George Anca - ABRAMCIUC

ABRAMCIUC

Marian Popa – George Anca – Ilie Șerbănescu – Răzvan Bucuroiu – Geoarge Apetroae – Maria Abramciuc – Daniel Vorona – Șerban Foarță – Liliana Popa _ Corina Dașoveanu – George Adrian Popescu – Ramona Muller – Bădescu Alexis – Ioan Ioan Beia

histoire usuel littérature roumaine

CITATIONS ET EXTRAITS (4)

            Tandarica   18 février 2017

Istoria literaturii române de azi pe mâine (2 volume) de Marian Popa

Concrètement, lui-même [Călin Vlasie] produit un lyrisme qui s'étend de l’humble annotation du quotidien jusqu'à l'édification fictive décidée par la « folie des combinaisons », le nouveau et la performance découlant à la fois de l'engagement aux côtés d'une isotopie fantastique et de science-fiction, quelque peu à la manière d'un [Leonid] Dimov, mais aussi d'un Tolkien ou d'un Michaux, mais aussi de dessins animés à outrance : « Et ils sont venus les /gnomes falerbes physiciens/ chérubins merbiliaires/ Argiens : environ/ 20 000 cosmonautes./ Ils apparurent ainsi dans leurs combinaisons/ aux écailles bleues./ Ils faisaient, comme des vermisseaux aérobies/ la planche dans l'eau. »

Concret, el însuși [Călin Vlasie] produce o lirică extinsă între notația cotidianului umil și edificarea fictivă decisă de „nebunia combinărilor”, noutatea și performanța venind din angajarea toporului fantasy & science-fiction, oarecum în felul lui [Leonid] Dimov, al unor Tolkien și Michaux, dar și a exceselor desenelor animate: „Și au venit/gnomi falerbi fizicieni/cherubini merbileri/argoshieni: aproape/20 de mii de cosmonauți./Așa păreau în costumele lor/ cu solzi azurii./Pluteau ca niște viermișori/ de oxigen în apă”.

(vol II, p. 576)

+ LIRE LA SUITE

  

            Tandarica   29 mars 2015

Istoria literaturii române de azi pe mâine (2 volume) de Marian Popa

În sfârşit, autorul este convins că scriind Istoria aceasta şi-a făcut datoria faţă de poporul şi limba sa, a căror soartă ar putea să fi fost programată prin similitudini faţă de aceea a amerindienilor. (vol.I)

  

            Tandarica   29 mars 2015

Istoria literaturii române de azi pe mâine (2 volume) de Marian Popa

Istoria perioadei clar delimitate de 23.8.1944 şi 22.12.1989 este aceea a unei banale ocupaţii malefice particularizată prin justificarea modernă a eliberării benefice. (vol. II)

  

            •          mars 2015

•          Tandarica de M   29arian Popa

•          Utilitatea acestei Istorii ? Autorul ei s-a apucat de scris cu două gânduri. O atare Istorie ar putea preveni în viitor pierderea timpului şi a cumpătului.

 

George Anca

A PIERDE

*

            (Intonaţie) Bună ziua (în 30 intonaţii). Paşte, calule, iarbă verde. A venit tramvaiul. Blindleistung. Ce-am avut (nimic) şi ce-am pierdut (tot).

            Din pierdere, pe zăpadă: Mefisto, la Muntele Nebun. Fugi, Argillan! Zgomotul îl trezi pe Tripitaka. Infern, 1954, p 222 – Parpanghel sbură pe urma lui. Beowulf cu-a sa viaţă a plătit. Abdiel contra Satan. Ora Aurora.

            Andromaha, Hecuba, Elena bocesc pe Hector şi oasele nescrumite încap în aur. Down-under, erosul supravieţuirii permutat în iniţiere. Rik omeric cu Budai, nobil austru. Târgovişte-Troia(Isarâk)-Kurukshetra. Satyrikon gitan, operă bufă. Nu şi-au dat seama că e taică-meu. Skanda. Yuddha-kanda. Ulis cu Diomed în tabăra traţienilor. Olimpischer Fruhling.

            Morţii zăpezii, aumbră. Indiliada. Sunase regina cealaltă, de la potop. Şagă genocidară. Iohosemprevoglia. Mihai Gramatopol: „un plat Petru Creţia, un absolut inacceptabil Florea Fugaru care confunda pe Homer cu Budai-Deleanu”. Puşi l-a văzut de mai multe ori  mâncând  la scriitori. Ţeapă Catavolinos. Bar Abbas. Zăpada-rasă-albă. Hora pe scut. Nu venişi de mladă verde?

            În filmul îngheţului, se pune în vedetă scrisul Paradise Lost. În Anatolida, Abel încercând să-şi trezească fratele, Cain, din somn: 'Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină / Să moară tirania!' răcneşte, se răpede, / Ia furios măciuca şi capul drept în două / Lui Abel îi despică. Tot Heliade: O, Milton, treci la rându-ţi! John Milton, scăpat de puşcărie, dar orbit, şi-a dictat, la 60 de ani, Paradise Lost (1667) şi totuşi a fost acuzat de plagiat. Din Rai pierduţi, pân' om mai ortoman / Ne-ntoarce-n locul binecuvântat. Cine să mai aibă ochi pentru Paradise Regained? I who ere while the happy Garden sung, / By  one Man's disobedience lost, now sing / Recovever'd Paradise to all mankind.

           

*

            (Mache) Toarasi, pai nu vedeti ca astia nen vatza sa facem ca iei ! Pai da, ca noi ie la ordinu lor ! Cine ia adus pa malagambisti la putere, nu americanii ? Siacum nen vatza sa fim cuminti, casa nu sa sparie aia de la FMiu si sa nu le mai dea bani la malagambisti !

            Toarasi, americanii astia nea pacalit de doo ori, odatan 44 si odatan 89 !

Daca vreti sa ne mai pacaleasca, odata , naveti decat, da sa stiti ca chinejii nu nea pacalit niciodata Iei ie singurii care ne mai puate scuate dinca catun care nea bagat malagambistii ! Sa stiti ! Ca daca vine 2 milioane da chineji la noi, ca sa copenseze peia dea plecat in Spania si Italia, pai noi in doi ani ne revenimim ! Sa vedeti dumneavoastra de no fi asa! Traiasca poporu chinez frate cu poporu roman !Asa sa nea jute Hu Jintao ! Semneaza: Mache Psderie Abasador Estraordinar si Plindapotential al Republicii Populare Chineze la ziare.com

            Toarasi, sane fie rusine, finca ungurii sa strans 100000 da unguri ! Si noi nu ien stare nici sa ne strangem, ca sa nu mai spun ca si aia care sa strans, sa luat la bataie n3iei ! Pai iaz vazut voi peia la unguri ca sa batut intre iei ? Nu ! Pai sia tunci, ce vreti sa spuneti can Bucuresti nu ie unguri ? Ba sa stiti ca ie ! Da aia isi vede da treaba lor, ca nu cred i,o cai plateste aia de la Budapesta casa fie cuminti ! Asa ca cel mai bine ie tot cu chinejii ! ii punem sa aduca pestisoru ala da aur care indeplineste 3 dorinte, face zidu sil umple cu apa ! Si cu asta, am scapat da tuate grijile ! Sa traiti !Asa sa nea jute Hu Jintao !

*

            (Îngheţ) A vărsat pe piept şi a îngheţat. Caldă baliga viţeilor. Carne congelată în cârlige. Ciorapii se deslipesc de talpă. Renunţ la oameni îngheţaţi, la arbori şi societăţi, pentru pojghiţele prinse pe tot ce întâlnesc. Nimic viu şi uscat, în spatele uşii înţepenite a grajdului. Porcul orb l-aş fi făcut să se culce în noroi îngheţat, la gâdilăturile mele.

            Pe casă, şiţele se lipiseră sub zăpadă. Tata-mare s-a mai uitat o dată în grajd. Fără să spună ceva, a mărit pasul după ce a ieşit pe poartă. Nu-şi aminteşte cine a trecut pe lângă el, dacă a trecut cineva. Eu credeam că s-a petrecut vara, ar fi mai sigur, că oile nu fug iarna la poalele pădurii, şi nici lupii nu se aud cu foşnet şi jaf, bănuiesc. N-au cum să se împartă pe dreapta şi pe stânga drumului, unii – spre fosta podină  a bătrânului, căci nu se mai cunoaşte nimic în marginile adevărate pe îngheţ. Şi când i s-a ridicat părul, văd asta tot pe vară, decât sub căciulă, care i-ar fi diminuat poate chiar teama. Nu ştiu nici de ce vorbea despre lumină a serii sau a lunii. Seara, sau a doua zi seara, precis că n-a gustat din carnea de oaie salvată. Nu ştiu dacă era iarnă, dar drumu-l cunosc.

            Privesc şiţele strânse, gata să se sfărâme sub un deget. Îmi închipui că plec pe zi, altfel m-aş poticni în coasta cu bolovani imobilizaţi de huma încleiată. Aş dezveli, virtual sau cu vârful bocancului, pământul, să-l simt galben. Pe deal, am în faţă vreo doi kilometri netezi, cu un contur etern, pe care şi-l aminteşte poate şi un copil de trei ani, de când l-am adus de mână pe drumul câmpului. Atunci se dezgheţaseră multe bălţi şi el se muia prin toate, inconştient, faţă cu limpezimea prin care iarba putredă renăştea. Să fi fost mai furios pentru bălăcirea lui, gândindu-mă cum erau cu un timp în urmă, trăgându-l de mâini aş fi crezut că aud pârâitul din care-l smulgeam inutil.

*

            (Scena) Copacii îmi sunt fericirile. În foşnetul snopilor, pe Calea Robilor. Sunt o umbră de porumbel. O iarbă-nfiptă-n vânt. Goleam dovleacul de seminţe, îi făceam două găuri pentru ochi, un nas, o gură, apoi mişeleşte aprindeam un foc în el, cineva să se sperie. Am mai vărsat din palmă un chip de argint viu, şi câţi înecaţi în Olt, temelii argilei, păsări, flăcări în vatră. Soarele a răsărit pentru ciocârlie. Puteai trece din camera rece în globul soarelui, să îţi topeşti durerile naşterii. Tristeţe fiecărui în fredonare stărui. Cumpără-mi pomul de la faţa cu semn de cuţit, nu cea mai frumoasă din hainele vechi, nu zările vânzătorului de minuni.

            Capra-Dionysos, Berbecul-Apollo, Calul-Chiron. Atmosfera imperiului turc de odinioară. Dame, văluret. Băieţii îşi îngroaşă vocea. Strigături inocent pornografice, negare (a mioritismului?), nu că baciul ar fi Zamolxe, iar ucigaşii Titanii. Zamolxe se joacă pe Gugu/Cogaion, cu Prometeu spectator pe alt munte. Drumul de la dramaturg la piesa lui are formă de cerc, de zero, şi numai într-un miraj această aureolă luminează prologul în proscenium. Succes la public, celălalt autor. Tăcere înainte de trecerea la fapte. Compară-te cu pleava alchimiştilor. Ruda creatoare făptuieşte un paradis pentru nerude. Stradă-bodegă, stradă-grajd, stradă-casă, în Şacote, păi asemenea Turn-stradă-palat în Richard al III-lea.Ce face taică-meu, i-a putrezit şi părul? Peste fata din barcă se surpă malul. Teatrul lecuieşte incoerenţa.

            Scena, cum vezi, e foarte largă. Masele corale şi figuraţia pot, prin urmare, circula în culise cu înlesnire. Această imensă lărgime a scenei se motivează prin faptul că podeala ei (platoul) e, în realitate, compusă din cinci podele identice, culisând una după alta, pe şine îngropate în parchetul de sub ele pot fi înlocuite una prin alta, rulând pe bile. Pe toate podelele (afară de una, al cărei loc gol va fi totdeauna la dreapta podelei pe care joacă actorii) se montează decorurile cerute de piesa care se prezintă. Pe când, pe o podea, joacă actorii în decorul actului în curs de reprezentare, maşinişti, în culise, demontează decorul utilizat şi montează alt decor, dacă mai e nevoie. Cu modul acesta se pot face iute schimbările de decoruri şi se pot reprezenta capodopere nejucate pentru că spectacolul ar fi prea lung. Astfel scăpăm şi de exigenţele scenei turnante (maşinării complicate, decoruri greu de montat etc.), o vechitură nepractică.

*

            (Străin) Seara avem să aud, pe motiv că vorbisem despre străinătate, cum eu n-aş vorbi româneşte pe înţeles. L-am repezit pe cel atât de scrupulos fără a fi român. Dar nici românii nu aveau întotdeauna chef să mă asculte. M-am gândit că pot însă irita limbajul şi să-l accept doar eu în devenirea lui spre inexpresivitate sau logică sau ce s-o cere – poate coruptibilitate.

            Ce se întâmplase cu străinul din grupul nostru românesc nici n-avea nevoie de vreo exprimare în genul: nu pot să-mi închipui cum este când ai mâncat, dormi, nu te trezeşte nimeni... Şi tot astfel. Nici n-o să povestesc sau să vorbesc despre întâmplarea aceasta. Doar încăpăţânarea străinului susţinând într-o românească perfectă: o să-i scoată ochiul – atâta merită să spun.

            Când ne împărţisem în două, iar cei care plecaseră se despărţiseră şi ei, în grupul care trebuia să fie urmărit se afla şi alt străin, care nu voia s-o recunoască, din cine ştie ce mentalitate familială. Se hotărâse să-l lege, iar noi să râdem. Străinul nostru a spus într-o doară şi n-a fost luat în seamă: o să-i scoată ochiul.

            De sus, zăpada strălucea prea tare şi dădea culorii închise a siluetelor din vale ceva orbitor. Se distingea, deşi violent, că ultimul era cel urmărit. Toţi se înghesuiseră pe marginea dinspre vale. În urmă, străinul părea să se conformeze silit.

            Au tăbărât unii asupra altora, în vale.

            Numai pe unul, care se culcase singur nebănuind nimic, l-au legat cu sfoară subţire, i-au pus în gură un şervet, iar când îl urcau pe coastă a căzut docil şi poate că-şi scosese ochiul în vreo cută de pământ îngheţat.

*

            (Pedepse) S-au bătut, am auzit şi parcă am şi văzut, fraţii între ei, dar şi surorile au stricat ce aveau fraţii. Cred că şi merii de la soră se înghesuiau la un timp cu ai fraţilor şi celorlalte surori.

            La partea opusă, a treia, nu a doua, a fost unul care a trăit cu fiica lui, pe o uliţă de care uitasem, adică ocolisem fără voie tot satul care începea cu casa incestuoasă. Tot acolo se mai şi tăiaseră cu toporul câţiva pentru avere şi poate nu era chiar aşa, dar satului străin nu-i ştiam decât crimele, când eram copil, satului meu doar miracolele, când eram copil. Acum, să se fi schimbat?

            Să stau doar la scena de sub cireşul amar, cu bărbatul gol şi cu femeia goală, plus alte femei îmbrăcate. Altădată, hăt în pădure, doi alegând – eu unul – îngroziţi de urletul lupilor (uite că nu împuşcau vânătorii niciunul când îmi spărgeam şi eu capul ca să-i sperii şi să-i hăitui pe lupi). Rătăcit pe drumuri şi cu mintea.

            Îmi vine în minte înecatul, îl cunosc cel mai bine. O femeie fericită nu-mi vine-n minte, deci n-o s-o cunosc niciodată. Parcă aş muri. Mort de tânăr şi incapabil de naraţie. Venindu-ţi în minte, parcă fiecare cerşeşte o pedeapsă, iar eu caut una pentru fiecare, începând cu morţii.  

*

          (Simache) Mă plec respectului pentru trimiţătorul bucuriei, dăruitor şi părintesc.

            O ceramică de Rouen, mi-a dat-o mie. N-a furat-o nimeni, e un ciob. Cobiliţar în bronz, factura Hegel. Dodia, a patra dimensiune, din Tracia a venit. Dodona, Eleusis, Pithia. Iniţiere. Foşnetul frunzelor. Toată opera lui Joyce este o transpunere a inspiraţiilor lui Brâncuşi pe care le-a produs prin forme. Nu trebuie să ne grăbim să le pierdem, să doborâm mitul filologic că ar fi aiurare.

            Pe bani să nu ne certăm. Să nu ne mâncăm pe femei. Toate neprieteniile pleacă de la bani şi de la femei. Bani mei sunt ai tăi, ai tăi sunt ai mei. Familiei mele îi era ruşine cu mine – du-te unde vrei, să n-ajungi în puşcărie, să nu ne faci numele de râs.

            Suntem fiii procesului lui Brâncuşi. Datul la cap hidrei. Forma vieţii întâi a fost vgetativă, toţi am fost pomi, conştiinţă geologică. Am devenit oameni când inteligenţa a luat locul instinctului. Mi-a trăznit în cap piramida, coloana. Suntem în mâna funcţionarilor. Am descoperit a treia versiune a acuarelei Constituţia, de Costache Petrescu, faptele nu se petrec la Bucureşti, ci la Craiova, peisajul urban coincide cu cel al lui Theodor Amann.

            M-am dus la foaia mea de varză. Vă dau un text, a doua versiune. Aristarhi, milogi ca mine. Am identificat cine sunt revoluţionarii, în vârf cu stegarul Barbu Iscovescu. Că stegarul e un evreu. Să mă facă escroc. Au stricat clişeul. Nu e lucru curat. Să ne-o arate. Toată oficialitatea s-a uitat strâmb la mine. Trebuie eliminat. Mă arătau cu degetul. Mai daţi-vă dracu'. M-am dus în căutarea ei. Asta vine de la unul Simache.

            M-am dus la Ploieşti. Aflu că a murit de şase luni. Fotografia mea e doar o reproducere, unde e originalul: la el la ţară. Două babe. Unde-s hârtiile lui Simache? Tovarăşe, le-a luat partidul. Nu mai avem jurnale. Să întrebăm la transpoarte. Toate-s la muzeul de istorie. Da' hârtiile lui Simache? Vine o babă lângă mine, dumneata ai fost cine ai fost. Mă cunoştea după barbă. Ai avut mult pământ. Cât să mă îngrijesc, 300, n-am fost bestie moşierească. Sunt femeie de serviciu aici, ce cauţi? Nişte hârtii. Ce hârtii, 17 ani l-am servit şi-i făceam şi câte-o cafea. O ştiu, era pusă pe dulap. Comitetul revoluţionar, preşedinte Ioan Maiorescu. Stegar, Levaditti. Ţambalagiu cu fes, doi copii (ce nu-s în celelalte versiuni).

            Cine a comandat acuarela: Neofit al Munteniei (a făcut parte din guvernul provizoriu). Costache Petrescu este arestat pentru arderea Regulamentului organic. Craiovenii au organizat parodia unei îngropăciuni, un clăcaş simbolic, pe carul de boi şase bocitoare, a murit bietul organ, nu lăcrămau, scuipau pe el, precedat de Comitet, pornit spre Târgul de afară, lumea râzând, hohot unanim şi urban. Spânzurătoarea. Toată ţărănimea venea. Un popă cu jumate de barbă şi tuns ca popii de azi, sac în loc de patrafir şi doi ciocli care săpau la repezeală o groapă. Au pus lădiţa jos, catran, feştilă. A ars Regulamentul Organic. Toată lumea voioasă. Când a fost Craiova ocupată, au fost arestaţi mulţi popi şi toate căpeteniile au fugit în Franţa, fraţii Romaneşti, Ion Maiorescu. Au rămas Levaditti şi Costache Petrescu, duşi la Bucureşti. 9 luni a zăcut în închisoare. Alţii, deportaţi la Brusa, au murit.

*

            (Dao) Dodie nu este delir. Mai de grabă înseamnă a vorbi în gol, în zăpăceala golului (dorului?). Brahma-logos, Vishnu-cuvânt, Shiva-dodie.  Fizic-astral-strigoi. Iarăşi gol, cercuri, ape. Unde aţi rămas, morţii mei? Respiraţie reîncepută în avatar. Drumul continuu de alaltăieri, odihna morţii de ieri, înflorirea de azi. Lucifer în yoga.

            Fiinţa este şi nu este, n-a fost şi este, nu este şi va fi. Rămân în locul de unde nu pot pleca. Vană deplasare, plin lin, umor. Bananier în meditaţie, frunze întinse, mai întinse. Generează înăuntrul fiinţei neantul formei sale de răsărire fără rădăcină şi înflorire fără tulpină. Fiinţa zeului întru zeiţă face semn.

            Ea este aici, respiră lumină, este lumină, are lumina în faţă, aproape, un soare. Lumină aproape, aici, în sine şi pretutindeni, mai departe decât a mers vreodată, până într-a doua lumină, alta. Din nou. Respiră lumină, este lumină, împrejur la nesfârşit lumină, totul e lumină. Ea este deodată întunecoasă. Totul în jur lumină. Respiră. Se vede în padma, întuneric. Totul întuneric în jur, se luminează. Respiră.

            Respiri (ca ieri) lumină (respiri ieri), ai în faţă soarele, eşti în lotus, eşti lumină dinaintea altei lumini. Este întuneric în juru-ţi cât lumina tuturor sorilor şi cât altă lumină. Respiră, eşti înconjurată de o  lumină mare, eşti respiraţia tuturor copiilor. Sunt în lumină, respir, lotus, lunec, apă, aer, padma, respir, rod, mă ridic, lunec. Lumină. Ochi drept. Ochi stâng. Ooomm.

            E cald. Mi-e sete. Merg către apa ţâşnind. N-o găsesc. Privesc iar într-acolo. Îmi torn fiinţa privirii, cad în fântână, se rup izvoarele, mă scufund până în fundul pământului. Sorbirea în adâncul absolut lansase aripi părăsite în crânguri, cu care nici pasăre nici înger nu zburară. Pe cer se zărea un munte, când alb, când albastru. Miri străluciră. Nuntă să fi fost? Mama ar şti să reînvie toate nunţile, numai pe a ei nu.

            Străinul nu te înţelege, te face să te simţi străin. Te priveşte de sus, te tentează gândirea lui. Încetezi dedublarea într-o decadenţă schimbată pe contemplarea mirilor din izvoare. Pierderea mi-o măsor în cântec de temelie irosită, funia clopotului, pielea morţilor, flăcările comorilor. Naiba o fi violând mormintele să se nască oameni nebuni.

            Recită tirada, rogu-te, cum ţi-am rostit-o eu, uşor curgător; ci dacă o răcneşti, aşa cum fac mulţi dintre actorii ăştia, mai bine îl pun pe crainicul oraşului să-mi recite versurile... Nu fi nici prea moale, ci lasă-te călăuzit de bunul simţ pe care-l ai: potriveşte-ţi gestul după cuvânt, cuvântul după gest... Iar cei ce fac pe paiaţele, să nu spună un cuvânt mai mult peste ce este scris; căci sunt unii care se apucă să râdă, ca să facă o liotă de spectatori nerozi să râdă şi ei, deşi tocmai atunci se joacă o scenă importantă la care lumea ar trebui să ia aminte: asta-i o ticăloşie şi dovedeşte o ambiţie vrednică de milă la neisprăvitul care se dedă ei...

*

            (Durere) Nimeni să nu-şi toarne vinul nou în burdufuri vechi, căci vinul nou va sparge burdufurile vechi şi vinul se va împrăştia şi burdufurile se vor pierde, ci vinul nou trebuie turnat în burdufuri noi (Ulfila). A dat la lumină unul dintre cele mai necesarie opuri pentru buna crescere în cercul familiei sub titlul Icoana crescerei din care a împărţit gratis la ambele regimente de români câte o sută exemplare. Parte pierdută, parte distrusă, nevânzându-se, spre înnebunirea traducătorului editor Andrei Mureşanu.

            Temniţa se perpetuează, în viaţa şi cultura indo-europenilor, cu uşile deschise spre stradă (Kalidasa), panopticon (Bentham), gulag (Soljeniţân). Celălalt poet al durererii puşcăriilor comuniste din România, Ştefan Vlădoianu: Aprins de goana-n haturi şi coclauri / cu Orion – grea cucură – la şold / înghimpe-l pururi otrăvitul bold / pe-acela care săgeta centauri.

            Mircea Eliade se va fi lăsat incinerat spre a evita profanarea cadavrului său. Eminescu şi indianistul, în continuitate empatică mai ales cu Buddha şi Odin-Wodan, confirmă că Prajapathi e sacrificiul, că totul e durere, dukkha. Dukkha nu se traduce numai prin durere şi suferinţă, dar şi ca

 euforie a meditaţiei, după cum, în cazul geţilor nemuritori, Eliade revede traducerea lui athanatizein drept a se face nemuritor.

            Boală naturală, personală, emoţională, de nu provocată de vrăjitori sau strigoi. Durerea este de introdus în curriculum-ul şcolar. Vide Kirkegaard.  Doctorul nebun, bestia atomică, monstrul interplanetar sunt cele trei categorii majore ale filmelor horror. Jur pe Apollon, medic, pe Esculap,            

Ilie Şerbănescu

Acum câteva luni, o bancă vest-europeană din România a suspendat găzduirea de depozite în dolari. De mai curând, o altă bancă vest-europeană din România a renunțat la găzduirea de depozite în euro! Să vezi și să nu crezi!

Și acum să ne uităm la ce spun statisticile - nu altele decât cele ale B.N.R., parohul sistemului bancar - despre evoluția expunerilor financiare străine în România. După acordul de la Viena din perioada crizei economice - prin care principalele bănci străine din România se obligau să nu-și reducă brusc expunerea pe România, până când banii intrați prin împrumutul de la F.M.I. preluau finanțarea din piață pe seama statului român - respectivele bănci au redus, prin așa-numita „dezintermediere”,  cu vreo 16-17 miliarde euro această expunere, adică aproape exact la concurența sumei din împrumut. Mai mult, arhicântatele investiții directe străine, de la intrări de aproape 10 miliarde euro în 2008 au coborât la intrări anuale de 4-5 miliarde euro în 2017-2019. Iar din acestea cele în sectorul financiar practic au încetat, stocul lor, ce atinsese 10 miliarde euro în 2008, nemaifiind alimentat de noi intrări și devenind chiar și mai mic (9,3 miliarde euro) în 2018.

Datoriile băncilor străine din România (care dețin controlul în sistemul bancar) către băncile-mamă din Occident, care ajunseseră la 25 miliarde euro în 2008, au fost reduse - prin aceeași operațiune de „dezintermediere” - la 8 miliarde euro în 2019. Iar depozitele străine în băncile din România aproape au dispărut: erau de circa 9 miliarde euro în 2011, prăbușindu-se acum la 0,6 miliarde euro. În conformitate cu obiectivele „dezintermedierii”, a avut loc și retragerea băncilor străine din România din finanțarea economiei: raportul credite/depozite reprezenta 122% în 2008, dar mai reprezintă astăzi doar 74%. Ceva mai clar nu poate exista!

Toate acestea sunt în linie cu înaintarea procesului de așezare a României într-o matrice colonială și încă într-una de tip special. Punând mâna pe activele strategice și pârghiile strategice (resursele subsolului, distribuții de energie, bănci, industrii, telecomunicații, retail și, tot mai mult, păduri și pământuri agricole) capitalul străin a preluat nu doar controlul economic (și deci politic) în România, dar, mai mult și într-o manieră aparte, și-a constituit în România o economie proprie decupată din România și decuplată de România, care funcționează separat de ceea ce a mai rămas la capitalul autohton, respectiv de economia căreia i se poate atribui calificativul de „românească”.

România nu este de fapt o piață (în sens economic), ci doar un teren de lucru (în sens strict teritorial) pentru capitalul străin implantat în România. Este un cadru ideal pentru a funcționa după preceptul capitalist: profituri maxime cu cheltuieli minime. Din ce în ce mai mult, profiturile se pot maximiza fără noi investiții. Nu este de mirare că investițiile străine noi tot scad. Nu este nevoie de o expunere financiară prea mare pe acest teren: te poți descurca, ba chiar foarte bine, cu o tot mai mică expunere financiară.  Dacă a fost nevoie de o expunere mai mare la un moment dat pentru a pune mâna pe teren, „dezintermediezi” și iar „dezintermediezi” apoi. Ceea ce se întâmplă de ani și ani.

Acesta este cadrul general. Dacă însă terenul - precum în cazul României - este disputat de mai mulți stăpâni, soluția, de veacuri cunoscută, este împărțirea. Așa procedează chiar frații când nu se înțeleg asupra unei averi. O împart! Și dacă împărțeala este perspectiva, înțelegi bine cifrele anterior menționate: nu-ți ții aici averile, ci le duci acasă la tine; aici trebuie să ai doar strictul necesar; nu cazezi depozite aici, nici chiar credite prea mari nu dai aici! Oricum, ca strategie, atât depozite cât și credite mereu mai mici! Nici propria monedă nu este nimerit s-o vânturi pe aici. O lași pe cea locală să preia toate vicisitudinile și mai ales șocul „împărțelii”! Tu bancă străină nu te legi la cap aici cu depozite în propria-ți monedă! Asta, până la împărțeală, după aceea mai vedem, fiecare procedează cum crede în partea lui!

Și asta nu e tot. Fondul Proprietatea, controlat de americani și care deține acțiuni la principale active din România, și-a lichidat plasamentele din întregul sistem bancar, lăsând cam mască pe toată lumea. Toate fondurile mari de investiții care făcuseră achiziții semnificative de firme par a-și fi luat fața de la România, lichidând masiv deținerile și nefăcând altele noi. De asemenea, trei mari din industria străină din România-ENEL, Telekom și CEZ - au anunțat oficial că vor să vândă și să părăsească meleagurile dâmbovițene în căutarea altor meleaguri. Unii din ei i-au și mandatat pe cei care să le găsească clienți. Toți trei invocă „resetarea” modelului de business. Mult mai plauzibilă este însă reașezarea teritorială a business-ului lor în funcție de reîmpărțirea (cunoscută sau bănuită) a sferelor de influență între puterile vremii.

Din păcate, vulnerabilitatea României actuale la dezmembrare este uriașă. Pierderea de către România a controlului asupra tuturor resurselor, activelor și pârghiilor sale strategice scoate din joc orice rol pentru România. Restul - parteneriate, tratate - constituie povești! În limbajul de afaceri deja se vorbește de „cele două Românii”, una de la vest de Carpați și alta de la est de Carpați. Investițiile germane nu trec Carpații spre Est. Nici autostrăzile. Acestea, câte sunt, se desfășoară prin Ardeal și îl leagă de Budapesta și Viena, și nu de București. Provinciile istorice românești nu sunt legate între ele. Americanii se arată interesați de axa Craiova-Deveselu-Mihail Kogălniceanu-ieșirea la Marea Neagră și oricum investițiile americane nu par să fi auzit de Ardeal, așa cum cele germane nu par să fi auzit de Moldova și Muntenia. Rușii pot sta liniștiți. Vor participa la tain. Moldova nu poate evada nici la vest, nici la sud. Decuplarea de la Bruxelles a României de Bulgaria în ce privește M.C.V.-ul - care urmează a fi abandonat în cazul Bulgariei - este anunțul poate cel mai în clar asupra perspectivei de dezmembrare a României. Cele două țări au fost, poate chiar artificial, menținute ani și ani într-o aceeași barcă. Decuplarea arată că li se hărăzește o soartă diferită. Nimeni nu are în vedere dezmembrarea Bulgariei. Mulți dintre cei mari au însă în vedere acest lucru în cazul României. Așa că, dacă Dumnezeu n-a fost cumva român, putem presupune ce va urma[1

Razvan Bucuroiu

Am citit și eu, după mini-nevroza iscată pe FB, postarea lui Iulian Bulai. I-am citit, mai apoi, și precizările în urma textului controversat pe care l-a produs de Crăciun. Eu zic, totuși, să ne oprim... Omul a scris rapid, cu mâna stângă, forțând metafora & realitatea, și mai este clar că nu a vrut să sune chiar... ca dracu'. Dar, pe fond, nu văd nici un blasfem, nici un atac la persoana Mântuitorului, nici a Maicii Domnului (deși expresia “mamă-surogat“ e complet ineptă), nici asupra a ceea ce credem și știm legat de evenimentele din Betleem de acum două milenii. Însă inflamarea mediilor creștine are, de fapt, o singură sursă: apartenența lui I. Bulai la USR. Partid care, într-un timp record, a reușit să irite și să scandalizeze opinia publică prin atacuri succesive la adresa credinței creștine. Cu ce le-o ajuta asta în viața politică românească, chiar nu înțeleg... De ce să-ți ostilizezi gratuit milioane de oameni, când tu pornești - ca entitate politică “virgină“ - de la premizele nediscriminării, ale modernității dialogale, ale drepturilor egale? E clar că una vorbim, alta fumăm. La propriu.

Gheorghe Apetroae

Gheorghe Apetroae: Siguranța în însingurare la Emil Cioran. Condiția filosofului.

Exegeză: Gheorghe Apetroae.Siguranța în însingurare, o dominantă existențială la Emil Cioran.

Filosoful şi scriitorul Emil Cioran s-a născut la Rășinari, Sibiu, la 8 aprilie 1911, într-o familie cu mai multe generații de preoți ortodocși, fiu al preotului Emilian Cioran, preot paroh în Rășinari și mai târziu, protopop în Sibiu. Prin obținerea unei burse acordate de statul francez, în vederea pregătirii și susținerii doctoratului în filosofie, s-a stabilit în Franța, la Paris, în anul 1938 și a trăit aici până la moarte cu statut de apatrid, fără să mai revină în țară și fără să ceară cetățenia franceză. Operele sale au fost scrise majoritar în limba franceză. A murit la Paris, în anul 1995, departe de țară și de Rășinarii Sibiului, de locurile care i-au fascinat copilăria și adolescența.

Student al profesorului Nae Ionescu, un ilustru magistru în istoria logicii și metafizicii la Facultatea de Filosofie din Universitatea București, Emil Cioran urmează cursurile acestei facultăți, între anii 1928-1932 și le încheie cu o teză despre intuiționismul lui Henri Bergson. A abordat, încă de la începutul carierei sale filosofice, ideile magistrului său și le-a cuprins în tematici variate pe domeniile ontologic ființiale și ale absolutismului viziunii echilibrului spiritual. L-a luat ca model neoclasic de gândire pe Nae Ionescu, dar într-o abordare intuiționistă bergsoniană originală, uneori aporetică în problematica categorială aristotelică din sferele trăirismului gnoseologic cu valențele sale nihiliste, cum ar fi categoriile de intimitate, melancolie şi scepticism, de fatalitate ontologică, mister, alienare, singurătate, așteptare şi angoasă, de incertitudine, nefericire, zădărnicie, morbiditate, obscuritate și amurg.

Toate acestea teme categoriale reconstruite ideatic și decodificate ectezic, aveau să sublimeze și la Emil Cioran continuul divin și filosoficul în contururile aforistice revelatoare ale existențialismului uman promovat de Søren Kierkegaard, în contrapartidă cu existența în fatalismul și alienarea lukacsian - marcusiană, aceastea din urmă ca generate exclusiv de divergențele societare. Emil Cioran a studiat și a cercetat în mod sistematic domeniile existenței, cum ar fi cel al însingurării, acel mediu social în care ființialul se personalizează în lăuntricul apofantic, devine axial ontologic și se identifică ca o funcție cu valențele câmpurilor factoriale interioare ale însingurării non-egocentrice, cuantificabile în arealul unui personalism neotomist defetișizat, salvator și coordonat, specific filosofului.

În acest cadru tematic, Emil Cioran va aborda savant identitatea interioară imaterială a entivului, starea de ataraxie ca ideal al moralității, stadiile multiple din existența individului uman, precum cele ale trăirilor și pasiunilor interioare și ieșirii din condițiile tragicului prin triumful morții, ca elemente existențial-gnomice identificate la M. Heidegger și fenomenologice la E. Husserl… Sunt tot atâți termeni tematici existențiali ai ființării semantice categorial dominante, ai trăirilor lăuntrice cu valențe antinomice și ai triumfului absolut, prin relevarea imanenței morții în viață, cu unificarea lor în timp, devenirea ipostaziată în unealtă a tăcerii, a veșniciei sau a neantului. Se respinge, astfel, rațiunea pură ca modalitate a cunoașterii - prin realizarea transparenței organice și asistării la tine însuți, ca un geniu derivat sistemic, clivat din interior și ignorat somatic – substanțial, atât interiorul său organic cât și exteriorul non-ființial ca predestinație în infinitatea necunoscutului, aceasta constituind o perihelie a eului în căutarea noesis -intuitivă a dezmărginirii blagiene.

Aceste principii ontologice umane au preocupat cu mare intensitate viaţa livrescă şi vulcanic-creatoare, abisal-lăuntrică și de cele mai multe ori intuitiv deconstrucțională a filosofului şi scriitorului român Emil Cioran, făcându-i facile penetrațiile logice profunde în sferele vitalului sublimat în imaterial, dincolo de premisele inconștienței vitalității somatice, de perversitatea exaltării agonice a infinitului în vitalitate, de iraționalitatea unei vieți iluzive, în forme și conținuturi logice și de conștiința morții, de suferința ca „esență” în timp, de a nu mai aparține lumii și de tranziție, de ieșire cosmică din apartenență doar prin însingurare, ca o siguranță salvatorie, pentru ca viața să-ți pară un absolut sublimat apodictic, o universalitate ontologică- unitară ființial și temporal, care se va teme de individualizarea într-o fenomenologie panholistică. Toate aceste problematici axiologice, abordate în cadrul unei epistemologii metafizice a iraționalului și nihilismului fenomenologic, l-au consacrat pe Emil Cioran, încă de pe băncile facultăţii de filosofie şi până în ultimele clipe ale vieţii sale, conferindu-le acestora studii ideatice, autenticitate comprehensivă și originalitate structural-sistemică.

Ideile unei conștiințe, ca precepte morale desăvârșite, l-au coordonat pe gânditor de la început și l-au determinat să dea studiilor sale ample un caracter formal și au generat un conținut noematic distinct cadrelor existențiale situate în divergență și într-un pluralism nihilistic, dând, astfel, filosofiei cioraniene originalitatea și unicitatea de care aminteam mai sus. Principiile sale ideatice intuitiv- fenomenologice cu accente husserliene au fost mediate, chiar și mai înainte de plecarea tânărului intelectual la Paris, prin colaborarea sa cu diferite publicații, printre care revistele „Gândirea”, „Vremea”, „Convorbiri literare”, „Revista de filozofie” etc. De asemenea, principalele sale abordări ideatice și contribuții la temele existențialiste majore au fost problematizate și soluționate doct în seria volumelor: „Pe culmile disperării”, 1934; „Cartea amăgirilor”, 1936; „Lacrimi și sfinți”, 1937; eseul aforistic „Amurgul gândurilor” (1940), dar cele mai multe dintre ele în mediul cultural francez, la Paris, unde filosoful s-a bucurat de un înalt prestigiu intelectual și unde își va publica volumele: „Précis de décomposition”, 1949; „Syllogismes d’amertume”, 1952; „La tentation d’exister”, 1956; „Histoire et utopie”, 1960; „La chute dans le temps”, 1964; „Le mauvais démiurge”, 1969; „De l’inconvenient d’être né”, 1973; „Écartelement”, 1979; „Exercices d’admiration”; 1985; „Aveux et anathèmes”, 1987 .

Temele cu tentă reflexiv psihologică abordate frecvent în cadre antinomice și relevate doct în tratate de către Emil Cioran sunt cele care se referă, printre altele, la principiile existențial-categoriale duale de apofantic și teluric, de încadrarea antinomică trans- umanistă și augmentată între limitele acestora, la seriile etice, cele de păcat și tristețe, la erotic și poetic, la gândirea atemporală și existența suspendată în finalitatea internă a actului, la reflexiile temporale și lipsa meditației ș.a., atunci când „viața” nu poate fi decât una cu viața, când ești timp și ești neantul, iar deparazitarea conștiinței de timp este considerată de filosof ca un ”surogat metafizic al mării la care nu te gândești, decât spre a învinge nostalgia ei…”. Pasiunea pentru sfințenie și perspectivele sale escatologice, problematizează formele diferite ale uitării, posibil substituibile timidității – și disprețul instinctiv al vieții cu tente religioase, în teama singurătății și abandonului de divin. O acceptare a timidității nu poate fi decât o devalorizare instinctivă a vieții personale și o fugă spre înduioșare, spre ”un amurg delicat al lucidității – când cunoașterea este un omagiu al filosofiei, o „degradare a spiritului la rangul inimii” în eros și în pulsiuni sexuale, în urcușul nihilist și individuat pe treptele șubrede și inexorabile ale thanatosului. Aceste trepte vor fi repede urcate de entivi, spre contopirea cu universalitatea neantului, dacă nu se vor angaja în existența metafizică prin individuație, cu siguranța însingurării în esențele și pulsațiile perene ale lăuntricului. Nouă, ne amintește distinsul cărturar și gânditor român, nu ne rămâne decât să trăim cu conștiința puternică a fatalității și a imposibilității soluționării stării entropice, de a viețui subiectiv și în mod inconștient, în naivitate, dacă nu suntem pătrunși de sentimentul agonic extins, al imanenței morții și al existenței în unicitate atemporală, pentru că ” a trăi fără sentimentul morții înseamnă a viețui dulcea inconștiență a omului comun, care se comportă ca și cum moartea n-ar constitui o prezență… și a crede … că ar.. fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieții în moarte” .

Cioran observă și descrie în opera sa faptul că neîncrederea metafizică ne creează neprielnicii în fire și jenă în societate, iar lipsa de îndrăzneală între oameni – decantarea forței de dispreț - care pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli, la ce e mai esențial în lume, îndrăzneala nefiind decât o formă apatică, pe care o ia lipsa de rațiune iar regretul - un mod de a stinge setea muritorilor…

Faptul că tulburările în viață nu pot fi exprimate decât în blestem sau imn, iar cine nu le poate mânui, singura scăpare a lui fiindu-i doar paradoxul – o împodobire teologică a ireparabilului, a introducerii conținutului în forme și în a da curs absurdității, spre a masca originea. Poate fi un surâs formal al iraționalului definit din perspectiva logicii, dacă nu un joc iresponsabil prin bun-simț, atunci când acesta devine imoralitate teoretizată în jocul superficialității, o abuzare a acțiunii în desființarea autonomiei și tălmăcirii acesteia în dominanța erorilor, precum și atenuarea acestora printr-un refugiu în topo-cenoza nobilă a siguranței însingurării în tăcere, în neauzire și nevedere.

Vom spune că tot ce nu încape în rațiune este un motiv de îndoială, când scepticismul religios nu este decât practica îndoielii, în ea nu este nimic iar paradoxul poate împrumuta cu intensitate, vieții farmecul sensibilității religioase, a unei absurdități expresive, a contemplării spectacolului de liniște al singurătății, un timp antinomic în care răul și viciul, diferite de instinctele nefalsificate, pot participa la divin, la ascultarea tăcerii și la renunțarea la argument, la contemplarea spectacolului de liniște al singurătății, al siguranței în însingurare ca salvare de la suferință și de proiecție în infinitate și eternutate... Toate acestea se ontologizează în măsura în care nu mai suntem în biologicul natural, atunci când pierdem conștiința laseră și maseră a infinitului în ondulația valurilor temporale și implicit a isteriei laice, când „sensibilitatea față de timp pleacă cauzal din incapacitatea de a trăi în prezent. Îți dai seama de fiece clipă de mișcarea deterministă nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieții. Nu mai trăiești în timp, ci cu el, paralel lui” și „cu cât percepi mai bine timpul, cu atât ești mai înaintat într-o dizarmonie organică” .

Aceasta presupune că poți coborî la rădăcinile temporalității, deci poți depăși aparențele și atinge marginile timpului, dar numai când prin însingurare ieși din el, din limita temporală și când somnul nu poate avea alt rost decât de uitare a timpului, a estompării principiului demonic și entropic sălășluit în el, o salvare de la angoasă și de la insomnii prin ispita de a exista în plenitudinea cosmică și aceasta prin a eluda epistemologic axialitatea tăriilor erozive ale scepticului și misticului, de multe în refulări freudiene nevrotice.

L-am cunoscut bine pe fratele său, Aurel Cioran, pe cel care mi-a fost, din fericire un bun prieten, în cadrul evenimentelor literare sibiene, pe care acesta le frecventa cu stoicism, o personalitate distinsă și implicată în viața culturală a Sibiului, pe acel care, condamnat fiind de regimul totalitar, a suferit și a înfruntat din plin rigorile comunismului.

Îl admiram atunci când ne întâlneam și când îmi relata, ca unui bun prieten, problemele sale, cu satisfacția de a fi ascultat, comunicându-mi-le defulat, neevitând a-mi vorbi cu nostalgie fraternă de vizita pe care a făcut-o fratelui său la Paris, despre viața sa personală restrictivă în ani, părți din această vizită fiind cuprinsă aluziv de Emil Cioran în cartea sa „Lacrimi și Sfinți” și de condiția marelui filosof la Paris, sau atunci când, în cadrul cenaclului „Euphorion” din Sibiu, cenaclu pe care Aurel Cioran îl frecventa cu o tenacitate de invidiat, prezenta conținutul scrisorilor primite din Paris de la fratele său, de la filosoful însingurat și dezrădăcinat din pământul Rășinariului. Aurel Cioran ne informa periodic la începutul unor ședințe, despre întreaga activitate a filosofului, despre condiţia personală și socială a acestui intelectual român de un înalt prestigiu european, cu regim apatrid în Franţa.

Din tot ce am citit din opera sa, am înţeles că personalitatea intelectuală a lui Emil Cioran a fost influenţată în mare măsură, de cultura religioasă pe care acesta a primit-o de mic, prin condiţia sa de copil de preot în Răşinari, forjată mai târziu prin studiile filosofice ample, întreprinse încă din studenție și pe întreg parcursul vieții sale pe tărâmul teologic, al nihilismului și al negării ontologice a cunoașterii în favoarea iraționalității vieții. Pe aceste principii, care i-au generat și i-au statuat conceptele și-a pus din plin pecetea raționalitatea siguranței în însingurarea filosofului. Mai mult, în ultima parte a vieții sale a dezavuat, în urma unor adânci reflecții şi studii hermeneutice, antropocentrice, până la permanenţa obsesiei în abordarea acestei teme ecleziastice, acele paradoxii categorematice generate de excesele dogmatice şi canonice!

Emil Cioran a transcens în studiile sale, după cum se exprima și un alt mare filosof român, Lucian Blaga, din planul imediatului, al continuului nedeterminat în cel al orizontului misterului în cunoașterea luciferică şi aceasta prin încercarea de penetrare diferențială a cripticului, concluzionând, la fel ca și Lucian Blaga ” Imposibilitatea de a face misterul reductibil și de a-l converti în nonmister…” , aceasta în exercițiul revelării fenomenologice a genezei existenţiale, nu biologice și temporale, ci în cel al mutaţiilor ontologice divine cu solubilități lematice receptate în lăuntricul însingurat, profund animat și spiritualizat în infinitate, specifice genomului umanităţii, al siguranței nemuririi spirituale în starea sa etern substanțializată.

Dar nu a găsit în marile căutări decât un scepticism al sacralităţii esteticului şi nu a văzut dincolo de mister, în travaliul său de depăşire a trecerii, bine cenzurat de transcendenţă, decât limita metafizică și angoasată în lacrimile sfinţilor, atunci când ”omul este scos din existență și suspendat fără reazem, realizându-se o experiență a timpului …, care ajunge … să devoreze pe om, ca într-o nebunie metafizică, distruge orice farmec al vieții, anulează orice posibilitate de a găsi un sens” , dar și o limită a angoasei sociale, a timpului netimp și a nostalgiei neantului, ca pe niște functori entropici operaționali ai finitudinii ontologice, la care a raportat și socialul!...

O ricum, filosoful a fost o flacără nestinsă a conștiinței livrescului și un explorator temerar de nestemate filosofice, dar fără a se bucura în viaţa sa de preţul valorilor sale agonisite şi transferate, cu o oarecare gratuitate, eternităţii!…

Nu s-a mai întors la Răşinari, de la plecarea în Franţa, nici măcar să-şi viziteze locurile natale, casa părintească şi celebra sa „Coasta Bocii”, şi aceasta, nu din cauză că era urmărit de securitate sau de constrângeri politice, ci doar pentru faptul că o revenire în corespondenţă cu motivele şi momentul dezrădăcinării sale, ar fi conștientizat-o ca fiind prea rece şi intempestivă, considerând „Iubirea de oameni (și nostalgia de locuri, n.n.), o boală tonică și în același timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de nici un element din realitate” , devine antimaterială, vindecată numai prin însingurarea fizică a unui atât de cunoscător de oameni, iar dezgustul (cunoașterii-n.n.) îl putea face pe acest profund filosof, un axial centriped „ …o victimă a propriilor cadavre …oamenii pe care i-a anulat cunoașterea mor în tine, victimele disprețului tău putrezesc în inima ta. Și întreg acest cimitir care prinde viață în delirul de dragoste, în spasmele ispășirii tale!”, tu neputând fi, deci, decât cel rămas singur în siguranța însingurării tale.

Interesant! Iată o dragoste profundă de oameni și de locuri păstrată metafizic pentru eternitate, numai în renunțare și în nevedere, prin siguranța sa în însingurare, singurătatea pe care o percepe în lume, între oameni, fără oameni, mereu primenită, sublimul fiind o criză temporală a eternității derivată din rătăcirea prin timp, trecerea nefiind decât o depășire a ei, o ieșire din timp, o ispitire inconștientă de moarte, a perfecțiunii, o ispășire în timp a absolutului ca pe o greșeală a veșniciei!

Acest mod de gândire și de acțiune m-a mişcat în fapt şi m-a determinat să compensez nerevenirea filosofului în spațialitatea genuină a spiritului său național și cultural, în spatiul mioritic al Răşinarilor, pe Coasta Bocii și pe ulițele satului, la locurile mirifice al copilăriei sale, locuri pe care le-am hălăduit și le-am călcat și eu conjunctural - profesional, încă de la venirea de la Piatra Neamț, la Sibiu, în anul 1976, cu un poem pe care l-am zămislit aici, animat de spiritul și frumusețea acestor locuri ale Mărginimii Sibiului, pe care l-am închinat cu o bucurie curată filosofului Emil Cioran, intitulându-l „Periplu”, întru cinstirea filosofului din Rășinarii Sibiului, și pe care am să-l expun, cu acceptul coordonatorilor Colocviului Internațional „Emil Cioran”, ediția a XXV-a, 2019, colocviu ale cărui lucrări au fost moderate în cadrul unei sesiuni de comunicări științifice de distinșii cercetători în teoria literară și filosofică: prof. univ. dr. Anca Sârghie, inițiatorul acestui eveniment jubiliar și prof. univ. doctor în filosofie Ion Dur.

Colocviul a avut ca organizatori deosebit de implicați: Primăria Comunei Rășinari – Județul Sibiu; Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și Liga Culturală „România-Franța” din Sibiu și s-a desfășurat în prezența amfitrionului generos al acestui eveniment colocvial internațional de filozofie, desfășurat la Rășinari, primarului destoinic și sufletist al Rășinarilor, domnul Bogdan Bucur. Întreg evenimentul, care a avut un statut cultural-științific, a fost aureolat de memoria filosofului Emil Cioran, fiul nobil al Rășinariului, al acestei frumoase așezări din Mărginimea Sibiului, iar poemul de care v-am amintit mai sus îl redau în continuare:

Lui Emil Cioran: - „ Întors la rostul tău, cuprinzi în braţe zarea, / cornişele cărării le-apuci din Răşinari / și te întreci cu norii căzuți în pajişti anatas,tremole / din plaiul revederii zăpezit de ani …/… La stâncile cărunte de ostenirea vieţii / ajuns, respiri sălbatic şi desprinzi de cer / azurul prăfuit de dor, – de-o sacră revedere-, / într-un decor de cetini, de vrajă şi mister …/….Trezit de nesfârşit, aici tu îţi cerţi clipa, / privirea îţi arunci prin rariştea de pini / stropiţi cu zorile, când crestele rebele / te-aleargă la crepuscul, iubire să le-nchini!…/…. Sclav serii îi vorbeşti şi o hrăneşti cu stele / pe lucii de izvoare ce fug prin firea ta / cu amintirile-ți întoarse din înălţimea Steazei / la Boca văii strâmte, în a le-mbrăţişa!…/…. Tăcerile din aşternuturi de negură plecării / în reveria nopţii le stingi cu un sărut / pe genele ce cad din pleoape de amurg, / în susur de izvoare şi în miros de brad …” Răşinari – Sibiu, 1996

BIBLIOGRAFIE:

Aristotel, Metafizica, I,9; II,3; XI, 4, București, Editura Academiei, 1965

Apetroae, Gheorghe, Despre neînceput, Editura Hermann, Sibiu, 1992

Banu, Ioan, Bădina, Ovidiu, ș.a., Dicționar filosofic, Editura Casa Scânteii, 1968

Blaga, Lucian, Despre conștiința filosofică, Opere, vol. 8, București, Editura Minerva, 1983

Blaga, Lucian, Trilogia culturii. Orizont și stil. Spațiul mioritic, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969

Cioran, Emil, „Pe culmile disperării”, Editura Humanitas, 1993

Cioran, Emil, „Amurgul gândurilor”, Editura Humanitas, 1994

Cioran, Emil, „Pe culmile disperării”, Editura Humanitas, 1993

Cioran, Emil, „Cartea amăgirilor”,1936, Editura „Cugetarea”

Cioran, Emil, „Lacrimi și sfinți” (1937), Editura Humanitas Multimedia, 1995

Cioran, Emil, „Précis de décomposition”, Paris, 1949 - Cahier N°90, Éditions Gallimard

Cioran, Emil, „La tentation d’exister”, Paris,1956

Cioran, Emil, „Exercices d’admiration”, Gallimard, 1986

Dumitriu, Anton, Teoria logicii, București, Editura Academiei,1973

Dur, Ion, Noica, Între dandysm și mitul scolii, Editura Eminescu, 1994

Hegel, G. W. Fr., Fenomenologia spiritului, București, Editura Academiei,1965

Heidegger, Martin, La fin de la philosophie et le tournant, vol. Questions, IV, Paris, Gallimard, 1976

Ionescu, Nae, Metafizica, Editura Humanitas, București, 1991

Iordache, Aurelia, „Eseuri: Cioran, Noica, Zarifopol, Steinhardt”, Sarmis, 1996

Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, Ediția a III-a, Editura IRI, București, 1998

Kunzmann, Peter, Burkard, Franz-Peter, Wiedmann Franz, Atlas de filozofie, traducere de Monica-Maria Aldea, București, editura enciclopedia rao, 2004

Lanson, Gustave, „Histoire de la littérature française. XIX-e édition”, Paris, Librairie Hachette, f.a.

Noica, Constantin, Trei introduceri la devenirea întru ființă, București, Editura Univers, 1984

Roșca, D. D., Existența tragică, București, Editura Științifică, 1968

Sîrghie, Anca, Din istoria presei româneşti, Sibiu, Editura Techno Media, 2004

Tănase, Alexandru, „Lucian Blaga – filosoful poet, poetul filosof”, Cartea Românească, 1967.

Maria Abramciuc

Receptarea romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu în liceu: componente ale demersului teoretic

1. Preliminarii: Camil Petrescu, teoretician al romanului românesc modern. Eseul Noua structură şi opera lui Marcel Proust Personalitate marcantă a literaturii române din perioada interbelică, prozator tenace, dramaturg, poet, teoretician al romanului, filozof, gazetar şi publicist, eseist, cronicar dramatic, Camil Petrescu, admirator al operei lui Marcel Proust, îşi justifică, pe bună dreptate, titlul de întemeietor al noului roman românesc. Desfăşurând o campanie de negare a stilului calofilic, scriitorul susţine cu principialitate naraţiunea anticalofilică. Afirmă, în acest sens, jurnalul, reportajul, confesiunea, analiza psihologică, romanele sale devenind astfel veritabile „dosare de existenţă”.

Preocupările teoretice pentru roman ale lui Camil Petrescu s-au cristalizat în mai multe articole şi eseuri. În 1927, cu câţiva ani înaintea debutului său ca romancier, scrie şi publică în „Viaţa literară” eseul De ce nu avem roman, în care constată, apelând la termeni duri, fisuri serioase în cadrul genului. Deşi romanul autohton înregistrase deja o diversitate spectaculoasă de experienţe (Ion de Liviu RebreaM.A. – poet, critic literar, eseist. Dr. conf. univ., Catedra de literatura română şi universală, Facultatea de Filologie, Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi. Membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi a Uniunii Scriitorilor din România. A publicat versuri, articole de critică literară, eseuri în reviste din ţară şi de peste hotare: „Basarabia", „Contrafort", „Dacia literară", „Semn", „Poezia", „Convorbiri literare", „Familia", semnând Margareta Curtescu. Cărţi publicate: Prinsă între clamele speranţei, Chişinău, 1997; Simple bluesuri, Chişinău, 2003; Eternul Orfeu, Chişinău, 2005. RECEP TARE ŞI INTERPRETARE 57 nu, Hanul Ancuţei, Baltagul, Zodia Cancerului de Mihail Sadoveanu, ciclul La Medeleni de Ionel Teodoreanu, Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, De două mii de ani de Mihail Sebastian etc.), genul nu se modernizase definitiv, tradiţionalismul mai persistând în dimensiuni defel neglijabile. Însuşi Camil Petrescu îşi anunţă dezacordul cu starea romanului românesc, ajuns în impas sămănătorist, plătind tribut stilului calofilic. Criticul se pronunţă categoric pe marginea subiectului în articolul De ce nu avem roman? („Viaţa Românească”, 1927), în care ostracizează piesele epice în vogă şi meditează, totodată, la condiţia unei literaturi veritabile. Accentele polemice din articol se conjugă cu discuţii teoretice asupra condiţiei personajului romanesc, a literaturii în general: „Cu eroi care mănâncă trei săptămâni cinci măsline, care fumează doi ani o ţigară, cu cârciuma din târguşorul de munte şi gospodăria cu trei coteţe, a dascălului din Moldova, nu se poate face roman şi nici măcar literatură. Literatura presupune fireşte probleme de conştiinţă. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sunt posibile”. În opinia autorului, personajul constituie entitatea fundamentală a romanului, căci: „Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţele obişnuite. Sau cel puţin, chiar fără suport moral, caractere monumentale, un real conflict cu societatea”.

Debutul ca romancier al lui Camil Petrescu a fost urmat imediat de câteva explicaţii teoretice, în care autorul îşi expunea opiniile asupra genului. În faimosul eseu Noua structură şi opera lui Marcel Proust, rostit, iniţial, în formă de conferinţă, apoi publicat în „Revista Fundaţiilor Regale” (noiembrie, 1935), iar ulterior inserat în volumul Teze şi antiteze (1936), teoretizează conceptul de autenticitate. În literatură, autenticitatea exclude abordarea schematică, geometrică a realului, căci „orice construire raţionalistă, deductivă, apodictică, tipizantă” generează dogma acestei literaturi, „caracterul”, „adică o comportare imanentă, logică dintr-o cauzalitate morală cu consecvenţă mecanică, înfăţişată, am spune, more geometrico1 ... Literatura oferă cu preferinţă tipuri ori, mai bine spus, arhetipuri de oameni. Iată un erou... Cum trebuie să se comporte un erou? ... Destul de simplu: un erou e totdeauna viteaz... Iată un avar... Cum trebuie să se comporte un avar? E necesar ca în fiecare manifestare a lui să se vaiete că n-are bani, că e furat. Prin îngrămădire de trăsături – termen consacrat şi uimitor de caracteristic 58 ROMÂNĂ pentru acest spirit geometric – prin sporuri de trăsături deci, de acelaşi fel, ca şi psihologia raţionalistă, construieşte tipul risipitorului, al pasionatului, al intrigantului, al generosului, al devotatului total”.

Pretenţiile literaturii de a evoca tipaje nu sunt justificate. Tipurile umane au constituit preocupările literaturilor clasicistă, romantică, realistă, naturalistă, literaturi anacronice în raport cu realizările ştiinţei şi filozofiei, or, „o literatură trebuie să fie sincronică structural filozofiei şi ştiinţei ei...”. Autorul eseului depreciază perspectiva raţionalistă asupra realului, adoptată de literatura epică de până la Proust, mecanicistă şi necorelată nici cu psihologia („faţă de psihologi, îndeosebi, această literatură pare întârziată cu un veac”). Noua modalitate de reprezentare a realului se bazează pe intuiţie, şi nu pe raţiune, care, conform teoriei filozofului Bergson, „nu ne dă decât forme aproximative, globale, că un concept nu se poate aplica realităţii concrete, că numai cunoaşterea intuitivă nemijlocită ne dă aspectul originar, mobilitate vie, inefabilul devenirii... calitatea şi intensitatea”. „Noua structură” a prozei, în opinia lui Camil Petrescu, denotă o relaţie directă cu spiritul ştiinţelor moderne, în special, cu psihologia şi filozofia, iar intuiţionismul bergsonian2 şi fenomenologia lui Husserl3 produc un impact evident asupra ei. Bergson şi Husserl sunt, în accepţia eseistului, „cele mai originale figuri ale filozofiei de azi”. Marcel Proust, scriitorul „vieţii celei mai intime, aproape inefabile, din câte s-au manifestat vreodată în scris”, este influenţat, în special, de filozofia lui Bergson. Camil Petrescu explică pertinent relaţia în cauză: „Această întoarcere înăuntru, această convingere că absolut nu cunoaştem decât propriul nostru eu, această preţuire a intuiţiei în dauna deducţiilor raţionale, această aşezare a eului în centrul existenţei, cu convingerea că ceea ce ne e dat prin el e singura realitate înregistrabilă, acest video analog lui cogito constituie terenul comun dintre metafizica lui Bergson şi opera lui Marcel Proust. În acest video (în sensul intuiţiei complete, evident) găsim cheia care explică şi fondul, şi particularităţile atât de izbitoare ale lui Proust, felul atât de neobişnuit al structurii lui”.

Arta romancierului francez, în opinia lui Camil Petrescu, e microscopică, infinitezimală şi se caracterizează prin abordarea detaliului, prin intensitatea scăzută a vocii, prin afirmarea intuitivului în detrimentul raţionalului şi aplicarea analizei psihologice. Eseistul cedează demon- RECEP TARE ŞI INTERPRETARE 59 straţia filozofului. Respingând pretenţiile literaturii raţionaliste de a construi caractere bine definite, el neagă existenţa vreunui concept care ar presupune aplicarea unor scheme în vederea iniţierii prozatorului în zonele sufletului uman: „Un suflet este el însuşi o unitate matematică etern identică ei însăşi, cum etern un triunghi echilateral este făcut din trei laturi şi trei unghiuri egale.

E concepţia raţionalistă clasică a substanţei imuabile, doctrina leibniziană despre monadele structurale4 . Sufletul este anume o impermeabilă monadă şi e deci de la începutul lumii neschimbător, indestructibil, veşnic prin urmare şi predestinat”.

Intuirea „substanţei” – iată esenţa scrisului artistic, iar la substanţialitate se ajunge doar prin evocarea experienţelor trăite de autor, căruia eseistul îi recomandă să abandoneze haina obiectivităţii. Omniscienţa în expunerea romanescă nu constituie decât „propuneri de realitate”, în schimb, naraţiunea la persoana întâi, proprie romanelor lui Marcel Proust, comportă cel mai înalt grad de autenticitate, căci naratorul îşi comunică propriile experienţe vitale. După Camil Petrescu, autoreferenţialitatea va conferi discursului dimensiunea autentică. În articolul comentat, declară că se desolidarizează de naratorii care confundă „o propunere de realitate dedusă, cu realitatea originară”. Pretenţiilor naratorilor omniscienţi, care evocă o existenţă obiectivă, autorul articolului le opune enunţarea evenimentelor doar de o singură persoană, întâi, reflectarea lor într-o singură conştiinţă: „Ca să evit asemenea grave contradicţii, ca să evit arbitrariul de a pretinde că ghicesc ce se întâmplă în sufletele oamenilor, nu e decât o singură soluţie: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti, dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic. Din mine însumi eu nu pot ieşi. Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”. Autenticitatea „halucinantă” a operei lui Marcel Proust constă în unitatea de perspectivă şi în „aplicaţia de a spune ceea ce e originar în conştiinţa proprie”. Pentru claritatea ideii, Camil Petrescu apelează la exemple din domeniul teatrului şi al artelor plastice.

O altă problemă discutată în eseu este cea a timpului romanesc. Romanele vechi, tip Dickens, reproduc în mod succesiv traseul existenţial al 60 ROMÂNĂ eroului central, care „creşte şi scade analog tabloului cunoscut cu roata vieţii, abstractizat”. Prezentul reprezintă unica dimensiune temporală a artei, opinează autorul articolului, argumentând: „Dacă existenţa e pură devenire, dacă e durată ireversibilă în curgerea ei, atunci e toată în prezent, oarecum de vreme ce acesta este termenul ultim al devenirii. Prin urmare, obiectul artei ar trebui să se reducă la descrierea conţinutului prezent. Din trecut nu pot lua, pentru că procedeul meu ar fi o abstractizare insolită, viitorul e anticipare goală; prezentul, dacă s-ar putea spune aşa, căci nu e oprire, singur îmi oferă preaplinul existenţei absolute, cum precizează metafizica bergsoniană”. Timpul trecut, materializat doar în amintiri involuntare, se include şi el în fluxul conştiinţei, al duratei.

 În continuarea demonstraţiei, Camil Petrescu afirmă că, prin excelenţă, discursul romanesc autentic se constituie din explorarea resurselor memoriei active, involuntare, al cărei mecanism nu funcţionează în conformitate cu un plan, „cu regulile învăţate la estetică”, cum se întâmplă în cazul memoriei voluntare. Romanul clasic este construit astfel, căci „cunoştea o prezentare a personajelor, o îmbogăţire treptată a lor, un început de conflict, o gradaţie în acţiune şi pe urmă culminaţia şi un soi de peroraţie”. O carte alcătuită în acest mod nu poate fi decât falsă, consideră teoreticianul, care îşi expune, într-o formulă accesibilă, conceptul său novator: „În mod simplu, voi lăsa să se desfăşoare fluxul amintirilor. Dar dacă, tocmai când povestesc o întâmplare, îmi aduc aminte, pornind de la un cuvânt, de o altă întâmplare? Nu-i nimic, fac un soi de paranteză şi povestesc toată întâmplarea intercalată. Dar dacă îmi strică fraza? N-are nicio importanţă. Dacă îmi lungeşte alineatul? Nu-i nimic, nici dacă digresiunea durează o pagină, două, treizeci ori o sută cincizeci”. Această tehnică de narare este preferată de Marcel Proust în À la recherche du temps perdu (În căutarea timpului pierdut). Semnificaţiile în proza scriitorului francez, raportată la creaţia lui James Joyce, nu derivă din „formale asociaţii de senzaţii”, ci din fluxul nestăvilit al memoriei involuntare, „singura care ne poate da realitatea concretă”. Ritmul acestui proces mnezic este instrumentat de elementul afectiv, ce constituie însuşi „cimentul” întregii opere proustiene.

La finele studiului, autorul polemizează cu Paul Souday, criticul care îi reproşa lui Proust lipsa de măsură şi dezordinea în expunere, inutilita- RECEP TARE ŞI INTERPRETARE 61 tea digresiunilor. Opinia lui Camil Petrescu avansează ideea că, în zonele scrisului artistic, economisirea mijloacelor de redare este „destul de neserioasă”, de vreme ce „spaţiul e nelimitat, când timpul e infinit, când oamenii se îndeletnicesc atât de puţin cu fapte vrednice de stimă”.

Noua structură şi opera lui Marcel Proust a redirecţionat evoluţia romanului românesc interbelic, imprimându-i sigla modernităţii. Pornind de la modelul epic, oferit de scriitorul francez Marcel Proust, Camil Petrescu respinge principiile prozei tradiţionaliste (clasicistă, romantică, realistă), propunând paradigme inedite în elaborarea unei opere narative. Autenticitatea, exprimată prin subiectivism auctorial, naraţiune prolixă şi introspectivă, stil anticalofilic, prin explorarea fluxului memoriei involuntare, inclus metodic în expunerea la prezent, devine relevantă în ambele romane ale prozatorului român, care îi şi ilustrează aceste opţiuni teoretice.

2. Geneza romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Primele încercări în proză ale lui Camil Petrescu datează din 1919, când publică în revista „Banatul” din Lugoj, sub titlul comun O recunoaştere ofensivă, trei foiletoane5 . Apoi, în „Vitrina literară” din 21 octombrie 1929, scriitorul se anunţase cu un volum de nuvele despre război, ca, un an mai târziu, publicaţia „Omul liber” să relateze despre existenţa unei proze despre viaţa de după război, semnate de acest autor. În acelaşi an, „Vremea” comunica despre două romane, inspirate din experienţa sa de combatant, Romanul Căpitanului Andreescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Aceeaşi publicaţie semnala dinamica elaborării ultimului, atestat cu titlul provizoriu Proces verbal de dragoste şi război6 . Apariţia variantei definitive a romanului în cauză va fi anticipată de publicarea în periodice, pe parcursul anului 1930, a fragmentelor Drum cu ocol la Odobeşti („Tiparniţa literară”, nr. 2-3) şi Ultima noapte... („Facla”, nr. 381).

Ilustrând, în parte, experienţa personală a autorului, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război constituie debutul de romancier al lui Camil Petrescu. Opera anunţă începutul unei ere noi în evoluţia genului, confirmând prezenţa implantului proustian în tradiţia romanului nostru din prima jumătate a secolului al XX-lea. Elementul inedit vizează 62 ROMÂNĂ structura, perspectiva narativă, raportul autor – narator – personaj, formulei romaneşti tradiţionale adăugându-i-se discontinuitatea naraţiunii, absenţa liniarităţii în expunerea subiectului, renunţarea la conceptul de fabulaţie în sine în favoarea impactului pe care îl produc circumstanţe concrete din cotidian asupra actului de conştiinţă. Autorul anulează, realmente, convenţiile discursului calofilic, impunând analiza psihologică, descrierea trăirii autentice şi a conştiinţei subiective, inserarea, în textul beletristic, a faptului frust, a informaţiei documentare.

Editat şi promovat de Al. Rosetti (opera apare în două volume la Editura Cultura Naţională din Bucureşti şi este difuzată la începutul lunii noiembrie a anului 1930), romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război produce un efect de breşă în interiorul fenomenului. Într-o conferinţă, la Ateneul Român (15 mai, 1943), Camil Petrescu dezvăluie procesul devenirii acestui roman: „Din motive care rămân numai pentru mine, aveam nevoie în anul 1929 de bani şi atunci m-am adresat celui mai luminat dintre editorii noştri, profesorului Al. Rosetti, care pe vremea aceea dirija Editura Cultura Naţională. I-am spus că vreau să scriu un volum de nuvele. Ideea l-a încântat, dar am spus că am nevoie cât mai repede să scriu. Mi-a explicat că este ceea ce vrea, deoarece fiind la începutul lui martie ar fi vrut ceva pentru mai. M-a întrebat care ar fi prima nuvelă, pentru a-i da titlul volumului. Mă gândeam adesea că prima nuvelă s-ar petrece în preziua declarării războiului şi atunci i-am dat acest titlu care a rămas. Ne-am înțeles, prin urmare, că va apare un volum de nuvele. Am dat amănunte despre alte nuvele care ar fi putut apare acolo. Am scris în 15 zile prima nuvelă, dar n-a fost nuvelă, fiindcă s-a întins atât de mult, încât a luat 150 de pagini. M-am dus la profesor şi i-am explicat marea încurcătură. A fost părerea mea de a-i pune încă 70 de pagini şi să-l fac roman de 220 de pagini”.

3. Compoziţie, subiect, conflict Scris în manieră proustiană, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război se compune din două părţi distincte, în care sunt evocate, la persoana întâi, două experienţe, „bine conturate, oarecum simetrice, între care există un relativ echilibru” (Marian Popa). În prima parte, este mărturisită, la timpul trecut, povestea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela. După un debut fericit, relaţia lor de iubire degradează în gelozie şi suferinţe. Proiecţii fictive, întâmplările recon- RECEP TARE ŞI INTERPRETARE 63 stituie o acută dramă sentimentală, suportată de un intelectual hiperlucid, al cărui spirit analitic îi devine, în ultimă instanţă, cauza propriului supliciu. Rememorările încep cu descrierea unor pasaje luminoase din biografia studentului la filozofie, care nutreşte sentimente sincere pentru Ela, studentă la litere. Mariajul cu aceasta decurge armonios până când o moştenire neaşteptată, provenită de la un unchi bogat, îi dezvăluie tânărului realităţi nebănuite: societatea mondenă, pe care acesta o respinge fiind preocupat de lumea ideilor, o preocupă tot mai mult pe soţia sa, care, satisfăcută de noul statut social, se lasă absorbită de mrejele vieţii materiale. Existenţa tinerei sale neveste se derulează între distracţii nocturne, escapade în locurile pitoreşti, flirturi şi aventuri de amor, ceea ce îi declanşează în sufletul soţului-filozof stări dramatice. Partea a doua, axată pe evenimente reale, include memorialul de combatant al protagonistului, care, aflat în primele rânduri ale frontului, participă la confruntările armate din Ardeal dintre trupele române şi cele imperiale. Drama de conştiinţă, trăită acut de Ştefan Gheorghidiu în prima parte a romanului, se dizolvă într-o dramă comună. Veridicitatea evocărilor se confirmă prin inserarea, în cadrul acestei părţi, a jurnalului de campanie aparţinând plutonierului Camil Petrescu. Atmosfera din timpul primului război mondial este relatată obiectiv, autorul propunându-şi să fixeze nu atât episoade batalice (doar capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu evocă imagini apocaliptice), cât imensa catastrofă umană, provocată de marele flagel, condiţia individului în situaţii-limită. Ca şi în articolele sale de publicistică, romancierul, în manieră polemică, demitizează imaginea războiului, insistând pe ideea de experienţă cognitivă şi de modalitate de verificare a propriului eu. Războiul este proiectat în două ipostaze: realitate obiectivă (spaţiu al morţii) şi reflex în conştiinţa eroului.

Deşi critica literară din anii ’30 (Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu), în virtutea unor prejudecăţi, găsea lacunară acest gen de structură, imputându-i lipsa unui unităţi faptice, legătura accidentală dintre părţi, neomogenitatea naraţiunii etc., totuşi între cele două cărţi există o relaţie organică. Ambele experienţe fuzionează în una singură – cea a scriiturii. Iubirea şi războiul sunt aduse cu abilitate „la numitorul comun al aceleiaşi situaţii umane: o dramă a lucidităţii agresate” (Gabriel Dimisianu). Jurnalul, nu ca gen, ci ca formă a scri- 64 ROMÂNĂ sului autentic, asigură unitatea romanului. În fond, opera în ansamblu este concepută ca un memorial de front al combatantului Ştefan Gheorghidiu, aflat împreună cu trupa la graniţă, deasupra Dâmbovicioarei. Şirul de evenimente este întrerupt, căci mai jos naratorul se anunţă preocupat doar de ampla istorie despre iubire şi gelozie, actualizată în urma unei discuţii despre căsătorie, dragoste şi gelozie, declanşată la popota ofiţerilor de o ştire penibilă: achitarea la proces a unui ofiţer care îşi omoară soţia infidelă. Urmează o naraţiune aglomerată în detalii, o relatare precisă, lucidă, dintr-o singură perspectivă, a bărbatului, a situaţiilor, comentate, analizate cu scrupulozitate de către personajul-narator. Erosul este disociat la modul psihologic, trecut prin sistemul inteligibil al intelectualului. După o expunere extinsă a experienţei de război7 , trăirile erotice, restabilite în totalitate, se epuizează odată cu ultimele fraze ale textului. Dominat de conştiinţa eşecului, de incertitudini şi gelozie, Ştefan Gheorghidiu, după necontenite meditaţii şi analize lucide, într-o teribilă confruntare cu sine şi cu războiul, obosit şi indiferent, renunţă la Ela, pe care o concepe ca pe o femeie ordinară. În final, revenit acasă, pune punct acestei relaţii: „A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiectele de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

 „Un asemenea roman se rupe de ordinea prozei tradiţionale prin faptul că e îndeajuns de complicat prin detalii pentru a fi dificil de rezumat sau extrem de lesne de indicat prin câteva rânduri generale”, conchide Marian Popa, comentatorul operei lui Camil Petrescu.

4. Cuplul Ştefan Gheorghidiu – Ela Lumea romanului se organizează în jurul unui număr nesemnificativ de personaje, fiecare reprezentând conştiinţe şi opţiuni individuale. Protagonistul, Ştefan Gheorghidiu, este, în primul rând, o perspectivă naratologică (unică!), o „reprezentare mentală, ghidată strict de indicaţiile textului” sau „un orizont de conştiinţă” (Vasile Popovici). Fiind unica marcă a enunţării şi un unic punct de vedere, acest eu-narator şi, concomitent, actant organizează subiectul romanului, care se constituie, în exclusivitate, din propriile-i evocări. Statutul personajului-povestitor RECEP TARE ŞI INTERPRETARE 65 se profilează clar din atitudinea sa faţă de cele relatate, din raportul său cu celelalte personaje, în ambele cazuri prevalând subiectivitatea. În amplele expuneri ale experienţelor de dragoste şi suferinţă, aglomerate în cartea întâi, eroul îşi relevă identitatea, scindată între raţiune şi pasiune, între luciditate şi autosugestie. În capitolele dedicate războiului, însă, individualitatea personajului se atenuează şi se dizolvă în galeria de chipuri, el transformându-se într-un simplu combatant. Spiritul său, exaltat odinioară de reflecţii, axiome, incertitudini, supoziţii, în virtutea unor întâmplări spontane, se stinge şi se dizolvă în lumea traversată de mari crize existenţiale.

Antrenat într-o dificilă aventură de cunoaştere şi autocunoaştere, disociind cu înverşunare situaţiile, demontându-le, apelând la un complicat mecanism analitic, fostul student la filozofie trăieşte în interior, la cotele maxime ale unei sensibilităţi acutizate, drama intelectualului superior, care aplică lumii propriile dimensiuni – cele ale perfecţiunii şi chiar ale absolutului. Prin această prismă, îşi concepe relaţia de dragoste cu Ela, considerând că: „acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt”, axiomă neconfirmată până în finalul romanului. Suferinţa i-o declanşează propriile supoziţii, bănuieli, el însuşi reclamând lipsa de certitudine în ceea ce priveşte fidelitatea soţiei sale: „eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”. Critica literară a insistat pe ideea de gelozie, atribuindu-i eroului camilpetrescian acest viciu. Însuşi eroul confirmă că nu gelozia, ci neconcordanţa de principii şi valori îl derutează şi îi provoacă un grav dezechilibru lăuntric, că motivul catastrofei personale se explică prin necorespunderea propriilor tipare cu cele ale lumii: „Nu, n-am fost nicio secundă gelos, dar am suferit atâta din cauza iubirii”.

Captiv al unei conştiinţe supralucide, al unor principii şi tipare existenţiale, racordate la sublim, antrenat mereu în descifrări de enigme, în definirea unor certitudini, Gheorghidiu devine un tip inflexibil, fapt ce, până la urmă, îi induce eşecul în raportul său cu lumea obiectivă. Personajul nu admite relativitatea adevărului, replicându-i verişoarei sale, care, în contextul discuţiei despre obiectivitate, consideră că, uneori, este necesar să recunoşti că şi adversarul tău are dreptate: „Raportate la acelaşi punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în acelaşi timp. Dacă adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci 66 ROMÂNĂ renunţ eu la opinia mea – şi pentru asta încă îţi trebuie curaj – şi o împărtăşesc pe a lui, dar tot cu pornire şi hotărâre. Indiferenţă nu poate fi în niciun caz, căci există o pasiune a adevărului”.

Linear şi rigid, personajul „pune în toate o patimă”, conform Elei. Polemicile sale vizează o lume care nu va fi vreodată perfectă şi în raport cu care el este cu desăvârşire incompatibil, căci, aplicându-i măsura idealităţii, o vede tot mai defectuoasă. De aici rezultă drama sa, consumată în interior, exteriorizată doar prin gesturi sumare, inexpresive, inadecvate trăirilor lăuntrice, prin replici ironice, convenţionale, cel mai frecvent. Este, în opinia unui contemporan al autorului, scriitorul Mihail Sebastian, „drama inteligenţei care se simte atacată, până în adâncuri, la cea dintâi abatere de la ordinea ideală a existenţei”.

Spirit introvert, Ştefan Gheorghidiu concepe lumea obiectivă doar ca pe un reflex în propriul sistem mental, căci, susţine filozoful, „singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”. Şi Ela, femeia vieţii lui, devine o componentă a acestei dimensiuni: „Şi, în organizarea şi ierarhia conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu-l ştiu”.

Cuplul Ştefan Gheorghidiu – Ela, antrenat în acelaşi spectacol, al iubirii, este constituit din două perspective diferite asupra existenţei: filozofului profund, analist i se opune mentalitatea materialistă, superficială a soţiei sale, o altă Galateea, zămislită de conştiinţa bărbatului care îşi asumă irevocabil această fiinţă: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi”.

Personajul feminin întruchipează un concept auctorial, întreţinut şi ilustrat minuţios pe tot parcursul romanului. Evoluţia sa are loc doar prin decizia personajului-narator: în conştiinţa lui, Ela constituie, iniţial, întruchiparea unicităţii. Proiectate retrospectiv, frecventele schiţe de portret din cartea întâi o desemnează ca pe expresia frumuseţii desăvârșite: „Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, dealtfel, un spectacol minunat”. „Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare”, constată îndrăgostitul Gheorghidiu. RECEP TARE ŞI INTERPRETARE 67 Conştientizându-şi inferioritatea intelectuală în raport cu soţul-filozof, Ela îşi revede condiţia, după intrarea lor în cercurile mondene, când, mărturiseşte personajul-narator, „a descoperit că neştiinţa mea la dans e o inferioritate, că neglijenţa (relativă, foarte relativă) în îmbrăcăminte e un fel de dovadă de «lipsă de rasă»”. Treptat, prinsă în mrejele snobismului, ea îşi dezvăluie interesele meschine, ca, în ultimele capitole, să degradeze (tot în viziunea naratorului) până la ideea de prezenţă plată şi vulgară. Teatrală şi falsă, făcându-şi din interese mărunte distincţii, „aservită stilului vulgar al lumii pe care o admiră”, încă în finalul primei cărţi, Ela îşi pierde identitatea de femeie unică, se uniformizează. Toate se întâmplă iarăşi în conştiinţa naratorului: „Am privit-o cu indiferenţa cu care priveşti un tablou. Şi frumuseţea ei blondă era acum de reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, fără viaţă, aşa cum e diferenţa între culoarea uleioasă şi grea a tabloului original şi între luciul banal al cromolitografiei”.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, definit de autor drept „un roman cu o tehnică anapoda”, constituie o inovaţie în arta romanescă de la noi. Autentică, în primul rând, prin transferarea subiectului din spaţiul realului în cel al conştiinţei, cartea este elaborată în mod riguros, autorul explorând cu luciditate orice detaliu: psihologic, comportamental, vestimentar etc. Aglomerarea de amănunte, caracteristică, în special, primei părţi, complică naraţiunea. În partea a doua, unde, de rând cu tema războiului, se prelungeşte şi subiectul erotic, expunerea devine temperată, sobră. Stilul anticalofilic, aplicat metodic de autor, implică, întâi de toate, analiza lucidă a stărilor de conştiinţă, abordarea minuţioasă a zonelor raţiunii, explorarea stărilor interioare ale personajelor. Astfel, sunt motivate frecventele deducţii la care recurge personajul-narator. Referindu-se la substanţa narativă a romanului, Tudor Vianu îl defineşte ca pe „...o scriere în care arta analizei câștigă unul din succesele ei cele mai mari”.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

• Explicaţi diferenţele dintre un narator omniscient şi unul subiectiv.

• Ce teorii filozofice ale lui Marcel Proust au stat la baza concepţiilor despre roman?

• Prin ce se caracterizează „noua structură” a prozei moderne, în opinia lui Camil Petrescu? 68 ROMÂNĂ

• Care a fost impactul operei lui Marcel Proust asupra romancierului român?

• Explicaţi în ce constă relaţia dintre cele două cărţi ale romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

• Comentaţi drama erotică a eroului camilpetrescian, din perspectiva afirmaţiei sale: „Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care eram veşnic de veghe, cu toate simţurile la pândă, gata să previn orice pericol”.

• Realizaţi caracterizarea Elei, urmărind raportul naratorului cu personajul feminin.

Note:

1 În mod geometric.

2 Henri Bergson (1859-1941), filozof idealist francez, promotor al teoriei că lumea evoluează ascendent, iar acest proces se produce conform unui principiu spiritual, mistic („evoluţia creatoare”). Pentru Bergson gândirea raţională echivalează cu o abordare mecanică şi convenţională a lumii, esenţială, în acest sens, fiind intuiţia, forma iraţională de cunoaştere a adevărului. De aici derivă şi intuiţionismul, concept promovat cu insistenţă de filozof. Iraţionalismul lui Bergson a influenţat asupra literaturii şi artei europene din prima jumătate a secolului al XX-lea.

3 Edmund Husserl (1859-1938), filozof idealist german, fondator al fenomenologiei. A susţinut că domeniul „conştiinţei pure” îl constituie obiectele ideale suprasensibile, care pot fi cunoscute doar prin intermediul intuiţiei.

4 Aluzie la teoria filozofului german Gottfried Wilhelm Leibniz, adept al idealismului obiectiv. Conceptul său filozofic se axează pe ideea că materia este constituită din monade, substanţe spirituale active, indivizibile, independente unele de altele. Fiecare monadă oglindeşte întregul univers. Monada supremă este Dumnezeu, care asigură concordanţa dintre activitatea celorlalte şi creează „armonia prestabilită”.

5 Germenele viitorului capitol Post înaintat la Cohalm din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

6 Un alt titlu provizoriu al romanului este Proces-verbal de dragoste şi răzbunare.

7 Imaginea războiului este evocată de personajul-narator pe două planuri: din perspectiva evenimentului real, trăit, dar şi ca o reflectare în conştiinţa sa.

Daniel Vorona

am bătut la ușă nu am intrat am adus un pumn de Dumnezeu dactilografiat

mă uit la mine am rămas în urma mea am rămas singur cu mine pe arătură

nu e de mirare că la apel am ajuns să mă trag de șireturi cu o turmă de vite

 (nu am plecat dar mă întorc în fiecare zi la tine ca să nu uit că sunt muritor

ca într-o religie fără de ţară

fluier și

urlu şi merg de-a bușilea pe

şapte cărări în drumul spre noul ierusalim să alung tot întunericul din mine)

dacă

mă urc

la vale ca de obicei mi

se spune să cobor la deal

și să am grijă de familia mea care a început să se

decoloreze de prea multă credință în orice anotimp cu perșii

să nu mănânc pui gril în treizeci și trei de secunde

încep să funcționez mi-ar

prinde bine o ciocolată

neagră

albă

 (nu am plecat dar mă întorc în fiecare zi la tine ca să nu uit că sunt muritor

ca într-o religie fără de ţară

fluier și

urlu şi merg de-a bușilea pe

şapte cărări în drumul spre noul ierusalim să alung tot întunericul din mine)

acuma până departe se aude când îl întreb pe Dumnezeu dacă sunt acasă

dacă da unde sunt miresele care mă aplaudau când treceam pe la răscruci

*

:Dumnezeu dormea însetat lângă un om de lemn care avea capul rupt fericit

i-am dat bomboane nu puteam să mă opresc din râs -- tu cântai la acordeon

.

ți-am desenat un sân pe trotuar

știam c-ai să pleci uitasem cine

am fost purtam o haină de bivol

.

mi-ai adus daruri

ți-am adus daruri

.

ţi-am zis dă-te adormito mai încolo că îmi furi umbra după care mă călăuzesc

.

(iată pieptul meu geme între groapa la care sap şi capul care îmi stă să cadă)

*

:am vrut să rămân vertical --- locuiam între două paturi de fier mă hrăneam

cu propria energie și cu furnici roșii --- moartea se materializa doar în laudă

ps

altădată am vrut să schimb lumea am ieșit din mulțime începusem să simt

cu adevărat dincolo

de oameni de posesiune și mai grav de modele

clasice --- fiind timid n-am apucat să am urmași ---

vă reamintesc doar

unul

a

rămas să poarte același nume și atunci m-am întors toma câine credincios

*

cucuveaua are un singur ochi și are furnici și cenușă rece pe limba sa lungă

îmi întorc

fața de la

lumea aceasta smulg de pe mine cămaşa izmenele şi rănile lui Iisus Hristos

.

(ni s-a făcut carnea o duminică uite ni se propagă ecoul în rană în ceramică

sânii tăi vii cu alunițe sunt ca două veverițe ---- veverițo tu ai țâțe de colecție

of de atâta tristețe toată

noaptea

am chefuit cu lăutarii of

ps

dacă ești virgină vino să colorăm bradul dacă exiști vino să colorăm lumina)

Șerban Foarță

I D I L Ă

Moale şi caldă

ca un mohair,

iubita se scaldă

’ntr-un iaz din Zair ;

pentru ca, iar

şi iar, zile-n şir,

nudu,-ntr-un ziar,

să-i apară,-n Zair.

Liliana Popa

adagio în balet clasic

timpul s-a înscris într-un cerc

sau într-o tiara

pe care și-o scoate uneori

să mângâie safirele amintirilor

cînd aude stropii rătăciți

de vântul neregăsit

în sufletul de poet fără anotimpuri,

sub cetina norilor

dezamăgiți și desculți.

doarme puțin

după model bizantin

sau florentin

abia trezit,

își zornăie diamantele coroanei.

de ce nu crezi ființă de alabastru

în rostirea mea neblândă

timpul e soare senin

și aprigă furtună

ce-ncunună al nostru zenit

noi toți sântem anonimi

nu vezi frunza plăpândă

căzând pe caldarâm,

nu vezi cum ne frângem privirile în finit

cînd clipa de viață e un infinit ?

doamnă a nostalgiilor

privesc în ochii tăi o lacrimă

rezemată în ziua albă

de ce nu pui un zâmbet

în palma pentru sărut

de ce nu închizi amarul

într-o cupă de iubiri

să urc prin depărtările timpului

treptele de vis

argintate, sticloase

încrustate cu arpegii

ce nu se mai sfârșesc

o să mă găsești

în căușul palmei

alb, translucid.

la porțile timpului

paznicul încremenit

își zornăie cătușele.

Liliana Popa

28 decembrie 2018

Un joc de anul trecut,

îți amintești ?

Corina Dașoveanu

ardeți podurile,

strigau apele după noi.

ardeți podurile...

și apele despart acum

ochiul

în două emisfere

spate în spate.

ca într-un proces de partaj -

jumătate de eu -

eu,

jumătate -

tu,

jumătate de tu -

eu,

jumătate -

tu.

uitarea e feliată în două exact,

ca nu cumva să rămână vreunuia

mai puțină tristețe.

tandră arsură,

apele

arc

între ceruri...

‎

George Adrian Popescu‎

Somnul rățiunii pure

încerc sa dorm somnul rațiunii pure

pe o margine de velință

pe care hingherii comunali întrun deplin acord

al delapidării numelui

au uitat-o la marginea ploii

de genunchi agățat pe ariile întunecimii

încerc să dorm în uitare

ca de câine foamea în sânge

plutind

somnul fără rațiune al putredului meu os

de negru și de vizavi

încerc să mă inventez în afara rațiunii mele

vultur pleșuv în coada existenței fără drept de apel

chiar dacă

în străfulgerări de mâzgă mai tresar

uneori

strigând cu toată ura lerului de crăciun

mama voastră de nemernici

de hoți și de habsâni

de javre care mușcați din trupul țării

cum de nu muriți voi în infern

Ramona Muller

Transparenţa unui ecou alb

aşează în palme strada

pe care mă sărutai

şi calcă în mâini

e vina paşilor mei condamnaţi

de plecările tale

peţeşte-mă peste strâmtoarea Bosfor

tinereţe ucisă de neuronii unui manechin

din sanctuare insalubre

rochia de mireasă cerne

naftalina amintirii

ninsorile mor alb

pe limba tăcerii îngerului meu predestinat

Badescu Alexia

se scutură castanii

și zâmbetul de ploaie

înzăpezește-n suflet durerea de căprui

se răscolesc toți sfinții

și curg din gând șiroaie

de amintiri coclite

în raiul nimănui

nu m-aștepta nici mâine

mi-e patima sălcie

nefericirea scurmă prin aburite sorți

blestemele-s în trupul

firav

de veșnicie

și mușcă

anorexic

din nezidite porți

mai am un veac

și-un petec de nebunie-n traistă

un colț de pâine amară și-o sete de mormânt

voi colinda cu ele o pasăre măiastră

și voi renaște

pudic

din adn-ul sfânt

Ioan Ioan Peia

SCRISOAREA 3 virgulă paișpe - variațiuni pe temă

Într-un an, pe la păresimi, pe când prunii dau în rod,

Și roiesc prin flori albine, iar prin crenge-i mult norod,

De-ți era mai mare dragul să te tragi sub lilieci

Și, cu fața-n sus, la ceruri, cu plăcere să o… deci,

La vreo câșpe kilometri, dinspre Bradu și Găești,

De o ții tot înainte, dai de-o urbe, neim: Zbitești,

Și-nc-o țâr, dacă-ntinzi pasu, cam așa, la două ceasuri,

(Nu te-abați de la potecă… n-ai nevoie de atlasuri)

Colo,-n vârful unei gâlme de pământ și de talaș,

Se ivește-n zare hornul unui… rafinat sălaș,

Fumul iese gros ca pâcla ce se-nalță den furnal,

Samaoanca gârlă curge, din amonte în aval,

Dealu Bolbotinii-i spune ăstui loc ivit supt soare,

Mulți urcat-au pe colină cu o putină-n schinare,

(Nu se știe câți, la urmă, au putut să mai coboare!

Dar să nu lungim povestea, geografia nu importă,

Falnic e evenimentul ce se petrecu-n… retortă,

Că plodi-n distilăria, cu prunari din tată-n fiu,

Și zbucni degrab, în lume, un țânc ocoș și zbanghiu,

Hotărât, ca o cometă, ca un zbor de OZNeu

Ce-a ieșit din pi… (aici, e bine, m-am cam cenzurat cu greu!...)

Zodiacul dedea bine, era Marte-n apogeu…

Semn că mini-cetățeanul va fi tare în bombeu!

Deci, punându-l în copaie, mă-sa, ca o zână bună,

Îi șopti cu drag: ”Ia, muică, lapte condensat, de prună,

Ia, cu mama, nu nu te teme, ține, suge din țâțel,

Te botez cu-așa esență… să crești mare, Drogangel!

Prizá țâncul biberonul cu mastică între buze,

Când, deodat, se buluciră în jur ăle ”noo muze”,

Ca-n tractir venit-au toate la ilustrul căpătâi,

Care să îl prorocească pe țângăul, mai întâi,

Fete gigea, una și-una (cum, pe vremi, Europeea

Mișuna de grații, frate, și de doamne, vorba ceea)

Toate, numai nuri și farmec, gen feline: sex apel,

Că, văzându-le, bebeul făcu pipi-n scutecel,

Ba, mai mult, se vedea bine cum, așa, tiptil-tiptil,

Se ivea timid, la soare, un zâmboc de trandafil,

”Vaiii!”… se auzi andante, corul muzelor, perlat –

De pe-acuma se-ntrevede că va fi foarte dotat,

Și se-nghesuiră toate să marcheze clipa rară,

Mângâindu-i bețigașul ce, din scutec, da să sară,

Doritoare să îi pună pruncului în frunte-o stea,

Ca să fie cel mai cel mai înstelat din urbea sea….

Se-adunară,-n felul ăsta, noo stele, lângă pui,

Care, mai târziu, în viață, străluci-vor pe un tui,

Ca un cerc de astre care va vesti pe-ntreg pământul

Că pe lumea apărut-a… (dar să nu rostim cuvântul!)

Una mai înamorată de pruncuțul drăgălaș

Fu madama Euterpe, tipă tare, de oraș,

Care-l hărăzi să aivă șpirikismus căcălău,

Iar, pe șiekspir, să îl facă scurt și dur, cu pixul său,

Când, dodată, copchilașul, cu un tandru, dulce glas,

Recită un vers celebru: ”I love șiekspir in his ass!”

Că rămaseră blocate toate muzele din jur:

”Ce-a zis, dragă?” ”Cică-l face pe sir șiekspir drept în… fesă”!

”Vai de mine, pruncu-i strașnic, este supra/realist”!

”Nu e, soro, n-ai idee – se spune: elghetebist!”

”Ce e aia?” ”Cum ce-i, fato? Fenomenul este vechi:

Deci băieții – cu băieții, fetele, la fel, perechi,

Toți, ca melcii pe ploiță, se-ncârligă separat –

Beneficiu-i demografic: zero țânci, la fecundat!

Lângă ei mai sunt și unii cu organul mai profund,

Care-s cam de umplutură, niște forme fără… fund!

Căci, în ars amandi, zis-au unii gașperi dân brusel,

Cum că nu contează sexu, e modern s-o freci cu zel,

Fie ei sau fie ele, toți de-a valma, ca năucii,

Când cu unii, când cu alții, toți, în ritul sfânt al bucii!”

Dar să mai scurtăm momentul, fetele au stat ce-au stat

La taclale și, cu asta, spre Olimpuri s-au cărat...

Eeei, și Drogangel, băietul, creștea iute, din prepuț,

Ca și lujerul lalelei înspre soarele călduț

Care sta în loc când țâncul își scotea moțu-n pridvor

Și stropea stratul de ierburi cu un jet nimicitor,

Iar substanța rezultată prin amestecul hibrid

Dintre hematii și țuică era hap ovaricid,

Floare movă avea iarba – rromă, zisă poporan –

Iată prima-ncrucișare dintre om și buruian,

Fiind astfel penetrată de lichidul seminal,

Prin însămânțare mixtă, a ieșit… pulan de cal!

Și-a mai scos pendula cucu, ptiu!, nu-i fie de deochi,

Drogangel linkea cinzeaca de o litră, plină-ochi

Cu productul cel de faimă, zis și Ochii lu Dobrin,

Dis-de-dimi, pân ce, seara, soarele pica-n declin,

Când țângăul Littre Droggy sta-n boscheți și da la rațe,

O distilărie-ntreagă-i sublima în draci prin mațe,

Iar vibrația din vintre se reverbera în hău,

Schimba mersul dintre astre, ardea spirtu-n făgădău,

La Găești cât și la Bradu stârpeau oile-n ocol,

Prunii se uscau pe dealuri, broasca sucomba-n nămol,

Ce mai, cloșca de pe ouă a rămas fără colastră,

Un păianjen mușca hulpav, din mușcata din fereastră!

Leana cea hermeneută inventase exegeza,

Cacadârii de pe râpe sabotau fotosinteza,

Din Clejani la Putineiu, (ți-ascunzi giobu, mocofane!)

Umbla unu, cu-a lui droșcă, să repare mecrofoane,

Villy Șiekspir divorțase de iubitul indecent

Cu un perșing prins în limbă – engliteră, evident,

Howking tocmai ce aflase cât e gaura de neagră,

Băsălău, drag predsedateli, planta în ghiveci viagră,

Boculete Uriașul, un strateg din clanul Wigh,

A dat ordin să se-astupe gaura de la covrig,

Sculariu, cu strămoșii, foști porcari și domni de târlă,

Și-a luat harnașamentul și-a tulit-o piste gârlă,

Popa Tunsu-l trimisese la yankei, cu liturghia,

Să înjure,-n psalmi și rune, fosta țară, România,

Era-n vremea când apașii își recucereau Neviorku,

Nea Agricolă apare pe fifth streit, în laț cu porcu

Care guița al dreaq ca sirena la salvare,

Sculariu n-avea treabă, precum Suleiman cel Mare

Călărea suina-i dragă, Mișigănu să-l supuie,

Deși unu, zis și Peia, i-o dădea intens la… UE!

Dincoace, în lumea veche, sanchiloții cei cu trese,

Se-agitau anicorapșăn, ca diezul dintre fese,

Cucuveaua movulie avea-n plan o strănepoată

Care să devie șăfă piste păsărime toată –

Faraoancă din Egipet, transferată din Sibii

Unde sunt doar fete gigea și prefesori cilibii,

Pena Corcroduța, zisă, o grenadă cu șrapnel

Ce avea cuiu-nfipt în floare, conectat pe la brusel,

Timp în care Drogangelu, cu presimțul lui latent,

Deveni un zoolatru năpădit de sentiment,

Și, citindu-și viitorul în cinzeaca de supt pernă,

A decis: Zeița este a mea dragoste eternă,

Și va fi Amanta care mă va consula din baie

Atunci când testosteronul mi s-o răscula în oo!

Din nou, cucu' din perete, cucăind pre limba lui,

Mai bătu-n coșciugu' lumii, îndrăcit, cui dupe cui,

Drogangel ajunse june, inundat fu de zenzații,

Semn că hipofiza dase cu hormonii-n instalații,

Și cum sufletul pereche tot întârzia s-apară

Începu să-l dibuiască prin lăuntru ori pe-afară,

Ei, și tot cătând pe drumuri – mai fetițe, mai codane,

Întâlni pe unu' care pierdea vremea pe maidane,

Sau ieșea în capul străzii să ciordească portofele,

Avea capul cât gulia și păduchi între măsele,

Îl făcuse mă-sa-n grabă și-l scăpase, vai, din brață,

Drept în cap și i-l turtise ca pe-o pară mălăiață,

Creierii s-au făcut țăndări, mintea a luat-o razna,

Se-ngrășase năpârstocu' fix ca un godac de Bazna,

Guița în dialecte, parodii le ziceau unii,

Înșirând la vorbe calpe, ca un zombi tras de funii,

N-avea giob, n-avea nevastă, și trăia cam pe de-a moca,

Bun de mostră, pentru doftori, la glumeții din Soroca…

Cum îl vede, Drogangelu a sâmțit cum îl inundă

De-a direptu-n inemioară, o trăire mult-profundă,

Cupido, copchil de suflet, al Venerei bagabont,

A-ncordat arcu și tras-a cu săgeata fix la pont,

Deci cum coarda era-ntinsă, sute kilograme forță,

Corasonu îi ajunse ca un rug aprins, o torță…!

Și, fixându-i cu retina organismu excitant,

A realizat, în fine, că e cel mai șic amant,

Castorel și Poluxică își împărtășiră-amorul:

”Hai să ne unim, Corduțo, să bătem tandem covorul”!

”Până-n vintre mă pătrunde vorba-ți dulce și suavă,

Oh, iumbire, îți spun sincer, lavul tău e ca o lavă

Azârlită în tărie cum dă Messi cu mingioaca,

Lavul nu îl stinge nimeni, nici tot lacul Titicaca

De s-ar revărsa încoace, tot n-ar fi suficient…

Apropo, ești sigur, beibi, că nu ai un scu…?!”

…Ze, nu-ncheiai povestea, însă nu eu mi-s de vină –

Hăndrălăii bat covorul și-și tot fac streptomicină!

………………………………………………………

Mai trecu așa o vreme, un deceniu ș-alte două,

Drogangel creștea ca bradul și se scărpina la oo,

Că sâmțea în ele, frate, duhul cela al lui Villy,

Cum creștea, creștea feroce, ca, în eprubet, bacilii

Puși, să-i studieze-n vitro, ăi savanți curioși tare,

Doar că eprubetu ăsta avea forme cam bizare,

Sămăna cumva c-o lambă dă pă vremea lu Pazvante –

Drogangel pune întrânsa fel dă leacuri și calmante:

Mai întâi, cea samaoancă, zâsă ”ochii lu Dobrin”,

Dă dân care, băietanu, sorbea duhu-i hialin,

Bașca ăl trăscău dă Argeș, rafinat, dân electrozi,

Visky dă la Englitera, vodkă dă la antipozi,

Ce mai, un coctail den cele feluritele spirtoase

Că, dă le gustai tu, omul, scurt, picai la aghioase...

Ei, șî, iată ce minune!, pre când sta cu țoiu-n nas,

Auzi, dân fundu lămbii, cum se ardica un GLAS:

– Puțulache, n-auzi colo, cum pendula dân perete

Bate tactul șî te-anunță că o freci în van, băiete?

Nu mai ești un prunc dă țâță, trece clipa, trece anu,

Șî tu tot o sugi întruna – lamba asta – ca golanu,

Pune, dreacu, mâna colo, pă o carte, fii suppptil,

Piste mări șî țări te-așteaptă duhu pur al lui Greit Uil,

Să-l ademenești cu vorbe d-ale tele, meșterșuge,

Încetează cu prosteala, ia șî scrie n-o mai suge!

– ”A, ce zici?... Ce dreaq s-aude?... Am făcut subit pareză?!

Am pus, dân greșeală,-n lambă gaz sau zamă bordeleză?

Cine ești, băi labă-tristă, ești Calache, musca tze-tze?

Dacă nu o-ntinzi d-aicea mi te iau, pă cap, cu bețe!

– Năpârstocule, uitat-ai când erai așa, d-o șchioapă

Șî-ncurcându-te-n lichide, te-ai intoxicat cu apă?

De-a venit o doftoroaie, tumnai dă pă la Vidin,

Să te scape dă lingoare?... Baba-s eu: baș Aladin,

Preschimbat în alte straie... te-am scăpat atunci dă popa,

Ca s-ajungi, iată-te astăzi, cetățean la Ioropa,

Fericit că ai dă toate, nu ca restul dă faliți,

Mi-ai rămas dator, băiete, este timpul să te-achiți,

Ia colea o alifie de-aia, d-un miar batonu,

Șî, cu râvnă & tandrețe, freacă-mi, rogu-te, bastonu,

Care-i fermecat, aibi grijă, cât ai suge o tărie,

Îți va-crește-ncet, în palmă, ia, o mare bucurie,

Șî, dacă insiști, gigione, să tot freci și să tot freci,

Vei avea surpriză mare... căci, den tubul unei teci,

Izbucni-vor mișcoteii precum musca dîn... suhat –

Pe faianța toaletei fi-vei deci multiplicat!

Că, privindu-te dân postăr, Faraoanca dân Eghipet,

S-o unii cu tine cujet, slobozindu-se c-un țipet

Ce va trece pântre astre ca cometa lu Haley,

De-o rămâne universu greu cu pruncii dumneaei...

...Și ai tăi, ca tată vitreg, mândru ca, în par, o cioară,

Vei fi cel mai tare haștag dă la tine, dă pă scară!

Vişan Dragoş Melcii și-o trag ca moluște între coarne. Dar obrăjorii le sunt aproape fese. Într-adevăr. Mi-a plăcut. Mă gândeam la Dracnea. Căci n-am alt indiciu. Iar finalul voiam să fie mai tare decât e.