca să
trăieşti,
Nu, viaţa mea din mine n-o veţi
avea!... Plecaţi,
Plâns şi strigoi, de noapte zadarnic
exhalaţi,
Plecaţi, sporiţi al celor morţi
impalpabil număr!
Eu, umbră şi lumină nu port
pe-acelaşi umăr,
Păstrez, de voi departe, spiritul bun
şi clar...
Nu! N-o să vă-aparţină al buzei mele
har!...
Şi-apoi... inimmă-fulger, chiar tu
refuzi să-i spulberi.
Vai, de noi toţi mi-e milă, o! tu,
vârtej de pulberi!
Mari Zei! în voi îmi mistui
deconcertaţii paşi!
Am să-ţi implor de-acuma doar licărul
gingaş,
De mult timp doritoare pe-obraz a-mi
curge-n unde,
Lacrimă iminentă, ce singură-mi
răspunde,
Lacrimă care face să mişte-n ochii
mei
Umani o felurime de funerare căi;
Tu izvorăşti, orgoliu de labirint,
din suflet.
Din inimă, constrânsă,-mi aduci
într-un răsuflet
Această detaşare-a sucului meu
preţios,
Care-mi jertfeşte umbra pe ochiul
luminos,
Libaţie plăcută-a unei gândiri
mascate!
Din grota unei spaime-n adâncul meu
căscate
Sarea de taină-asudă apă fără ecou.
De-unde te naşti? Ce icnet, mereu şi
trist, şi nou,
Lacrimă grea, te scoate târziu cu
umbre-amare?
Pe scara mea de mamă-ai suit, de
muritoare,
Şi, deşirându-ţi calea, samar perseverent,
Cât timp mai sunt în viaţă, demersul
tău cel lent
Mă-năbuşe... Tac, bându-ţi umblarea
suverană...
- Cine te cheamă, sprijin pe tânăra
mea rană?
Dar răni, suspine, sumbre-ncercări,
lace? Şi cui,
Marcaţi voi, perle crude,-acest corp
cu frigul lui,
Un orb cu mâna-ntinsă de temerea
speranţei?
Unde se duce, fără-a-şi răspunde
ignoranţei,
În noapte corpu-acesta, de crezul său
mirat?
Lut tulbure, tu ia-mă, cu
algă-amestecat,
Şi du-mă-ncet... Nevlaga mea de
zăpadă, scursă,
Va merge-ntruna până îşi află propria
cursă?
Lebăda mea, pe unde-i? de unde-şi ia
avânt?
...Asprime preţioasă... Iubire de
pământ,
Pe tine-şi fonda pasul meu
siguranţa-i sfântă!
Ci sub piciorul ager ce-o-ncearcă
şi-o frământă,
Şi-oripilat se-atinge de pactul său
natal,
Acest sol ferm atinge modestu-mi
piedestal.
Departe nu, sub talpă prăpastia mea
visează...
Nesimţitoarea stâncă, glisând de
alge, oază
A fugii (cum în sine însingurat
nespus)
Începe... Vântul pare ca printr-un
voal supus
Că ţese-n larma mării o încâlcită
tramă,
Amestec de lopată, şi val ce se
destramă...
Atât sughiţ întruna, şi lungi curenţi
izbiţi,
Şi sparţi, reluaţi în larguri... şi
sorţii toţi zvârliţi,
Dementă felurime rulând uitări
vorace...
Din paşii-mei goi, cel care făgaşul
şi-l va trage
Va înceta vreodată la sine-a se
gândi?
Lut tulbure, cu alge-ncleiat, mă du
de-aci!
AH, EU, misterioaso, tu totuşi eşti
în viaţă!
În revărsarea zilei te vei privi în
faţă
Fiind cu jale-aceeaşi...
Oglinda unei mări
Se-nalţă... Şi pe buză, un mic surâs
de oero.
Vestit cu plictiseală de ştergerea de
semne
Îngheaţă-n est acuma contururile
demne
De raze şi de piatră, şi închisoarea
grea
Ce va purta inelul zării unice-n
ea...
Priveşte: - un braţ se vede, pur, cum
se dezgoleşte.
Braţ al meu, te văd iarăşi... Porţi
zorii... Se trezeşte
Cu greu nesăvârşia victimă...
şi-acest prag
Timid... ce clar, al stâncii
efloriment, cu drag
Flatat de unda joasă, spălat de hule
moarte!...
Umbra care mă lasă, ostie fără
moarte,
Rumenă mă despoaie pentru-alte noi
simţiri,
Pe-altarul crunt ce-mi poartă atâtea
amintiri.
Aici, spuma-a se face vizibilă
încearcă;
Şi-acolo, şovăi-va-n sensibila lui
barcă
La orice-atac de val un pescuitor
etern.
Totul se va-mplini, deci, în actu-i
sempitern,
Solemn, de-a reapare cast şi
incomparabil,
Şi de-a reda mormântul entuziast,
friabil,
Stării preagraţioase de râs
universal.
SALUT! Prin sări şi roze divinităţi,
şi-n val
Voi, jucării primare de tânără
lumină,
Insule!... Curând stupuri, când prima
rază lină
Va face stânca voastră, ostrov ce l-am
prezis,
Să simtă, când roşeşte, puteri de
paradis;
Creştete fecundate de-un foc, abia
sfioase,
Crâng zumzăind de fiare şi de idei
voioase,
De laude de oameni plouaţi de har din
zări,
Insule! în rumoarea unor centuri de
mări,
În veci virgine mame, orice profil
v-ar toarce,
Voi în genunchi îmi sunteţi
miraculoase Parce;
Nimic asemeni florii ce-aduceţi nu-i
în veci,
Tălpile voastre însă-n adâncuri ah!
sunt reci!
LUNGI pregătiri de suflet sub tâmpla
fără cută,
Moartea mea, fiic atainei, acum însă
crescută,
Şi voi, cereşti dezgusturi, ce-mi
daţi elan spre zări,
De-ai sorţii mele lustri voi,
caste-ndepărtări,
N-aţi fost, fervoare, decât o nobilă
durată?
Nimenea mai aproape de zei aventurată
Nu şi-a înscris pe frunte-al lor
suflu răpitor,
Nici, chemând grosul nopţii
perfecte-ntr-ajutor,
N-a aspirat cu buza la murmurul din
urmă...
Eu susţineam al morţii pur foc ce nu
se curmă
Cum soarele asemeni de mult l-am
susţinut...
Ca disperat stă corpu-mi cu torsul
desfăcut
În care, beat de linişti, de glorii
şi de sine,
Sufletul, de memoria sa gata să
leşine,
Ascultă, cu speranţă, cum bate-n zid
pios
Inima mea, - ce scade-ntr-un ritm
misterios,
Până-a nu mai reţine decât din
complezenţă
Un freamăt fin de frunză, sărmana mea
prezenţă...
Vană-aşteptare, vană... Nu află
moarte-aşa,
Cine-n oglindă plânge pentru-a
se-nduioşa.
NU TREBUIA mai bine să-mi împlinesc,
nebună,
Miraculos sfârşitu-n tortura cea mai
bună:
Dispreţu-acesta rece la jocul unei
sorţi?
Găsi-voi cândva clarul unei mai
limpezi morţi,
Ori pantă mai curată să urc înspre
pieire,
Decât această lungă, de victimă,
privire,
Cedând, rănită, pală, fără păreri de
rău?
Ce-i pasă-acum de-un sânge ce nu-i
secretul său?
Porfiru-acesta-n pace albită o
depune,
La margini de fiinţă, frumoasă-n
slăbiciune!
Ea linişteşte-al vremii ce-o va nega
tumult,
Clipa stăpână n-o va putea păli mai
mult,
Cât trupul vid de-o sumbră fântână
are parte!...
Mai singură se face, mereu, şi mai
departe...
Iar eu, spre-atare soartă, mergând cu
paşi aleşi,
Cortegiul meu, în spirit, trecea pe
sub cireşi...
Spre-un viitor de-arome cu trâmbă
afumată,
Eu mă simţeam condusă,-oferită,
consumată,
Toată, promisă toată la nouri
norocoşi!
Chiar mă vedeam ca unul din pomii
vaporoşi,
A căror majestate pierdută-n zarea
vagă
Se dăruie iubirii cu-ntinderea-i
întreagă.
Imensul tot mă-nvinge, din pieptul
meu sfinţit
Tămâia arsă suflă-n contur fără
sfârşit...
Tot ce e corp de raze îmi tremură-n
esenţă!...
Nu!... Nu stârni această, acum,
reminiscenţă!
Crin sumbru! Tenebroasă aluzie de
sus,
A ta vigoare vasul de preţ nu l-a
răpus...
Din câte clipe toate, tu atingeai
suprema...
- Dar cine birui-va puterea însăşi,
gema
Ce vrea să vadă cu-ochii tăi licărul
diurn
Ce şi-a ales pe fruntea ta luminosul
turn?
Măcar caută, spune-ţi, prin
ce-asurzite-alaiuri
Noaptea, spre soare, dintre cei morţi
te-a scos pe plaiuri?
De tine aminteşte-ţi, instinctului
să-i iei
(Cu zorii şi-l dispută-al tău deget
în scântei)
Acest fir fin căruia
orbşete-urmându-i aţa
Până pe ţărmu-acesta ţi-a readus
viaţa...
Fii crudă... şi subtilă... sau şi mai
mult! Să minţi,
Însă să ştii!... Arată-i prin care
vrăji fierbinţi,
Lasă care de fumu-i călduţ n-a fost
lăsată,
Şi nici de griji din pieptul
de-argilă parfumată,
Prin ce repliu asupră-ţi, reptilă,
îţi reiei
Mirosul tău de grotă şi tristele-ţi
idei?
IERI carnea cea profundă, ieri,
carnea în putere
M-a trădat... Fără vise, şi fără-o
mângâiere!...
Nici demoni, nici miresme nu mi-au
menit steril
Imaginare braţe murind pe-un gât
viril;
Nici Lebăda mea, Zeul, cu pene-urzind
jignirea
Alborii sale-aprinse, nu mi-a atins
gândirea...
Şi totuşi, cunoscuse, din ciuburi,
cel mai cald!
Căci, toată-n harul cărnii unite cum
mă scald,
Virgină, fui în umbră ofrandă-a
frumuseţii...
Dar somnul îndrăgise ispitele
blândeţii,
Iar eu, de-un nod de plete înlănţuită
mie,
Molatică pierdut-am a nervilor
domnie,
Eu mă făcusem alta, strângându-mă pe
mine...
Cine se-nstrăinează?... Cine-şi ia
zborul?... Cine
Exultă?... Ce flux tainic, inima mi-a
topit?
Numele ce-l pierdusem, ce scoică l-a
rostit?
Cunosc eu trădătorul reflux care cu-o
şoaptă
M-a tras din violenţa mea pură şi
necoaptă,
Răpindu-mi astfel tâlcul suspinului
enorm?
Cum păsarea se-aşează, a trebuit
să-adorm.
A fost, poate, chiar ora, când
ghicitoarea trează
Lăuntric se toceşte şi
dezinteresează:
Ea nu mai e aceeaşi... Copila cea de
har
De trepte neştiute se apără-n zadar,
Şi mâinile-i uitate le cere de
departe.
Da, să cedezi la glasuri încoronate-n
moarte,
Să iei drept chip un abur...
Iată, uşoară sunt:
Mi se atinge fruntea de-acest
consimţământ...
Acestui corp, iertarea i-o dau, şi
gust cenuşa.
Deschid lent fericirii de-a coborî
azi uşa,
Pornesc, spre negri martori, cu braţe
chinuite,
Între, o! nu de mine, lungi vorbe
bâlbâite...
Dormi, dormi, înţelepciune a mea. Fii
doar absenţă;
Întoarce-te în germen şi-n sumbră
inocenţă.
Vie, te dă comorii şi şerpilor
enormi...
Dormi nencetat! Coboară, şi dormi!
Coboară, dormi!
(Poarta cea scundă este-un inel...
prin care gazul
Trece... Pe limbi flecare, doar
moartea stă, şi hazul...
Pasărea-ţi bea din gură şi tu nu poţi
s-o vezi...
Coboară,-n şoapte... Negrul nu-i
negru, pe cât crezi...)
LINŢOLII DELICIOASE,
dezordine-ncropită,
Culcuş unde mă-mprăştii, mă-ntreb,
şi-mi sunt ispită,
Unde-o să-nec cu vremea chiar inima-n
bătăi,
Aproape viu sepulcru-n geloasele-mi
odăi,
Ce gâfâie, şi-n care vecia se
ascultă,
Loc plin de mine care mi-ai luat
întreagă, smultă,
O, formă-a formei mele, căldură fără
spor,
Întoarcerile mele te recunosc a lor;
Iată că-atât orgoliu ce-n pliuri vă
slăvise,
Până la urmă-amestec cu josnicii de
vis e!
La pânza voastră,-n care chiar
moartea-şi imita,
Idolul fără voie începe-a dormita,
Femeie absolută, cu ochii-n lacrimi
grele,
Când, ale tainei sale grote şi vrăji
rebele,
Şi-acest rest de iubire păstrând un
corp la bord
I-au compromis pieirea şi
muritoru-acord.
Arcă deplin secretă, însă atât
de-aproape,
Avântul meu, azi noapte, a vrut din
lanţ să-ţi scape
Făptura; dar stropit-am abia cu
tânguiri
Coapsele-ţi încărcate de zi şi
plăzmuiri!
Cum! ochii-mi reci, de-atâta azur
pierduţi în zare,
Privesc acolo rara, plăpânda stea cum
moare,
Şi-acest prea tânăr soare-al mirării
mele, plin,
Părea să lumineze-al unei străbune
chin;
Căci focul lui nu lasă regrete să
irumpă,
Şi-amestecă-aurora într-o substanţă
scumpă
Ce se forma acuma substanţă de
mormânt!...
O, ce frumoasă-i marea, şi gleznele
în vânt!
Tu vii!... Ea, cea pe care-o respiri
tu, voi rămâne,
Voalul meu numai abur aleargă înspre
tine...
...Atunci, format-am, vane plecări
dacă trăiesc,
Doar vise?... Dacă-n haine răpite, mă
ivesc
Pe ţărm, fără oroare, să-adulmec
spuma-naltă,
Să beau cu ochii-amarul ce vast şi-n
râset saltă,
Fiinţă-opusă brizei, în aer ca
de-oţel,
Primind senină-n faţă al mării-adânc
apel;
Dacă sufletul suflă, şi umflă
furibundă
Abrupta undă-n unda strivită, dacă-o
undă
Detună-n cap, un monstru-al
candorilor jertfind,
Şi vine să vomite al mării-n clocot
grind
Aici pe stânci, de unde ţâşneşte-n
până-n gându-mi
O orbitoare jerbă privirea îngheţându-mi,
Şi peste-ntreaga-mi piele, de zori
făcută scurm,
Atunci, trebuie, Soare, deşi nu
vreau, acum,
Să-ador inima-mi unde tu vii spre-a
te cunoaşte,
Retur vânjos şi dulce-al plăcerii
de-a se naşte,
Foc spre care-o fecioară de sânge
suie-n zbor
Sub calzii-arginţi ai unui sân
recunoscător!
(traducere de Ştefan
Augustin Doinaş)
Daniel Vorona
:desenez pe o frunză o vrabie o pâine
o cană cu vin rece nu știu căruia
dintre celelalte lucruri (zdrențe) să
mă supun din care să
fur din care să mușc
am uitat ordinea în care m-am născut
ordinea în care am
visat că nu mă arunc în gol și acum
cad mă prăbușesc cu 5 cu 9,8 m/s
.
sunt calea mea
nu sunt vinovat
.
eu te iubeam doar pe tine în culori
pentru că mă
desenai
tu --- fie vorba între noi --- îmi
șoptește
șarpele
altcineva ar fi putut să îmi stingă
ușor lumânarea
.
şi nu se întâmpla nimic mai
departe
(şi) nici măcar nu ne lătram
.
porumbița cu sânii ca două cântece de
petrecere mă salută şi
azi cu alte ceasuri rele --- denunţ
culoarea
apei şi zgomotul făcut de sirenele
smurd ---
o dovadă în plus că cineva în lume se
înnobilează prin muncă
.
nu ştiu ce să fac cu poporul meu
(ochii pe care îi am în plus nu ştiu
cu cine să îi umplu)
mă întorc în uitare în veșmintele
frumoase ale morților nu mă întorc
în om pâinea din care rup are o
furnică în ea şi umblă cu faţa în jos
ps
precum am spus acum trei zile după ce
am scoborât din copac mi-am
tatuat un camion încărcat cu papură
pe spinare
i-am strigat Tatălui că nu mai pot să
port căciula
în picioare și nici bocancii pe cap
mi- am luat mormântul și am plecat
pps
tu ești o icoană pictată pe sticlă de
murano ---- consemnat să mă culc
cu tine din eroare(?) la cacialma(?)
atât de judecătorul cu mâinile moi
cât și de criminal am decretat: tu
îmi apari în vis ca o hoardă mongolă
*
:antismerenia nu devenea descărnare a
lucrurilor nici veșmânt
.
nu îmi este joi și nu știu unde eşti
-- unde ai fost? --
te-am aşteptat pe un continent al
meu înfășurat în liturghii și alcool
.
osana
osana
osana --- am strigat sunt acela
ce singur iubit în limba
lui s-a spălat cu limba --- osana
osana
osana
.
(înalță-Te până la inima mea -- până
la dragostea mea -- mi-a
fost urât de moarte în somnul
meu
(unde eşti?) înfrăgezându-mă
iată te chem cu drept ereditar și cu
drept de viață asupra mea)
*
cineva îmi fură cravata și pasărea de
stică cu ochii căprui desenată pe asfalt
o țigancă tânără nu cu smalțul sărit
vrea
să-mi dea
foc la credință am lăsat-o în pielea
goală
(aș putea
să
și nechez)
cineva continuă să stea agățat în pom
altcineva călăreşte o şopârlă prin altar
*
:am stat ca un câine învechit la
picioarele mele ---- așa au căzut zarurile
p.s
pentru că viaţa lui era o curvă grasă
românul static
-- majestuos -- îl turna la securitate
pe Iisus Hristos
p.p.s
mi-am pus cămașa
pe un gard când a venit apa caldă am
aplaudat ---- m-am spălat pe mâini
*
patrioții pulii de vacă --- generali
și colonei de carton presat vouă nu vă
este rușine să apărați românia prin
tăcere
doar 2 rumânași verzi/roșii uscați m
hodor
și demetriade s-au pus cu curul pe
jar voi chiar nu realizați că nu exista
^
săracă românie ai ajuns un fel de
halloween
*
eu niciodată n-am să fiu erou eu
niciodată nu am să fiu omul nou!
*
a murit Dumnezeul vostru? ați ajuns să
faceți morminte florilor și animalelor?
ați ajuns să-l ardeți desfătându-vă
ca
niște amfitrioni pe amfitrioni
pe acela care a fost o viață lângă
voi?
nu purtăm același joben. fără
îndoială nu vom putea merge pe același drum!
Nicolae Grigore Marasanu
Spre mândra Țară
Valahia
Lăsăm în memorii Cibinul,
Săcelele, în carâmbul de os,
munții – zimbri cu șapte capete
plângând după turmele lui Cristos.
La vale, pe drumul ierbii,
după gravitația sângelui,
la vale, pe sub echinocții,
solstiții belicoase,
curg râuri de merinoase.
Constelații aburinde, șerpuitoare,
din stâncă la vale, suflă-răsuflă
plămânul muntelui de mioare.
La vale, spre mândra Valahia,
unde ne cheamă didahia
.
Călăuze ne sunt –
calea lactee,
carul mare și rarița.
Iar mitosemne –
ielele alergătoare și starița.
Și urme – o cruce-n răspântii,
și pe ea un clop, ca un scut.
Să spună cei ce vin după noi:
uite, pe aici au trecut.
Nunțile și Legile
Știm din începuturi că primăvara e a
mieilor.
Vara e a mulsului și a tunsului.
Dintre iubiri se ridică toamna,
cu hore de aripi prin sângele slavei,
cu acide melanholii,
topite-n alambic de arhontele ierbii.
În negura codrilor, berbecii se rup
în coarne
până înving cei buni pentru sămânță,
pe care îi slobozim în buiace –
lege a lumilor e vremea împerecherii,
a orânduitelor nunți.
Apoi, în galop de cal alb vine iarna.
Anotimp nu al hibernării, ci al
gestației cosmice,
când timpul ciripește în miezul
seminței și scoate pui.
Bătrânii cunosc aceste legi ale Firii
–
le numesc Belagines
și spre rememorare le cântă copiilor.
Ei zic: legea devine lege doar când e
însușită de Fire.
Cântați-le! Și cântându-le,
legile rodesc fruct în ei și devin
întru Ființă.
Iar Zamolxe râde și zice:
Iată, Verbul se întrupează!
Logosul e în Fire și rodește!
Jertfa
Și când am ajuns la Istru,
vadul întinselor ape,
în buza hipnoticei Câmpii,
starostele Blană,
Uriașul,
zis Ursul,
a cerut să aruncăm în suliți
pe cel brav dintre noi –
să mulțumim lui Zamolxe!
Și s-a pornit sfadă – că unii doreau,
iar alții nu doreau astfel de jertfă.
Și gata-gata să pornească război
între frați.
Atunci, am întins mâna,
cu dibăcie am prins gheara păsării
de pe cracă și... hart!
i-am pus-o starostelui pe masă,
zicând: Iată jertfa!
Și cu toții o au primit.
Iar de sus, din cer,
picura preste noi sânge de
zburătoare.
Și în tăcere ne-am închinat...
Flori Bălănescu
locul din care vine
răul
undeva în cartier un câine urlă
cumplit
sirenele salvărilor se agață cu
sunetul
lor alarmant de întuneric
lumina stelelor crește și descrește
cerul e luat parcă în stăpânire de o
ploaie de nave extraterestre, se
apropie
ziua în care visele vor fi
îndestulate
de zăngănitul gamelelor goale, alege
de
acum numele celui ce nu te va părăsi
încă nu-s scrise toate cărțile
mai sunt morți de ucis
mai sunt vii de compromis
mai sunt biserici de demolat
cel mai firesc remediu pentru
a trata scârba este revolta
Octavian Soviany
Mă pregătesc
să plec în exil
pe o insulă mică.
Nu am nevoie
decât de o lampă
şi o masă de scris.
Şi fiindcă oamenii
nu-mi mai spun de
multă vreme
nimic
voi încerca
să mă împrietenesc cu
delfinii.
Voi scrie poeme
pe un peşte uscat
cum am citit într-o carte
că fac laponele înţelepte.
Iar noaptea
voi privi uneori Carul Mare
şi-mi voi spune în barbă:
„Da, pesemne singurătatea
s-a născut pe vremuri
în steaua aceea.”
Liliana Popa
Albastre
De pe crestele albastre coboară seara
Să-mi rotunjească umerii de piatră
Şi braţele şi vina neiertată,
De prin păduri se aude vioara
Şi vîntul ce aleargă prin corzile de
crengi.
De pe crestele albastre coboară şi
noaptea
Pe genunchii mei să îți facă culcuş
Şi vîntul adoarme pe creanga arcuş
Şi-ţi picură cînturi şi şoapta...
.
Pe genele mele albastre adorm
Poveştile pereche, neştiute,
rătăcite.
Culese de pe străzile înguste
Ce seara în amurgse aud şoptite.
Dimineaţa, din ceaţă uşoară, din
clar-obscur,
Lumina de jur - împrejur mă
înconjoară,
Se înălţâ din abur de munte spre
înalt, nefirească,
Şi îmi lasă o floare de colţ pe
tîmpla mea albastră.
2015 - Busteni
Vişan Dragoş
Recunosc sunt aiurea de
Halloween
.
Nu-mi amintesc să fi fost puștan la
Mc Donald's
mă mai prostesc și eu ce vreți
de zece zile
zburdă cenușiii roboței &
roboțele
merg de douăzeci de ani cu
întreruperi programate
încerc să-mi rotesc - vor ei - brațul
meu
de Roboțel Elice
"cât de repede pot"
"Ce se întâmplă cu viteza elicei?"
mă întreabă ei crezând că intru în
joc și vânez zombi
vârcolaci vampiri năluci de tip
fantome tricolici
parcă aș face chiuretaj burții ce
mi-a crescut
am acumulat straturi de slană ca un
mare cârlan -
falsă sarcină parentală de Halloween
nu vreau să-mi umplu timpul în
localuri ca lumea
"Se schimbă viteza roților
dințate?"
vine vrăjitoarea tura-vura ce
gură-cască cu mătura
angajata cu făraș și cu șapcă
stau în dreptul wc-ului
miroase doar a odorizant de mașină
mă arde în gât de atâta prizat
substanța toaletei
acum doamna cu șapcă făraș a intrat
la bărbați
iese după ce s-a ușurat
mai iese și un sportiv
mai iese tot ea c-un mop -
toaleta are intrare și din debaraua
de Halloween
cred că toți suntem roboți roboțele
avem nevoie când ne enervăm și frecăm
unii de alții
să bem ceva -
Emanuel Patrascioiu
te cunosc după surâsul
crud și
focul de vânzare dintre coapse
îmi amintești de trădări
și crime necomise
mie
celui ce se plimbă pe trupul tău
și se rătăcește științific într-insul
cel ce îți trasează sânii sfioși
în căușul palmelor
și nu te interzice
(am pus lumina în dulap
în caz că va veni cineva să o caute)
e vremea ca
genunchii tăi se îndoaie
iar tu să nu te îndoiești de mine
sfârcurile îți mărturisesc sanguin
tremurul
carnea ta îmi spune numele
gemetele
niște umbre strânse pe tine
ne privim în ochi
rămânem unul în altul
abuzându-ne corect
în fața unei lumi greșite
Adrian Păpăruz
mi-aş fi dorit să te
sculptez
cu mâinile goale
din toate pietrele vii
să te crucific
pe inima mea golgotă
ţi-am dăruit în schimb
singurătatea
ai putea sa mă ierți
sau să îmi mulțumești?
Marilena Tiugan
voi face din cuvinte
cuib
mai întâi fire de tăceri între cer şi
pământ
în împletitele ore ale zilei
simt mesajul
din neştiutul interiorului picurat
din înalt
în tainici stropi de întuneric
amestecat cu lumină
până la prima vedere în loc de cuvânt
peste ierburi întâlnite întâmplător
când vântul îşi aduce urmele
şi le roteşte în faţa ferestrei
pe o ramură cea mai înaltă a
copacului-rege
rămas dator cu neuitarea
faţă de păsările ce au plecat
şi nu se mai întorc
un pas mai aproape şi pasărea
îşi ascunde nespusul din cuib
mâine dimineaţă îmi va lipsi veselul
ei ciripit
nu pot deschide fereastra să nu aud
lecţiile ce-i fac pe oameni să creadă
în zbor
e de ajuns să-mi amintesc de cei ce
au zburat cu adevărat
sau de cei ce s-au aruncat de la
înălţime în gol
nu ştiu dacă ai încercat vreodată să-ţi
pui aripi
eu mă simt vinovată pentru ceea ce nu
am încercat
acum când umbra e mai aproape de trup
n-are rost
voi face din cuvinte cuib
şi liniştea îmi va stăpâni retina
oprită într-o pădure înverzită în cer
Corina Dașoveanu
asfințitul
se încurcă în coarnele cerbilor,
o jumătate de întuneric apasă pe aer
o culoare respirată cu greu,
e devreme pentru ieșirea vieții
la păscut stele.
va veni în curând secunda aceea
care se desface
în două,
să-i iasă luna afară.
pământul
își cheamă femeia să-l spele
de umbrele lupilor.
ea,
ca un întâmplat strecurat prin sită,
ca o vină a venitului,
atârnă prin crengi, la uscat,
sacrificiul.
lumina începe să plângă.
Any Tudoran
cititorul revoltat sau
poetul vinovat
de ce aș citi din poezia ta măi țucă
neam de victimă înfășat în veșnice dureri născut dintr-un buget redus emoțional
procreat la beție între un banal oral și sex stropit cu bere răsuflată cu
înjurături de mamă retardată
de ce aș citi apologia dumnezeilor tăi
falși care stau cu bâta la colț de stradă să îndrepte moravul păcătos al unui
biet mâncător de cartofi și piftie de porc cu râgâit sănătos de usturoi
de ce aș citi scremutele tale obsesii
de poet răsuflat inadaptat realității viața nu este doar o prostituată care
mimează că îi place să înghită sperma unor indivizi bolnavi de sifilis infantil
cine poate contesta că simfonia
cartofilor prăjiți răstigniți în ulei vegetal nu este poezie '' să vorbească
acum sau să tacă pe veci...
DIALOG LA DISTANȚĂ...
ÎN TOAMNA ACEASTA
SE-NTÂMPLĂ CEVA...
Petru Ioan Garda
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva
Ce nu s-a-ntâmplat pân-acum
niciodată,
Căldura amiezii, bizară, ciudată,
Inspiră o teamă de ce va urma.
Ceva-i strecurat în văzduhuri și-n
umbre,
O doză de straniu e-n melancolie,
În frunze e, totuși, din nou, poezie,
Dar strofele ies dureroase și sumbre.
Doar noaptea aduce-a octombrie-n fine
Și frigul din casă mă pune pe jar,
Mă face să tremur și-n somn să
tresar...
Sau poate doar faptul că nu ești cu
mine.
Replică
Violetta Petre
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva,
Ce s-a întâmplat şi acum o vecie;
Arar, ţine vara şi-o toamna în ea,
Muşcându-i din frunze şi melancolie.
Şi ne mai minţim, deşi frunzele cad,
(Foşneşte tăcerea prin
sevele-albastre).
Că nopţile-s scurte şi zile nu scad
Şi că-i încă vară-n poemele noastre.
Şi totuşi mi-e frig şi să tremur îmi
vine,
Când, plânge-un amurg peste visele
mele
Şi, poate, doar faptul că nu eşti cu
mine,
Îmi biciuie vara şi-o ţine-n atele...
Replică la replică
Petru Ioan Garda
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva,
Ce nu mi se-ntâmplă, se pare, doar
mie:
Aproape mi-e teamă să scriu poezie,
Căci tropii tânjesc după replica ta.
Un șarpe albastru și lung
mă-nconjoară,
Mă strânge, mă-mpinge cu forță la
vale,
Visez un moment că sunt brațele tale,
Apoi văd că-i toamna, ciudată,
bizară.
Și totuși, mi-e cald încă gândul - și
scrisul,
M-agăț de iubire ca timbrul de plic,
Sperând să mai țină fiorul un pic
Și-odată cu el, să continuie visul...
Replică
Violetta Petre
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva!
Şi cred că, era şi firesc să
se-ntâmple,
Când simt poezia cum plouă pe tâmple
Şi buzele-mi murmură replica ta.
În braţele toamnei mă legăn şi eu,
Visez vinovat, că sunt braţele tale.
Dar, când mă loveşte un vânt în
rafale,
Abia te zăresc, ca un trist imprimeu.
Şi totuşi mai pot să te-aduc lângă
mine,
În versuri de dor te alint şi te
chem.
Că, n-ai să m-auzi, ca şi tine, mă
tem-
Hai, spune-mi, cum, toamna, s-o fac
de ruşine?
Replică
Petru-Ioan Gârda
În toamna aceasta se-ntâmplă ceva,
Căci nu e o toamnă cum este oricare,
E toamna bizară, ciudată, în care
Revii către mine cu dragostea ta.
În sufletul meu este chin și
dezastru,
Se vede că-n apele mării te scalzi,
Când ochii tăi tandri și umezi, și
calzi
Mă-mbracă de sus până jos în
albastru.
Mă simt ca-n furtună pe crâncene ape,
Mi-e toamnă, iubito, mă sperii
cumplit
Și gândul îmi strigă "de ce-ai
mai venit?"
Și inima-mi urlă să vii mai aproape!
Replică
Violetta Petre
Nu-i toamna aceasta la fel cum era -
Iubite - nfloreşte din nou liliacul,
Se-ncurcă în stele şi-n noi zodiacul,
Se-aprinde în cer pentru noi înc-o
stea.
Nu-i vreme de chin, când în ochi mă
priveşti -
Albastrul te cheamă-n poeme de vară,
Le am toate-n mine, chiar dacă afară
E toamnă. Tu vino, să-mi fii cât mai
eşti!
Că vin eu, sau tu şi că-i toamnă în
noi,
Nu-i nicio problemă, de-om fi
împreună;
Ne-om ţine în braţe sub clarul de
lună
Şi prin anotimpuri vom
trece-amândoi...
Сергей Есенин / Serghei
Esenin
"Не жалею, не
заву, не плачу..."/ "Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am milă..."
Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am
milă.
Toate trec ca florile, pe rând,
Veştejite-n auria toamnă.
Tânăr n-oi mai fi cât de curând.
Prea mult nici tu n-oi mai bate-aşa,
Inimă atinsă de răceală.
Nu-mi mai arde să mă plimb desculţ
Prin mestecenii plini de beteală.
Suflet de hoinar, prea abătut,
Îmi astâmperi vorba-nflăcărată!
Prospeţimea, dorul, le-am pierdut
Şi privirea mi-este tulburată.
Cu dorinţele devin zgârcit.
Viaţa mea, eu oare te-am visat?
Când pe calul roib eu am gonit?
Când, în zori, prin stepă, am cântat?
Lin cad frunze roşii de arţar,
Toţi suntem pe lume trecători...
Fie dar blagoslovită legea
Că-nfloreşti şi dup-aceea mori!
Переводчик: Адриан
Букуреску
Traducere din limba rusă:
Adrian Bucurescu
Streche Nicolae
Florentin
Poti castiga, daca vrei
! - Modern Talking
"Ti-ai strans lucrurile intr-un
bagaj,
ai plecat fara sa privesti înapoi,
cu inele pe degete si pedichiura
facuta,
muzica este oriunde te duci.
Nu te potrivești în lumea mica din
oras,
dar eu simt ca tu esti fata ce-o
vreau,
cu inele pe degete si pedichiura
facuta,
pleci din orasul in care nimeni nu te
stie.
Poți castiga, daca vrei,
daca iti doresti, vei castiga,
pe drumul destinului vei vedea,
viata e mai mult decat o fantezie.
Ia-ma de mana, urmează-ma,
ah, ai un nou prieten pe veci.
Poti castiga, daca vrei,
daca iti doresti, vei castiga.
ah, haide, profita pe deplin
de-o nouă poveste de iubire aleasa,
ia-ma de mana la noapte,
iar sentimentele tale vor fi
adevarate,
strange-mă...
Ah, intunericul te gaseste singura,
continua sa mergi pe strazi fara
sfarsit.
Esti la km. departare de casa ta,
dar, niciodata, nu doresti sa suni
acasa.
Un loc de muncă stabil si un barbat
tanar si frumos,
parintii ți-au hotarat viitorul,
cu inele pe degete si pedichiura
facuta,
aceasta-i fila destinului
tau..."
Cristi Neacsu
Pastelul de rezervă
i) Acuarele și iepuri cu fluturi
Decadente, remanente, latente,
reflexiv absente,
Îmi fug toate acuarelele despre, spre
iepurii de câmpie,
Ocolindu-și propriile umbre într-un
ciob de ploaie
Despre, dinspre lumea meteoră,
Și fluturii de altădată, acum pe
sfârșite,
Aproape lirici,
Într-un zbor al ultimei aripe,
Despre, spre nu se știe care altă zi
de vară,
Imaginară, gregară, lombară,
cvasi-cuaternară.
Absorbante, cromante, volante, cumva
importante,
Acuarele-gând mă sucesc ombilical în
jurul propriei axe
Și-mi dezbat kantian
dezechilibrele-tangou,
Analizându-mă inversabil, de la polul
sud încoace,
De la polul nord mai acolea, din colo
încolo, anapoda,
Și fluturii de altădată,
imaginându-și câmpiile,
Aproape lirici,
Nesățioși, pe tavanul răsturnându-mă
perceptiv,
Mistificativ, justificativ,
consumativ, semi-volitiv.
Romantici, geomantici, dirimantici,
chiar gigantici,
Norii lui Novembre mă cunună-n
caleidoscopul gri
Cu-n fel de imn plumburiu al poetului
Mirându-și mirarea autumnală, fără
umbrelă,
Înapoia geamului fumuriu, într-o
mansardă invizibilă,
Printre fluturii mentalistici uluind
câmpiile-tavan,
Aproape lirici,
Admirându-și de pe jos podelele
suprapuse estetic,
Epitetic, neoprofetic, peripatetic,
absolut antitetic.
ii) Pastelul de rezervă
Și-mi întreb soba rece de ce nu-s
lemne,
Și-mi întreb degetele reci de ce nu-s
calde,
Și-mi întreb plumbul dacă are semne
Că-n Decembre soba mea tot mai arde.
Pe Decembre-l întreb ce prezice
zăpada,
Si-l întreb dacă Moșul mi-aduce An
Nou,
Și-l întreb cum să joc hochei în cada
Cu tușe de patinoar pe
ghețarul-panou.
Și-mi gonesc adumbrirea printre
iepuri,
Și-mi alung ploaia din fluturii
calcinați,
Și-mi fugăresc frici reumatice-n
șlepuri
Cu frunze cromatice, în nori
dilatați.
Și-mi alung mirarea-n universul
mirării,
Și-mi fugăresc pueril fluturii
autumnali,
Și-mi desfid tavanul cu pasul exclamării
Prin ploaia dalbă-n ochii mei
hibernali.
Și-mi întreb soba rece de ce nu-s
lemne,
Și-mi întreb degetele vii de ce apa
arde,
Și-mi întreb pe Decembre de are semne
Că-n plumbul rece soba o să mă
scalde.
Și-mi aud ochii sărutând șiroaie-n
aval,
Și-mi scriu epitaful mov pe o
conservă,
Și îngheț cuvintele mute cu iz
medieval
În metafore gri, într-un pastel de
rezervă.
iii) Nomadul cu iarna aproape
Și mă dor oasele fluturilor mei
reumatici, bătrâni,
Atât de bătrâni, aproape gata să
treacă,
Și mă dor osteopatic, în ultimele
frunze.
Flămânde, buzele-mi-arșiță sorb
dârele ploii gri
Prelungindu-le avalul-rouă,
picăturilor,
Și le culeg spre vad, cu-n sărut
plumburiu.
Și-mi întorc flanelul pe dos ca pe
aripa fluturelui
Admirându-și adumbrit decadența mov
Din reflexiile tavanului-podea,
antagonist.
Absurde, mirările mi se înnoadă
ombilical pe axe
Răsucite centrifugal în miezul
șuvoaielor,
Atât de uimite, de parcă n-ar mai fi
toamne.
Și-mi certific testamentul orb cu
parafa înghețului
Alintându-i morgan muchiile, căzii
diamantine,
Și mă semnez rece, ca iceberg-ul
văduv,
În josul pastelului de rezervă.
Eu,
Nomadul cu iarna aproape...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu