George Anca - UTOPII ÎN CĂMAȘĂ DE FORȚĂ

UTOPII ÎN CĂMAȘĂ DE FORȚĂ

Mihai Eminescu – George Anca – Adrian Budescu – Vasile Văduva – Flori Bălănescu – Magda Botez – Andre Cruchaga – Alensis de Nobilis – Gheorghe Apetroae – Octovian Soviany – Valentin Becart Bisog – Liliana Răcătău – Angela Mândâcanu Muntean – Lora Levițchi – Indira Spataru – Ioan Ciofu

MIHAI  EMINESCU

     Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sunt prea vechi și prea bine întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și până în veacul a nouăsprezecelea.

Timpul, 25 Ianuarie 1878

 Cetatea Albă

     Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde și rămășița unei prețioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.

Timpul, 10 Februarie 1878

     Însuși numele ”Basarabia” țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu însemnează decât țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara Rușilor, România țara Românilor.

Timpul, 1 Martie 1878

De la Nistru pân' la Tisa

     A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă. (...) Hotinul - nord extrem, Chilia - gura Dunării, Cetatea Albă - gura Nistrului și tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru și este de drept al nostru și astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut Rușii, nu pământul nostru l-au putut ceda Turcii. (...) Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porții, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de șapte puteri și obligatoriu pentru ele, garantarea integrității actuale a României prin convenția ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală și de drept să fie pe deplin în partea noastră. Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărțitului și nenorocitului pământ românesc. (...) Ce ni se opune? Interesul a 80 de milioane față cu slabele noastre 5 milioane. Dar Temis e cu ochii legați spre a nu vedea părțile ce se judecă înaintea ei și, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 și 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De brațul scurt sau prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de brațul cel lung al unei istorii de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi și nouă.

 Timpul, 3-14 Martie 1878

 Cetatea Hotin

     Se stabilește principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda și Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin. (...) Deși nu s-a născut încă Rusul care să fie în stare de a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranța că ne așteaptă vremi grele. Despre biruința cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mișcă în contra civilizației, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.

 Timpul, 7 Aprilie 1878

     Iată atunci când organele rusești au început să pună la îndoială drepturile României asupra Basarabiei, nu ne-am pierdut răbdarea, nu am devenit insolenți față cu o puternică invazie, ci am răsfoit cărți, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi și am arătat că poporul român niciodată nu a renunțat la drepturile sale asupra Basarabiei și că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunța.

Timpul, 30 Aprilie 1878

Texte selecționate de Adrian Bucurescu

George Anca

Monarul actor

Clopotul bate. Monahul se întrerupe: este pentru sufletul morţilor. Parastasele se mântuiseră.

Stă în uşa chiliei, cu faţa spre intrarea bisericii, stă de vorbă aproape silit, “am o mângâiere”, de n-ar fi cerut cuţit, ai fi zis cum părea chinuit pe sub luminozitate sau rugăciune şi ea întreruptă – nici la slujbă nu coborâse cele câteva trepte. Martori, indianul Surender din Varşovia (e ortodox? întrebase un călugăr, da, răspunsese) Costel, şoferul de la “Ivireanu”.

Seara, la “Antim”, după Eminescu-Brâncuşi-Blaga-Eliade-Mioriţa-Ahimsa, pe speculaţia “cultura indiană în Europa via România”, înaintea lecturii poemului “Copilul” de Rabindranath Tagore”, povesteam vizita la Frăsinei şi întâlnirea cu părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru.   Nimeni să ştie că “a fost” nominalizat la Kyoto Prize, poate un Nobel japonez, împreună cu psihologul Ioan Ciofu, acesta din urmă pentru teoria generală a numărului de aur cuplată cu zvîrlirea la munca de jos în contextul represării meditaţiei transcendentale. Actorul călugăr, tocmai pentru destinul ce, aparent, şi l-a autoconstruit, răspunzând şi criteriilor premiului – savant sau artist cu faţă moral-spirituală. Nu era nevoie, sau că n-ar fi fost la valoarea aceea, îngăimase isihastul.

Cam ştiam că lumea e a lui Satana. Mai încolo, ca în apărarea duşmanilor, avea să citeze pe apostolul Pavel, a  urâ păcatul şi nu pe păcătos. Doar duminica trecută fusese ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, mă gândeam, dar şi a tuturor apostolilor, 12, plus 70, fără cruce roşie, şi chiar a sfinţilor români, la coadă, altfel începuţi cu apostolul Andrei. Cu două zile înainte, pe 2 iulie, aici se făcuse pomenirea a 5 ani de la adormirea Părintelui Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 18 martie 1944 – 2 iulie 2003. Îi tot pomenea numele-isihie, mai ales că scriitorul Vasile era de părere că scrierile aceluia n-ar fi prea sus, totul e patristic, să-şi ţină părerea, nu ştie, venise blând, totuşi, replica. Toţi scriu,a, şi atunci el la ce să scrie, să-i aflăm rugăciunea, să ne ajutăm, că sus e Ghelasie, l-aţi continua, am scris un acatist, e în magazie.

Am făcut caz de ahimsa, tot pentru a-l pune în temă cu interesul unor ahimsaki din mai multe ţări când am evocat “moartea” lui – am fost mort, a confirmat, iradiat în spital, 25 pe listă; când m-am ridicat şi am umblat, am văzut o cruce, deasupra unei biserici, înainte am fost un rebel, pentru prima oară, fără să fi ştiut-o, am spus rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă pe mine păcătosul.

A ajuns călugăr, de voie, din brusc imperioasă vocaţie.Am crezut că ahimsa şi isihia merg împreună. Isihia, a adîncit, e altceva decât ahimsa (pronunţată ca jainii, ori însuşi Mahapragya, cu h discret, aproape mut). Ei nu-l au pe Hristos. Dar papa s-a exprimat că Dumnezeu decide. Ei se exprimă altfel. Şi indianul de lângă mine scrie ghazaluri, rubayate, poeme triste. Triste pentru că sunt fără Hristos.

Filmele vi se joacă. Nu mai sunt ale mele, sunt ale lumii, nu le pot opri. Se dă la tv. “Ochi de urs”, nu şi “Domnişoara Christina”. Vin cu scenarii şi filme începute – după ce au scos ceea ce nu trebuie să vadă un călugăr – să-i ajut să fie creştine. Un film adânc creştin este 4-3-2-1 al lui Mungiu. Ce face Dan Puric e bine? Perfect. Din 1995, actorii au un sfânt al lor, Filimon, îl pomenesc. V-aţi luat numele Valerian, ca episcopul Trifa. Îl pomenesc. Vă vedeţi familia? Vin jos (la biserica unde au voie şi femeile) şi le văd, cu binecuvântare. Sunt de acord? Fără voia lor n-aş fi fost aici.

Am vorbit cu ierarhi. La parterul reşedinţei mitropolitului Antonie Plămădeală era o vitrină cu cărţi, şi i-am spus, Înalt Prea Sfinţia Voastră, am văzut două cărţi având pe copertă raiul şi trei cu iadul, din care una a Sfinţiei Voastre, “Trei ceasuri în iad”. I-oi fi spus monahului Valerian asta probabil ca insistenţă la scris şi detaşare de “concurenţă”, altfel, când mi-a spus că, da, a scris un acatist (atunci a promis că mi-l dă, mi l-a dat), mi-au venit, la hazard (?) în minte icos-urile lui Horia Stamatu (în fapt, contextual, îi vorbisem ierarhului despre poemul “Imperiu”, pe care i l-am şi trimis xeroxat, ulterior, întrucât lucra la un studiu despre Tatăl Nostru).

Are 56 de ani, pare de mult mai mulţi. Mă conduce în magazie şi-mi dă cărţi de şi despre Ghelasie ( Ecce Homo, 1999, OMUL, HOTARUL de Taină, 2001, amândouă în Colecţia Isihasm, iar apărute la Platytera, Crucea Avvei Ghelasie de Gheorghe Mustaţă, 2008, şi nr. II/2008 al revistei Sinapsa) dar şi  una, ediţia a doua, după descrierea CIP a BNR – VALERIAN, DRAGOŞ PÂSLARU, monah Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida/ Monah Valerian Drgoş Pâslaru – Bucureşti: Platytera, 2008. Titlul complet: Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida ACATISTUL celor chinuiţi de îndreptăţirea de sine şi al celor ce doresc eliberarea de patimi. Cu binecuvântarea IPS Teodosie. De fapt, Acatistul e opera monahului actor, “către Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida”, precedată de viaţa ei, urmată de o savantă (nu de critical fiction, dimpotrivă) “concordanţă biblică”: Adulterul, Bărbaţii, Castitatea, Căsătoria, Copiii, Femeile (soţii), Fericirea credincioşilor în viaţa pământească, Fericirea păcătoşilor, Fericirea veşnică, Fericit şi binecuvântat, Iadul, Idolatria, Ispitirea, Martiriul, Mărturisirea păcatelor, Mândria, Minciuna, Numele diavolului, Orbirea spirituală, Patimile şi suferinţele celor răi, Pedepsirea celor răi, Porunci (Cele zece porunci), Prietenia, Prudenţa, Robia spirituală, Tatăl şi mama, Uciderea, Uitare de Dumnezeu, Umblarea în căile Domnului, Ura, Ura faţă de Hristos, Viaţa spirituală, Viaţa trupească, Viaţa veşnică, Zavistia. Totul pe 60 de pagini.

Sfânta Muceniţă Tomaida, din Alexandria, măritată la 15 ani, ucisă de socrul ei pentru a se fi împotrivit poftelor sale, este trecută în Pateric, între monahii. Acatistul este compus din 13 condac-uri şi 12 icos-uri, deschise de un tropar:

“Mieluşeaua Ta, Iisuse, Tomaida, strigă cu mare Glas: Pe Tine, Mirele Meu, Te iubesc şi pe tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre” (p. 11).

În condacul al 6-lea aflăm (poate, sigur,  şi la persoana I) ce înseamnă a fi monah:

“A fi Monah înseamnă a-l iubi pe HRISTOS pe Cruce, a fi Monah înseamnă a Iubi desăvârşit şi curat, a fi Monah  lepădarea de toate ale lumii plăceri şi bucurii cere, a fi Monah presupune Ascultarea cea peste fire a Poruncilor ce ucid trupul păcatului în care omul a căzut. A fi Monahie în cuget ai ales şi tu, Sfântă Muceniţă Tomaida, şi de aceea vei cânta nesfârşit şi fără prihană dumnezeiescul: ALILUIA!” (p. 16).

Condacul al 13-lea:

“O, Sfântă Taină a Iubirii lui DUMNEZEU pentru Chipul său de Ţărână, Lucrare prin care HRISTOS  Se răstigneşte în fiecare dintre Sfinţii Lui, Înviindu-i şi Lucrători în ogorul cel răsădit cu lacrimi punându-i, Sfântă Cuvioasă şi Muceniţă Tomaida, caută, caută degrabă la rătăcirea minţii mele şi-mi dă mie Voinţa ta cea Sfântă, ca împotrivindu-mă cu totul vrăjmaşului, focul pârjolitor al patimilor mele trupeşti să-l ating cu curgerea sângelui tău neprihănit, în care rebotezându-mă eu, cel căzut din cele Sfinte, să redevin Chip al Tatălui Ceresc, Fiu întors la cele dintâi şi ţie recunoscător, ca împreună cu toţi să-I cântăm SFINTEI TREIMI: ALILUIA!” (p. 23).

Refrenul “Bucură-te, Sf. Cuv. Mc. Tomaida, Vasul Întregii Înţelepciuni Creştineşti!”, după fiecare icos, încheie primul condac, nestrăin eposului creştin românesc, neauzit, neştiut:

“Multe flori a odrăslit Dreapta Credinţă şi toate de Taină, dar ca Tomaida, nevasta cea întocmai cu monahiile, apărătoarea cea prea tânără a fecioriei, păstrătoarea de Aur curăţit a Întregii Înţelepciuni, Pomul sub care ne răcorim cei aprinşi de arşiţa desfrânării, Baia în care sângele Muceniţei ne spală pe toţi înainte de a merge la Nunta Mielului, nu poţi afla.” (p.11)

Lanţ nesfârşit de “Bucură-te”… “copilă a unor Drept Credincioşi Creştini alexandrini”… “Strălucire fără umbră sau schimbare”… “Ţară în care îşi află scăparea cei urmăriţi de patimile trupeşti”… “Iubire ce ai biruit Patima”… Tinereţe fără urâciuni şi Viaţă fără de moarte”… “că în două ai suferit a te tăia desfrânatul, pentru a putea uni cu HRISTOS pe cei despicaţi de desfrânare”… “Înţelegerea ce copleşeşte firea”… “întocmai ca Maria Egipteanca, Sf. Ioan Valahul, Moise Ungurul sau Xenia cea înţeleaptă”… “Chipul de Rai al Evei”… “Jertfă de sânge a Coastei lui Adam”… “că Iudita a ucis pe Olofern desfrânatul, dar a murit”… “că  tu, Tomaido, te-ai lăsat ucisă de cel defrânat şi trăieşti veşnic”… “Minune pe care n-o înţelegem, dar la care ne Rugăm”… “că picăturile sângelui tău umplu de viaţă deşertul păcatelor noastre”… “că te-ai făcut Maică tuturor părăsiţilor de Virtuţi”… “că trupul tău tăiat taie dorinţele blestemate”… “Fiica Lumii şi Dar al Fiului Tatălui Ceresc”… “Copilă-Nevastă-Monahie, Maica neputincioşilor”…

Condacul al 7-lea:

“Te cinstim după cuviinţă cu lacrimi şi bucurie, dar înţelegerea vieţii tale ne este peste putinţă. Căci frământarea aşternutului pierde strălucirea Întregii Înţelepciuni, dar tu cele contrare le-ai unit prin Adumbrirea Harului şi Mirul sângelui tău, arătând lumii că cine în HRISTOS se-mbracă poate să împace sfâşierile prăbuşirii din Rai: ALILUIA!” (p.17)

Rugăciunea către Tomaida, “luminătoarea celor din întunericul îndreptăţirilor de sine”, se face dintre  fărădelegi şi păcate înnăscute, “în vârtejul apocaliptic fiind crescut, cu tristeţea fiind înfăşat, cu laptele satanic al urâciunilor televizorului alăptat, înţărcat cu mânie şi ură, lipsit cu totul fiind de Întreaga Înţelepciune Creştinească” (p.24).

Cunoştinţa imnică şi rugăciunea autoflagelantă se obiectivează teologic printr-o concordanţă biblică, o sinecdocă ce ne poate menţine într-un univers creştin de clasic iudaism românizat, dacă nu românism creştin pur şi simplu (p. 27-60), citat plus surse (aici, câteva extrase, fără trimiterile din carte, altfel simfonice): În cer nu va fi căsătorie. Fericirea credincioşilor e lepădarea fricii de moarte. Fericirea păcătoşilor e împreunată cu întristare . Obiectele de idolatrie trebuie nimicite. Credinţa cea deşartă se minunează de martiriul sfinţilor. Vai celor mândri! Minciuna adeseori e însoţită de crime mari. Vorbirea de rău nimiceşte prietenia. Prudenţa este ştiinţa sfinţilor. Hristos eliberează de robia spirituală. Uciderea poate fi şi spirituală. Dumnezeu respinge rugăciunea ucigaşului. Iudeii vor trebui să caute pe Domnul. Viaţa veşnică e dată acelora care cred în Hristos. Credincioşii vor fi pururea cu Dumnezeu în viaţa veşnică.

Crucea văzută de Dragoş Pâslaru, întors la viaţă, parcă transmutându-l în monahul Valerian, îl transfigurase, ceva mai devreme, pe Avva Ghelasie în compunător al Acatistului Sfintei Cruci, având ca refren: “DOAMNE, CRUCII Tale ne ÎNCHINĂM, Întâlnirea dintre Tine şi Lume, HOTARUL VEŞNICIEI!” I-am spus monahului Valerian că voi scrie despre Acatist, mai bine nu, mi-a replicat, cred că mai bine da.

Şi pentru că, poate, alde Acharya Mahapragya, patriarhul jainilor, ar vedea în Tomaida o întruchipare ahimsa/nonviolenţă şi întru Hristos şi întru Mahavira. Iar isihia sună aproximativ ca “isai”,  numele creştinilor la indieni.

Vasile Văduva

Fata tatii

Fata tatii, să mă ierți

C-ai să crești – și n-am să fiu

Decât umbră-ntre coperți

Și de-acolo n-am să știu

De ți-e bine, de te doare

Când vei crește fată mare...

Ochiul meu n-o să te vadă

Prin pământul pus pe-o ladă,

Nici urechea-mi n-o s-auză

Glasul tău de buburuză,

Când vei râde, când vei plânge,

Lumea-n chingi când te va strânge...

Fata tatii, tu să ierți

Umbra mea dintre coperți,

Dacă biata n-o să poată

Să îți fie loc de tată

Și de-ot fi în tine ploi

Lângă raft să nu rămâi -

Căci eu n-am să pot din foi

Să mă-ntind să te mângâi,

Fata tati... să mă ierți

Că-s doar umbră-ntre coperți.

Acolo jos

Acolo jos, printre răcoare,

Ții minte Tudor George când

Nemaiturnându-ne-n pahare

Gagica dintre galantare?

Ci tot mai beam un rând în gând...

Miasmele de cărnuri fripte

Lung sfârâite pe grătar -

Smulse din porci, precum din cripte

Ferfenițite foi de scripte -

Și-n veci mirosul de mărar...

În hrubă-nchiși la „Singapore”

(Ții minte harmonistul orb?)

Corăbii, doamne, fără prore...

Deasupra timp cu alte ore

Ne-ar tot fi supt prin ciur de sorb...

Sub talpa lumii, hai sub talpă

De bună voie capul pus

Și-oricine vrea: poftim de-l scalpă

Prin frestruici cădea de sus...

Și n-aș fi vrut

Și n-aș fi vrut să fiu chiar drumul...

Ci m-aș fi vrut doar unu-n șir -

Țigan nomad ascuns în fumul

Căruțelor cu coviltir...

Și m-aș fi vrut măcar o roată

Rotindu-mă spre nesfârșit,

Măcar o talpă sângerată

Pe orice drum părăginit,

Măcar un ochi, măcar o mână,

Măcar un semn de bun rămas

Spre cei ce pot să mai rămână

Măcar un câine de pripas...

Ci mi-e sortit să fiu chiar drumul -

De-a pururi roți și tălpi în jur

Acoperi-mă-vor cu fumul

vieții ca un coviltir...

Ci devin colb... ci devin drumul ...

Dar mai respir... și mai respir...

Clopotul

Clopotul din turn prelins

Spre subțire, dinadins

Bate-(iată cum încearcă)n

Ochiu-mi zăvorât cu cearcăn.

Roșu stins, petale șui

Se preling din bangul lui

Și un deșt în patru muchii

Nituit pe sub cu muchii -

  

Și-acel os de sfânt prea ros

Clopotului pe din dos,

Tot mai mic, mai fără rang,

Ascunzându-se de bang...

Fetele

Fetele, bobletele,

Se duc pe-ndeletele

Și le-astupă urmele

Ploile și brumele...

Meru alții scrume-le!

Mă aleargă vârstele

Repezi ca lăcustele

Și pe-ascuns tristețile

Mă bat cu săgețile...

Sufletul se-ntunecă –

Stea de dor nu-l lunecă,

De tăceri să-l mântuie

Zarea nu-l mai bântuie...

Dragostea și zările

Alții le țin scările...

Față

Față-a mea de măscărici

Hai la groapa cu furnici -

Ba-i aici, ba nu-i aici

Fața mea de măscărici...

Jumătate râzi și plângi

Nemișcarea celei stângi,

Care – cine să mai știe

De e moartă, de e vie...

Față-a mea de măscărici

Hai la groapa cu furnici:

Și acolo pe-nserate

Nă-i mai fi – cred că se poate

Împărțită-n jumătate,

Cum îmi ești parșivo-aici,

Față-a mea de măscărici!

Hai la groapa cu furnici...

Flori Bălănescu

Puțin Goma, stil Goma, adevăratul Goma, „selectat” de ofițerul „fostei” Securități... dintr-o scrisoare (pe care am citit-o integral), în august 1973. (M-)aș întreba în stilul lui Goma: oare ce făcea scriitorimea (inteligentă, talentată, cunoscută - pentru cei tineri, care încă nu și-au început lecturile esențiale: în contrapondere cu Goma: „lipsitul de inteligență”/„netalentatul”/„necunoscutul” - după spusele breslei scriitoricești și-ale Securității; eu râd în hohote, o să râdeți și voi după ce începeți să citiți cărțile de care v-au ținut profii voștri departe, la liceu, la facultate... după care o să dați în lacrimi de plâns, e garantat), deci... cam ce făcea scriitorimea la 1973? Ei, ce să facă, iaca, rezista... din greu, „prin cultură”. Mai rezistă și azi. Atâta rezistență-prin-cultură ne-a smintit de tot, nu se vede? Vorba poporului: unde e multă... „cultură”, e și multă... lipsă de șiră. Reciproca e valabilă și ea, cu delicii (analitice). Zic și eu așa... am mai zis, în alte contexte, n-a marșat nimeni, că-i greu și premiul nu e atractiv. Tânărul/tânăra care trimite un eseu, măcar de-o pagină, în care să pună fragmentul de mai jos în contextul istoric și cultural (sic) în care a fost scris... primește o carte scrisă de Paul Goma:

„Extras din scrisoarea expediată la 28.08.1973 de PAUL GOMA lui D. ȚEPENEAG la Paris. Din conținut rezultă că nu a reușit să obțină manuscrise de la scriitorii cu care a discutat ca să le trimită ilegal pentru publicare în Franța.

Dragă Țepe[,]

...te înșeli amarnic dacă mai crezi că toamna se numără bobocii; i-oi fi numărând toamna, n-ai decât să vrei să-i numeri, cu condiția să ai ce număra.....................................

Zice înțelepciunea poporului: Dacă cinci inşi îţi spun că eşti beat, du-te de te culcă. Numai că eu ştiu că nu sunt beat. Mai ştiu că ăi cinci, sau cinci sute, sau cinci mii – sunt nişte mincinoşi...”.

Magda Botez

Intr-o scurta conversatie, un barbat intreaba o femeie:

 - Ce tip de barbat cauti?

 Ea ramase un moment tacuta, il privi in ochi si ii zise:

 - Vrei sa stii intr-adevar?

 El raspuse: Da! Tot adevarul...

 Atunci ea incepu sa zica:

 - Fiind femeie, sunt in pozitia de a-i cere barbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine.

 Platesc facturile, ma ocup de casa, merg la supermarket, fac cumparaturi si totul fara ajutorul unui barbat…Imi pun intrebarea: Ce poti tu sa aduci in viata mea?

 Barbatul ramase privind. Gandea, cu siguranta, ca e vorba de bani.

 Ea, stiind ce gandeste el, spuse:

 - Nu ma refer la bani. Am nevoie de mai mult.

 Am nevoie de un om care sa lupte pentru perfectiune in toate aspectele vietii.

 El isi incrucisa bratele, se aseza in fotoliu si privind-o îi ceru sa explice mai in detaliu.

 Ea zise:

 "- Caut pe cineva care sa lupte pentru perfectiune mentala, pentru ca am nevoie de cineva cu care sa conversez si care sa ma stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu din punct de vedere mental.

 Am nevoie de cineva suficient de sensibil ca sa inteleaga prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca sa ma incurajeze si sa nu ma lase sa cad.

 Caut pe cineva pe care sa il respect ca sa pot sa fiu “ascultatoare”. Nu pot sa fiu asa cu cineva care nu poate sa isi rezolve singur problemele.

 Eu caut un barbat care se poate ajuta pe sine insusi pentru a ne ajuta reciproc.

 Caut un barbat care sa inteleaga ca sexul are importanta lui intr-un cuplu dar ca nu determina existenta cuplului care se vrea cu adevarat fericit. Si o femeie adevarata nu va accepta niciodata langa ea un barbat care este extraordinar ... dar numai o ora ! Pentru simplul motiv ca ziua are 24 de ore ! "

 Cand termina, se uita la el si il vedea foarte derutat

 El ii zise:

 - Ceri mult....

 Ea raspunse:

 - Valorez mult !

 Superba confesiune a unei Doamne:

 Prof.Univ. Dr Doc.ZOE DUMITRESCU BUSULENGA

 Cei care au avut privilegiul sa o aiba profesoara de literatura universala, la facultate, spun despre ea: Era IMENSA!

 Si cinste ei ca a urcat, pe verticala, spre Sus. S-a calugarit. A murit de putin timp.

Am avut ocazia sa o cunosc.

Zoe Dumitrescu Busulenga (Maica Benedicta de la Varatec)

 "Per total nu m-am gandit niciodata la mine.

 Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat.

 M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

 ...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte.

 Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele.

 De toate nu am scapat insa nici pana azi.

 De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi.

 Eram inclestata, crispata, de fiecare data.

 Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea.

 Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune.

 Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine.

 Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

 ..Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii.

 Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu.

 Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec.

 Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate.

 Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale..

 Il caut pe Dumnezeu.

 ....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti,

 L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi.

 Asa si reusesc sa ies din contingent.

 Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala.

 Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata.

 Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

 ..Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit.

 N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit..

 Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era

inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata.

 Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza.

 Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

 ..Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor.

 Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile.

O lume fara radacini este o lume fara morala.

 Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

 ...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi.

 Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi.

 Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri.

 Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D.. R. Popescu, Breban, Balaita.

 Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului.

 Am incercat sa aflu ce este postmodernismul.

 I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda.

 E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus.

 Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate.

 Asta au facut clasicii.

 Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

 ....Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers?

 Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

 ...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului.

 Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare.

 Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

 ...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea.

 "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel.

 Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne.

 E cumplit.

 Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima.

 Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut.

 Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu.

 La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri.

 Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune.

 Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

 ...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune.

 Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre.

 Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete.

 In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

 ..Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi.

 Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg.

 Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive.

 Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie.

 Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba.

 Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

 ...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup.

 Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc.

 Daca merit...

André Cruchaga

CONTRADICCIONES INEXPLICABLES

It is not clear why we choose the fire pathway

Where we end is not the way that we had planned

All the spirits gather 'round like it's our last day...

Inexplicable contradictions

It is not clear why we choose the fire pathway

Where we end is not the way that we had planned

All the spirits gather 'round like it's our last day

To get across you know we'll have to raise the sand

Muddy Waters

Here, the contradictions of the fog or the stone inspired in continuity of circles. Nothing makes sense in the phallic path of the bonfire: horses of ember rub their helmets on the skin and feed on the air that bleeds in cities. A bird of storms like an eclipse of naked dust the dive of the fish or sounds like a coin dissolved at the bottom of the water. Under the mist that leaves us the candle, the fringes of the tile, such as the first bird of the night. In your nudity, the move of the roosters at dawn or the gunpowder without any deadline.

*

EN ALGÚN LUGAR SIEMPRE

En algún lugar siempre la carencia de ropa que nos humilla. Solo en el féretro de trapo son posibles los absurdos, el minuto que acaba pronto en los bolsillos y deja un agujero de sombras. Toda la vida, pálida de perfume, quebranta el aliento exhalado de la luz. En las grietas del sueño, únicamente el desuso del ala pequeñita de las deliberaciones de la infancia: te ríes, sin embargo, al filo de una jaula de fuego, mientras los árboles se rompen en las hojas amarillas de la tempestad diluida en el guijarro.

Somewhere always always

Somewhere always the lack of clothes that humiliates us. Only in the rag coffin are possible the absurd, the minute that ends soon in the pockets and leaves a hole of shadows. All life, pale of perfume, violates the breath of the light. In the cracks of sleep, only the disuse of the tiny wing of childhood deliberations: you laugh, however, at the edge of a cage of fire, while the trees break in the yellow leaves of the tempest diluted in the pebble.

Alensis De Nobilis

Albul liniștii

Zăpezi venite imnic din alte lumi, nu basm,

În dans de nuntă dusă de fulgi din Filipine,

Îți taie răsuflarea de parcă ai vreun astm:

Din moliciunea tălpii, se urcă-n creștet, line.

Cum albii-n amintire de gol s-au răstignit,

Duc setea lor de zbor în turnuri, pe sub piele,

Iar de atunci, când ninge, iar fulgii s-au rănit,

De candelele frunții, culori coboară-n ele...

De-atâta alb ne pleacă fântânile din gând,

Iar liniștea, în turle, se-ndreaptă a mirare,

Par fulgii să ne-nghită, ar vrea, așa, crezând

Că vom pleca din forme în prăbușiri solare.

Întinderea se culcă sub drumuri de mirie,

La sânul ei așteaptă noi amintiri o șansă,

Dar trage zarea albă visând, până-n bărbie

Ca vânători de alburi să cadă prinși în transă...

Armindenii de fluturi se prind parcă se plac,

Ciclopi despart vecia de noi c-un fir de cretă,

Chiar vânturile-n ceruri se urcă-n vârf și tac,

Iar forma ta dispare. Doar liniștea-i concretă.

‎Gheorghe Apetroae‎

HARISMĂ

Pe sub bolţi aurite cu zorii de "Lumină",

la Iisus să ajungi, cu smerenie păşești

în glasul de crez al clopotelor sfinte...

De graţie, te închini şi Cerul slăvești …!

Duhul, în Duh pogorât, te înalţă-n Treime,

într-un miracol divin, de iubire, nestins…

Reverberează-n altar lumini inefabile,

smulg din glasul razei un suflet din vis …

Din Pacea creştină înfloreşte o inimă;

se irump nădejdi pentru o Lume-n Iisus

cu hăruirea Crucii, ce sfântă se revarsă

"Lumina" în lumină și zi pe un apus …!

Îți sunt frumoşi aici şi tot mai crişti copiii:

brazi argintii în cer, pe zăpezite bolţi …

Cuvântul s-a împodobit cu sânge-cântec:

colind de serafimi la naşterea-n Hristos...

Prealargul albastru, Mântuitorul îl coboară

în- Dumnezeit în trup, celest prin Cu-vânt…

- Mărturişeşti crezul tău în Iisus, Mariei

şi-o Naştere a Cerului, prin Ea, pe pământ !

Octavian Soviany

verlaine- traducerea mea

Clovnul

Lui Laurent Tailhade.

Bobèche, bonsoar! În lături, Paillasse! Adio, Gile!

Plecaţi de bună voie, paiaţe fără cin,

Căci, iată, vine ţanţoş, de gravitate plin,

El, meşterul cel mare, ce straşnic de agil e,

Nu–i Arlechin mai suplu şi nici mai brav Ahile;

S-a îmbrăcat cu-o albă armură de satin

Şi-s goi şi limpezi ochii acestui cabotin,

N-au nici un pic de viaţă, au numai strălucire

Şi îi lucesc, albaştri, sub fard şi alifii.

Iar capul şi cu bustul încep a-i undui,

Picioarelor ciudate ţinându-le isonul.

Zâmbeşte-apoi! Şi-n juru-i o turmă de mişei,

Întreaga calicime, aclamă histrionul

Sinistru, care are doar ură pentru ei.

Valentina Becart Bisog

Mătasea nopții...

*

Treceai neauzită...

printre mătăsuri, simfonii,

decoruri răvășite,

adiere fină într-un cuib de vise;

toții ochii lumii întrebau de tine

și nimeni nu știa

că ești a tuturora,

și rareori doar o poveste...

*

Pluteai în jurul firii, asemenea

cu-n abur;

era de ajuns o singură scânteie

și-ntregul suflet se-aprindea,

în noaptea unei zodii.

*

Treceai nebănuită...

printre livide umbre,

văluri sfâșiate, unghere părăsite,

suavă melodie într-un trup de zee;

și ochii, ah, ochii...

și mâinile nerăbdătoare

te căutau în orice licărire,

în tot ce se arată și se-ascunde,

dar nimeni nu știa

că ești Sublimul lor

și, poate, câteodată, o apă

care râde, care cântă...

*

Pluteai în jurul firii, asemenea

cu-o arcă în furtună;

era de-ajuns o singură chemare,

nu mai mult...

și din mătasea nopții se întrupau

cuvinte - cu buzele de sare,

și inimi mari – ca-ntr-o iubire nesfârșită...

Liliana Răcătău

Arta

Strălucești ca un astru

Când te-nvăluie pânza,

Când te mângâie muza,

Când te pierzi în albastru...

Strălucești ca o perlă

Rătăcind prin nisipuri,

Adormită de timpuri

Sau de-un cântec de mierlă...

Strălucești ca o toamnă

În aramă bătută,

Pe pământ așternută

Fluturând o năframă...

Strălucești din adâncuri

Ce n-au fost cercetate,

Strălucești într-o carte

Încărcată de tâlcuri...

Strălucești cu ardoare,

Strălucești când te doare,

Strălucirea se-închină

Doar la arta divină!!!

Versuri și pictură Liliana Răcătău

Angela Mândâcanu Muntean

CUM SĂ TRĂIESC?

Cum să trăiesc când spulberă afară,

Când viscolește-n vijelii troiene,

Când de obraz îngheață a mea palmă

Și țurțuri fac în plete și la gene?!

Cum să trăiesc când zarea se ascunde,

Lăsându-mă-n pustiu de alb și frig,

Când m-am pornit, dar am uitat de unde,

Nici încotro mă duc, nici unde-ajung...

Cum să trăiesc purtând atâta vină?

Cum să trăiesc c-o cruce-atât de grea?

Iertare cum să-mi cer, măicuță bună,

Când nici eu, Doamne, nu mă pot ierta?!

...Cum să trăiesc când spulberă afară,

Când viscolește-n vijelii troiene,

Când de obraz îngheață a mea palmă

Și țurțuri fac în plete și la gene...

Lora Levitchi

‘CHOOSE A WOMAN WHO WILL SERVE YOU TRUTH’

“Choose a woman

Who will serve you truth.

For you are a man

Who desires to live

On the edges of possibility

And know that

The serum of truth

Is the marrow of her bones

The iron of her blood

The strength of her word

With truth

She will heal centuries

Of conflict and war

Such truth is wrapped

In compassion

And love

And she will serve it on a platter

Of her own soul growth

She will not ask you

To step into your darkness

Without having traversed

Her own

She is a mystery

That snakes its way

Through your memories ..

You remember her

Don’t you?

She has been the shadow

Behind the clouds

The wisp of something fleeting

Behind the trees

A whisper of danger

Of wisdom

Of chaos

And intuition ..

She is all those things

And yet

You have not been able to see her

As she desires to be seen

Because the sun

And the moon

Have always lived

In different skies

And still she calls you

“Hear me!

Honour me!

Seek my truth!”

The woman who serves you truth

Is a phoenix

She rises

Time and time again

Each time more glorious than before

She has perfected

The art of transformation

And she wishes

To fly with you

Her wings a caress

Upon your naked heart

For your nakedness

Your vulnerability

Your willingness to stand

Surrendered before her

Is the fire

She needs ..

Not a fire that destroys

But the fire

You have learned to use

For building the new man

The new Earth.”

Indira Spataru

1977

Potriveam pași micuți

de mână cu mama și fratele

verde eram , crescusem în mărgea de fosfor

în comoara unui urs

fotosinteza lumii.

Nava Voyager difuza prin spațiu

Discul de aur

Pitagora ștergea tăblia lui Moise

Bach , Mozart , Beethoven , Louis Armstrong , Chuck Berry , Blind Willie Johnson vibrau în urechile mele

"Send more Chuck Berry!"

au cerut niscaiva extratereștrii hipioți

demult trimiseseră și ei niște discuri

ricoșate , uitate prin platouri , deșerturi

Carl Sagan emoționa stâncile , cratiile lunii

discursul său învârtea mai rapid casa noastră albastră

blue planet

blues_ul unui mesaj al omenirii

trimis pe unde , undeva în infinit .

Deocamdată

începea primul an școlar

fusese cutremurul

Ceaușescu vizitase Ungaria

urma un cincinal

apoi alte câteva .

George Anca

„Numărul de aur al destinului“

Prin 1984-85, fractalii lui Otto Peitgen sau Ciprian Foiaş erau împărtăşiţi, în sala de periodice din cupola Politehnicii bucureştene, şi de custodele acesteia, psihologul Ioan Ciofu, promovat din fabrică, unde fusese trimis muncitoreşte pentru infracţiunea cu numele de „meditaţie trascendentală”. Parcă asemeni fotografului care, având gata de tipar un album cu Alpii şi primind o comandă să fotografieze Himalaia, nu a mai semnat niciodată acel prim album, psihologul, pedepsit de Ceauşeşti şi gonit din laborator, a pornit şi nu s-a mai oprit până în ziua de azi în/din ascensiunea numărului de aur.

De 25 de ani, viaţa i s-a metamorfozat în aurul numărătorii de sine şi de alţii, publicând Numărul de aur – matrice a devenirii? (1994, ediţie revizuită şi adăugită în 1997), iar de curând, Ordine şi destin, vol I, (2007, pus în circulaţie în 2008, cu mici şanse de a se face vizibil, chiar dacă autorul a fost nominalizat pentru Kyoto prize ca recunoaştere a teoriei sale asupra numărului se aur, inclusiv în influenţarea destinul uman). Savantul abia dacă şi-a permis, în răstimp, haiku-uri şi câtva povestiri, ca pentru a avea de unde să-şi aleagă motto-uri la diversele capitole survenite în căutarea sa ascensională. A nu ne îndoi că altcineva decât numărul de aur l-a sfătuit la aşa ceva, între Alpii realităţii mundane şi Himalaia destinelor omeneşti, nou Euclid între medie şi extremă raţie

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns a pierde …cibernetica-diabetica/Odobleja-Paulescu, nu ne lasă vicleanul să nu luăm seama şi la Sisif-Ciofu în cheie românească, vreo sinucidere indusă de acum globalist, frate. Măcar colegul de pedeapsă, cu opt ani mai tânăr, Ion Mânzat, în a sa monumentală Istoria universală a psihologiei, l-a listat pe Ioan Ciofu printre maeştrii săi. Dă, doamne, Freud, Young.

Tragismul, în fine carpato-danubian, se ascunde în matematică. Supercontrolul constantei (încă Phi de la Phidias şi mai ales T/tau de la Tomi, tăietură, secţiune, ba chiar Tomisul unde Medeea şi-a tăiat-număr-aurit fratele, tot pe la noi, fraţilor) duce la o teorie cosmologică nu nesprijinită şi pe cele 6 numere cosmice ale lui Martin Rees.

Embrionul fiind în grija numărului de aur personal, perioada intramaternă se revarsă spre lume, spre omenire direct într-o intoducere la geometria pasiunii – dragoste la prima vedere şi cupluri anteprogramate, relaţii sentimental-culturală (Mihai Eminescu /Veronica Micle), sentimental-savantă (Mircea Eliade/Ioan Petru Culianu), sentimental-istorică (Adolf Hitler/Eva Braun). La concordanţele, vrejul matematic părinţi-copii-generaţii – un studiu de caz pe Coroana Britanică. Uniţi prin moarte, vide suicid în grup, accident mortal în grup. Violenţă, defulare, crimă organizată (victimele şi perechea lor, asasinii – e.g. J.F. Kennedy/Lee Oswald, Abraham Lincoln/John Booth). Utopii în cămaşa de forţă (vitrina totalitarismului exemplar, de la Stalin la Ceauşescu/Elena). În fine, Cosmonautica – oameni şi fapte (K. E. Ţiolkovski şi Herman Oberth, Serghei Koroliov şi Wernher Braun). Cam acesta e sumarul primului volum, de roman cu personajele tăiate numerologic în gradarea destul de sezanţională, dincolo de sobrietatea demonstrativă.

Avem în faţă şi sumarul volumului al doilea, în curs de apariţie: mesaje paranormale, ipostaze dihotomice ale timpului trăit (timp vertical, timp orizontal), repetarea cu adevărat a istoriei, conexiunea ideală, presiunea numerologică, încercarea de a explica (conceptul de destin, cosmosul întruchipare a legilor matematice, univers vibratoriu, ordine numerologică etc.) Ca pentru a ne conştientiza aur.

Începem lectura. Capitolul introductiv, la rece, despre cum, în carte, „se intenţionează închiderea în linii mari, a cercului de realităţi în care numărul de aur (NA) monitorizează expresia lor cantitativă”. Pasiunea lecturii îl va caracteriza în primul rând pe autor, încredinţând noutăţi cumva absolute, pasibile de dueluri cu matematicieni, astrofizicieni, confraţi psihologi… Ei şi? Am citit, pe măsură ce se întruchipau, capitol de capitol, chiar la rece, dar în taină proiectând speranţa şi chiar simţământul, crezământul nu chiar numai pe cuvânt, de a fi martor la iureşul tumultuos, sacrificial, al creării unei teorii noi, peste aridităţi de calcul şi oferte de funcţii (pe ales? număr total, concordanţa perfectă cu înălţimea Evei, materia întunecată, fractalii informaţionali, zero taiat de unu dând phi…). Şi capitolele se derulează în lumea numărului de aur, smulsă autoral, prin calcul şi anume magnetism suprapsihologic, din magma realului cotidian, represiv.

Eliberarea prin numărul de aur, la Ioan Ciofu, ambiţionează matematic reformularea destinului, a destinelor-acţiune, cât să seducă secund cititorul nespecializat (încă odată, pura specializare în ordonarea destinului prin numărul de aur fiind a teoreticianului Ioan Ciofu, atent primordial la „număr”, apoi, cu noi, la „aur”). Plăcerea sau suferinţa ocultă, în linie cu feminismul sau miracolele de tarot şi ghicitură, nu-şi află jupânul în Ciofu, chiar dacă ne ţine în cercul Sitei, anume pentru a ieşi din el, sub mărul Evei.

Scriem aici nu o recenzie (intenţionând o prerecenzie la naţionalişti interbelici, pe care i-am şi tradus în engleză, apud o crestomaţie-doctorat, întrebare: cine va comanda, oare, traducerea acestei teorii apărute sub egida Academiei Internaţionale Mihai Eminescu? Nimeni?), mai mult o bonjureală către contesa concurentă, ştie autorul (să-i recomande Rusoaica ori Maytreyi?), o răutate de răcorire delegată faţă de nedreptatea tuturor contra fiecăruia, când domnul Ciofu şi trage la infinit spre limanul tot altui pseudonim al dumnezeirii, că n-o fi numărul de aur aşa negru. Cât ne (mai) poate iubi!

Anexele i-au luat anii, povestirile ne cuceresc pe noi, cât că le ştiusem şi nu le crezusem.

Anexa 8

A. Date civile şi de analiză a NA pentru cuplul Mihai Eminescu/Veronica Micle

Mihai Eminescu

Prima variantă a datei de naştere: 20.12.1849 – 15.6.1889.

„viaţa socială = 14422 de zile NAp1 = 86,899122…

„viaţa biologică” = 14688 NAp2 = 87,696846…

A doua variantă a datei de naştere (cea oficială): 15.1.1850 – 15.6.1889

„viaţa socială” = 14396 de zile NAp1 = 86,820756…

„viaţa biologică” = 14662 NAp2 = 87,619193…

Veronica Micle: 22.4.1850 – 4.8.1889

„viaţa socială” = 14349 de zile. NAp1 = 86,820756…

„viaţa biologică” = 14615. NAp2 = 87,478646…

Alte date despre cuplu:

Primele versuri publicate de Eminescu (nu considerăm poezia de circumstanţă apărută anterior, cu ocazia morţii lui Aron Pumnul, în Bucovina): 25 februarie/9 martie 1866, în revista „Familia” care apărea la Pesta, ulterior la Oradea.

Prima îmbrăţişare a cuplului: 4/16.8.1876.

Decesul prof. Şt. Micle: 4/16.8.1879.

Prima noapte de dragoste a cuplului: 7/19.9.1879 (p. 347)

Povestirile cu final aşteptat aduc tenace noutatea teoriei nu fără încrâncenare de cod, grijuliu explicitată din capul locului şi caz de caz, întâmplare de întâmplare (neîntâmplătoare, cum repeta Victor Săhleanu, căruia îi este dedicată cartea), pe intenţia tacită a unei epopei-haiku a numărului de aur: „O ordine numerică atât de extinsă, de insistent prezentă în structuri, evenimente, procese etc. ce nu lasă neinclus nici un aspect al realităţii care se încadrează în tot ceea ce, ca regulă, normă, legitate este necesar dezvoltării în ansamblu, lasă câmp deschis apariţiilor cantitative ale „întâmplătorului” care, până la urmă, trebuie inclus şi el în acest ansamblu. În atare condiţii, întrebarea care se pune este dacă şi întâmplătorul (considerat acauzal în lipsa unei aparenţe a acesteia legată de subiectul observat) ar fi monitorizat de constantă, sau formula dezvoltării îl face anume „scăpat” în răstimpuri – ca o utilitate a procesului privit în ansamblu şi pe termen lung – din moment ce, în reluare, constanta îşi impune, totuşi, ordinea sa.” (p. 93)

Sub tot alt pseudonim al dumnezeirii – nu e numărul de aur aşa negru – iraţionala constantă se versifică din adâncime:

Stă cuibărit

lângă pulsul ce bate

*

Drumuri sfârşite-n urne

şi regăsite-n cale

de nepoţi

la joacă.

*

cruzi vârcolaci de lapte

hălăduind prin noapte

*

Lanţul începe

cu prima verigă,

iar veriga

cu ideea înlănţuirii.

De aceea

lanţul

sfârşeşte

prin a sufoca ideea.

Moldoveanul Ioan Ciofu a studiat la Universitatea din Cluj, promoţia 1952, doctor în psihologie, şi a fost zeci de ani, „cu o întrerupere /datorită unor vicisitudini ale timpului) cercetător principal I la Institutul de Psihologie al Academiei, din Bucureşti. Printre contribuţiile sale în psihofiziologie experimentală se numără: mecanismele neurofiziologice ale atenţiei, indicatorii de pattern fiziologic al stărilor emoţionale polare, corelatele psihofiziologice ale simulării, relevarea inaparenţelor electrofizice ale transpunerii mentale la actori, utilizarea în terapie a biofeedback-urilor multiple, elaborarea unor procedee originale de programare a creierului pentru a obţine stări speciale de conştiinţă favorabile precogniţiei provocate (subiectul va fi dezvoltat în volumul II din Ordine şi destin).

„Întreruperea”, despărţirea de Alpi, şi a noastră, seduşi de un anahoret al destinului în cheia numărului de aur, ne-o fi bucurând fie şi prea târziu. Mai bine nu-l decalculăm. Lista, după catalog, a autorului, „pentru încredere”: Gabriela Adameşteanu, George Anca, Huquette de Broqueville, Dan Marian Ciofu, Iulia Gherguţ, Vladimir Gheorghiu, Mărioara Godeanu, Mariana Mardale, Carmen Maria Mecu, Vasile Moraru, Mircea Popa, Cornel Sitaru, Gabriela Stoltz, Al. Surdu)

IOAN  CIOFU

UTOPII ÎN CĂMAŞA DE FORŢĂ

Lanţul începe

cu prima verigă,

iar veriga

ideea înlănţuirii.

De aceea

lanţul

sfârşeşte

prin a sufoca ideea.

(I.C.)

Ne-am întrebat, în alte împrejurări, dacă pentru durere este important că are o culoare sau alta, de nu cumva o fi având de fapt, întotdeauna, o singură culoare. Întrebarea avea atunci un rost prin aceea că, ideea de a justifica existenţa culorii putea reliefa şi descrie mai bine natura diferită a durerii. În mod concret, pornind de la factorul psihogen al durerii — de multe ori punct de plecare, dar mai întotdeauna un neobosit însoţitor şi amplificator al ei — nu putem să nu observăm, de exemplu, spaţiul diferit în care se mişcă durerea mamei în vârstă care şi-a pierdut unicul copil, faţă de acela în care durerea soţului înşelat încearcă să-l umple, nedecis, cu sentimente contradictorii (şi cu culori la fel — am spune). 

De unde şi pluralismul posibil al culorii în faţa durerii.

Episodul a fost reactualizat în împrejurarea de faţă, deoarece şi aceasta poate oferi scenarii diferite pentru “durere” sau “dureri”. Direcţiile în care au evoluat unele din aceste scenarii ale secolului trecut au condus iremediabil la o cămaşă de forţă impusă unor uriaşe conglomerate umane, spaţiu din care durerea simţită la limită nu mai putea fi percepută nuanţat, pornind de la culoarea strânsorii aflată în culminaţie.

De ce vorbim însă de durere, când subiectul nostru îl constituie dictatura, autoritarismul, radicalismul sau hegemonismul — dar mai ales totalitarismul, care cumulează parte din caracteristicile enumerate, având, însă, în plus, calitatea de a fi hibridul cel mai periculos dintre toate?!. După cum se va vedea şi din cele ce urmează, nicicând în istorie nu a apărut o plagă existenţială atât de aberantă şi cu consecinţe devastatoare atât de mari pentru oameni, încât teoreticienii care au încercat să-i demonteze mecanismul pentru a o putea explica au fost nevoiţi să investigheze concepte operaţionale care definesc experienţe umane de esenţă.

Totalitarismul a împins omul care i-a stat în preajmă către consecinţa ultimă într-o asemenea extensie, încât durerea, ca reacţie în faţa terorii, ni s-a părut singurul concept explicativ de esenţă umană, care poate privi moartea ca o binefacere, înainte de a-i echilibra ponderea.

Dar de ce vorbim de totalitarism, care-i este, acestuia, ca fenomen social-istoric, locul şi dreptul de a figura în cuprinsul cărţii, dat fiind problematica specială a acesteia?.

Pur şi simplu, din momentul în care nu-l putem ignora, avem chiar nevoie de el, ca fenomen social de amploare şi ca obiect al analizei noastre, pentru felul în care ajunge să anihileze individul ca persoană şi pentru consecinţele care rezultă din aceasta. Dacă exemplele de accidente mortale în colectiv, omuciderea, suicidul în pereche etc. ne-au fost utile pentru a demonstra că faţa grea a existenţei pare a fi tot atât de aptă pentru a fi expresia unei ordini, ca şi faţa luminoasă a ei — aceeaşi pentru toate şi totul — nu putem să nu apelăm la ceea ce poate fi denumit cataclismul social al secolului. Ca unul ce a întins răul la nivel planetar — ca tendinţă — şi-n care insul uman încetase de prea mult timp să mai furnizeze măsura semnificativă a lucrurilor, de care era capabil.

Întrebarea pe care ne-am pus-o cu această ocazie a fost: va reuşi NA să se lase descoperit şi la nivelul conflagraţiei, ca suscitând aceeaşi pretenţie de ordonare (conform cu explicaţiile din cartea noastră anterioară) şi obligându-ne, într-un fel, să acceptăm că răul ca şi binele sunt faţete ale unei existenţe globale la care pot fi raportaţi şi indivizii purtători ai acestor caracteristici?. Poate prelua un fenomen global — sau aproape global — ca acela iscat de sistemul totalitarismului, prin cunoscutul mecanism numerologic aparent orb, acele semne de reactivitate dezarticulată pe care o acuză individul concret, dizolvat de curent şi purtat de el, fără a mai fi la cârma jocului?. Cu alte cuvinte, destinele individuale relaţionate prin NA datorită unui context stabilit de un criteriu precizat (părinte/copil, dragoste instantanee, accident colectiv etc.) pot stabili o relaţie de acelaşi tip şi dacă lărgim foarte mult contextul care colorează într-un anumit fel, omogen, acel criteriu?. Cu obligaţia, poate, ca acel criteriu furnizat contextului — cum ar fi sistemul totalitarist — să aibă o amploare explozivă şi anihilantă (în faţa pretenţiilor naturale prin care destinele individuale tind prin a se înlănţui în prea multe feluri) pentru a mai putea lăsa loc reacţiilor particulare. (Astfel, câte moduri de înlănţuire a destinelor îşi mai pot păstra vigoarea diferenţiatoare în cadrul unui grup atât de omogen de victime introduse “pentru a face baie” într-o cameră din lagărele naziste, care se constată a fi, însă, o instalaţie de gazare?.)

Pentru noi, acest capitol despre totalitarism nu are numai scopul de a mai furniza criterii de grupare a indivizilor şi prin relaţionarea matematică, ci şi pe acela de a pregăti — ca o tranziţie — nevoia de a putea explica, ulterior, de ce şi evenimentele de ordinul doi, de exemplu (în care persoana umană, care le este sorgintea, nu mai apare direct cu vreo dată calendaristică de viaţă — deci cu vreo dată cuantificabilă pentru a putea fi folosită ca bază de calcul) sunt suficiente pentru ca raportul constantei NA să-şi releve prezenţa.

1. Vitrina totalitarismului: V.I. Lenin, I.V. Stalin, Adolf Hitler.

“Părăsind realitatea pentru idee şi ideea pentru ideologie, omul a alunecat spre un univers derivat, spre un mod de subproduse în care ficţiunea dobândeşte virtuţile unui dat primordial.”

(Cioran)

Unul dintre analiştii cei mai remarcabili ai fenomenului totalitar, polonezul Leszek Kolakovski, enumera, în câteva fraze, unele dintre caracteristicile şi ţelurile de bază: acel model politic care urmăreşte să treacă în subordinea statului un control total al ariilor care cuprind viaţa umană, să distrugă societatea civilă, extinzând, deci, proprietatea statală asupra tuturor bunurilor şi oamenilor35). Dar autorul care a făcut cea mai profundă şi ascuţită analiză a fost americana de origine germană, Hannah Arendt36):“totalitarismul a dezvoltat instituţii politice cu totul noi, a distrus toate tradiţiile sociale, juridice şi politice ale ţării — scrie ea — (...) Regimul totalitar a transformat totdeauna clasele sociale în mase, a înlocuit sistemul partidelor nu cu dictatura unui singur partid, ci cu o mişcare de masă, a mutat centrul puterii de la armată la poliţie şi a stabilit o politică externă făţiş orientată spre dominaţia mondială”.

Elementele răzleţe de totalitarism care au împânzit cursul istoriei, dintotdeauna, au dospit într-un aranjament specific condiţiilor secolului trecut: două concepţii filozofice şi social-politice diferite, care, favorizate de o serie de alte condiţii căpătau, treptat, o vigoare nebănuită (ideologia rasistă şi cea marxistă, comunistă) sunt preluate de două partide care se descotorosesc de adversare, devenind partide unice (cel bolşevic, comunist şi cel nazist), culminând cu un sistem totalitar care, evident, nu putea avea ca exponent decât “conducătorul unic”.

Aşa s-a ajuns la Lenin, Stalin, Hitler ca purtători de prim ordin ai sistemului şi, implicit, ai ideii care ne preocupă. Ei sunt cei care au stat, direct sau indirect, la (aşa cum le enumeră Vladimir Tismăneanu) marile seisme ale acelui secol: Revoluţia din Octombrie, procesele criminale ale anilor ’30 de la Moscova, pactul sovieto-german din 1939, lagărele de concentrare naziste şi gulagul sovietic, zdrobirea revoluţiei maghiare din 1956, agonia sistemului sovietic şi destrămarea URSS.

La sfera sistemului totalitarist gravitează şi precursorii ei ideologici. Sfera cuprinde însă — din punctul nostru de vedere, având ca scop evidenţierea unor relaţii matematice acolo unde se bănuie prezenţa unui aceluiaşi conţinut — şi radicalişti de diverse culori, organizatori de mari mişcări revoluţionare care au întronat despotismul de partid sau statal, declanşatori de războaie de pustiire cu scopul de a cuceri şi anexa, dictatori care au dus un sistem autoritarist sau totalitar până la limită, decedând în pat şi jeliţi de marile mase populare, sau sfârşind prin glonţ... Va fi suficientă legătura de conţinut efectuată de evenimente de viaţă pentru ca destine individuale, incluse astfel în sfera totalitară să fie — cum afirmam — însăilate şi de firul abstract al unei intrări în ordinea numerică?

Este firesc ca, mişcându-ne într-un asemenea context, să ne ocupăm, operaţional, şi de “micii stalini” (între care Nicolae Ceauşescu, cel care, autohton fiind, justifică prin a-i fi analizat destinul — cu ajutorul NA — în cuplu cu Elena Ceauşescu).

Deci interesul nostru se nuanţează, treptat, căci ideea că sistemul totalitar care şi-a susţinut activul prin zeci de milioane de victime care vieţuiau la limita omenescului — iar altele rămase de-acum în zona unei amintiri veşnic prezente — a avut (în Germania hitleristă şi fosta Uniune Sovietică) nu doar conducătorii despotici care au dus — ca să ne exprimăm astfel — lucrurile până la capăt, ci şi anumiţi “părinţi spirituali”. Apar, aşadar, relaţii matematice între Marx/Engels, mai apoi între aceştia şi Lenin, ultimul fiind el însuşi “părinte spiritual” dar şi organizatorul şi făuritorul unui regim de asuprire - desăvârşit, ultimativ, de Stalin.

La fel de interesantă este şi persoana lui Nicolae al II-lea, cel care a involuat de la absolutismul ţarist la rolul de victimă, împreună cu aproape întreaga familie, atunci când cazanul mişcărilor social-revoluţionare fierbea în clocot. Apar relaţionări matematice vizavi de Lenin, cel care a luminat firmamentul marii revoluţii şi, de ce nu, apare chiar o astfel de relaţie între ţar şi revoluţia ca atare (prezentă ca dată calendaristică).

Anexa 31 consemnează principalele date necesare analizei prin NA a trioului totalitar Lenin, Stalin, Hitler.

Schemă cu aspecte de relaţionare matematică a unor date privind pe Lenin, Stalin şi Hitler.

                                                                                       →     →     →     →     →     →     →

                                                                           ↑                                             ↓

                                     ├────────────23871 de zile──────────┼─2866─┤

 Lenin                        Stalin                          Hitler                             Lenin                      Hitler      Stalin

 p       n                       p       n                       p        n                               m                            m               m

╠266╬══3264══╬266╬══3142══╬266╬═══12693═══╬═══7770═══╬═2866═╣

                          ├──── 3674 ── ───┤

                                          ↑

         ├─────────── 6938──────┤

Notă: relaţionările consemnate au fost obţinute cu raţia NA/2.

Arareori un rezultat poate fi mai elocvent şi mai direct, ca acela citit pe schema simplă prezentă alăturat. În partea ei superioară poate fi observat că cele două intervale de timp succesive, de pe întinsul vieţii lui Stalin, delimitate de evenimentul comun al morţii lui Hitler, sunt relaţionate cu precizie de NA. Ne putem întreba dacă relaţia matematică surprinsă nu consemnează, de fapt, decât ceea ce bine se ştie, şi anume că momentul sinuciderii fără glorie a adversarului direct, reprezintă un vârf de etapă în viaţa lui Stalin, vârf care nu-şi mai are apoi perechea decât în propriul sfârşit, după 8 ani.

Partea inferioară a schemei relaţionează perfect, de asemenea, două intervale: intervalul maxim care delimitează durata de timp în care s-au născut primul şi ultimul dintre cei 3 dictatori (implicând direct pe Lenin şi Hitler) ne trimite la doar -0,7 din zi distanţă de valoarea intervalului dintre apariţiile pe lume ale altui cuplu de dictatori (3674 de zile — implicând de astă dată pe Stalin şi Hitler).

Nu avem în această schemă inclusă nici o dată în plus faţă de cele care consemnează procreările, naşterile şi dispariţiile pentru respectivele persoane. Şi totuşi, pornind numai de la aceste date (puţine, dar esenţiale) legătura matematică între cei trei este indiscutabilă.

Foarte interesante sunt şi rezultatele analizei prin NA care au reieşit folosind ca bază de calcul NAp-urile. Între acestea, ne gândim că producţia mărită de relaţii pe care o oferă NAp-urile lui Hitler s-ar putea explica prin faptul că, inclus în grupul ales alături de ceilalţi doi corifei de aceeaşi culoare (Lenin şi Stalin), personalitatea maladivă a lui Hitler a fost chemată să medieze o serie de raporturi matematice, ilustrând prin acestea raporturile reale stabilite de acţiuni ale totalitarismului aflat în expansiune şi prin care acestea îşi desăvârşesc conflictul de interese existent în interiorul sistemului. Astfel s-ar explica faptul că numerele de aur personale ale lui Hitler ne trimit la ambele cupluri posibile a fi formate dintre cei 3:

— cu o raţie (NA/2), numărul de aur personal “social” al lui Hitler trimite la 3799,3 de zile, ceea ce reprezintă apariţia “programată” a perechii anterioare naşterii lui Hitler până în momentul naşterii lui Stalin (3796 = procrearea lui Lenin/naşterea lui Stalin);

— cu cealaltă raţie, numărul de aur personal “biologic” al lui Hitler trimite la 3411,6x, interval care cuprinde apariţia “programată” a celeilalte perechi (3408 = intervalul dintre naşterile lui Stalin şi Hitler).

Pe de altă parte, NAp “biologic” al lui Stalin de la care pleacă progresia (cu NA/2) tinde să surprindă, apropiat, apariţiile “programate” ale celorlalţi doi (naşterea lui Lenin/procrearea lui Hitler), dar, în acelaşi timp, reuşeşte stabilirea unei concordanţe precise cu cei care au desăvârşit totalitarismul sovietic (3530 de zile însemnând intervalul dintre naşterile lui Lenin şi Stalin).

Merită de menţionat că “esenţa” pe care o revelează numărul total al întregului tablou cu cei trei (466546 — cu 31 de valori luate în calcul) este una singură (3793,3) foarte aproape de — era de aşteptat — intervalul apariţiilor pe lume ale aceleiaşi perechi sovietice, marcat de evenimentele procreării lui Lenin şi a naşterii lui Stalin.

Este cunoscut că, în materie de oprimare, “Stalin a bătut toate recordurile teroarei politice cunoscute în istorie” — cum afirmă, documentat, istoricul Roy Medvedev37) — acesta luând în consideraţie doar perioada scurtă de timp dintre anii 1936—1938: peste 5 mil. de oameni arestaţi pe criterii politice, sute de mii de condamnaţi la moarte, alte sute de mii executaţi. “Numai la Moscova, în unele zile, erau executate, în baza sentinţelor... date de instanţe speciale, peste 1000 de persoane.”

Nu ne mai referim la crimele din perioada ascensională a dictatorului Stalin, din perioada NEP-ului, a colectivizării agriculturii şi din perioada de după sfârşitul războiului. Dar istoricul rus încearcă să limiteze consecinţele nefaste ale sistemului, la persoana lui Stalin. Alţi analişti nu fac însă nici un rabat de competenţă şi absolvire de răspundere. Deşi un comentator de marcă precum iugoslavul Milan Djilas recunoaşte că Stalin este cel mai mare criminal al tuturor timpurilor (reunind demenţa lui Caligula, rafinamentul lui Borgia şi brutalitatea lui Ivan cel Groaznic), el îşi dă seama că “viermele se află chiar în inima sistemului” — acesta fiind leninismul, cel care a furnizat dovada că “marxismul autentic” este o amăgire absurdă, o ficţiune, faţă de care — mai spune Djilas — Stalin a fost continuatorul cel mai fidel.

Şi Alexandr Zinoviev — cel care din interior a descris fără concesie anatomia stalinismului — a întrezărit clar, ca logician, legătura autentică dintre fapte, evenimente. Chiar şi numai observaţia lui pătrunzătoare, care se referea la Stalin şi la banda lui ca la nişte sceleraţi, întrevede particularitatea acestei demenţe — şi anume că ea este de ordin social, şi nu individual. O deviere care atinge culmea expresiei şi care provine din sistem, din doctrină, preluată deja de Stalin de la anteriori (vom analiza, în continuare, posibila legătură matematică dintre Lenin şi predecesorii săi ideologici, Marx şi Engels).

Că vinile nu pot fi separate notabil, că iniţiatorii unei mişcări şi executanţii ei fideli sunt la fel de eficienţi în a face victime şi, la fel de grav, a perverti conştiinţe individuale în masă, negând conştiinţa morală zămislită tradiţional — ne-o ilustrează monologul unui personaj (denumit Inspiratorul) dintr-o carte a lui Zinoviev38): “a venit timpul să privim stalinismul... ca pe un mare proces istoric în care milioane de oameni au fost ridicaţi din praful societăţii la educaţie, cultură, creativitate şi participare activă la viaţă. E adevărat că mulţi au pierit. Însă şi mai mulţi au supravieţuit...” (subl.n.).

Nu credem că logica ultimelor rânduri reprezintă un cinism de personaj fictiv, de roman, atâta vreme cât grupuri de propovăduitori de diverse culori încearcă şi astăzi să impună, pe aiurea, prin violenţă, asigurarea liniştitoare că, în urma demersului lor xenofob, odată ieşit victorios, cea mai mare parte (totuşi) dintre noi ar avea şansa supravieţuirii şi a unei vieţi îndestulate.

Dar să revenim un moment la Hitler, aşa cum ne mai apare el din analiza numerică prin NA. Trimiterile pe care ni le dezvăluie numerele de aur personale ale acestuia prilejuiesc două rezultate, obţinute prin NA, pe care noi am dori să le coroborăm. În unul din acestea NAp1 ne introduce, la un moment dat, pe curba multiplilor constantei (în zona NA٠104), iar NAp2 al lui Hitler ne trimite tot la Hitler, şi anume, nu la o etapă oarecare din viaţă, ci la chiar întinderea absolută a acesteia, adică la viaţa sa biologică (20729 de zile).

Suntem tentaţi să vedem în această înscriere a NAp pe o curbă a NA (rezultat întâlnit şi în alte cazuri de destin) sugerarea unei “predestinări” — dar, urmat de rezultatul în care NAp al individului trimite la el însuşi, aceasta lărgeşte oarecum interpretarea persoanei în cauză. Putem, astfel, să ne imaginăm că un asemenea personaj — din categoria celor istorice fiind — pare a purta cu sine semnul unei autodistrugeri. “La urma urmei (se adresa Hitler unor conducători ai Wehrmachtului în 1939) trebuie, cu toată modestia, să-mi calific propria persoană: de neînlocuit... Destinul Reichului depinde numai de mine.” Şi, cu o altă ocazie: “cultul personalităţii este cea mai bună formă de guvernământ”.

Nu putem să nu vedem în această idee a identificării liderului cu un fel de Dumnezeu — nu doar de către cei din jur, ci şi de propria conştiinţă — germenul unei dezintegrări, în faţa oricărei realităţi. Căci nelimitata ambiţie a lui Hitler — dublată de neputinţa de a-şi aprecia corect locul în contextul social — îl va conduce în mod forţat la punctul critic (sau la groapa săpată în pripă, în care i se dă foc dacă gândim până la capăt) creat de limitarea fizică, netrucată, a accesului la veşnicie.

De altfel, ca un adaos la incapacitatrea funciară a lui Hitler de a detaşa realul de iluzoriu, o constituie propensiunea sa pentru tot ce este nebulos şi mistic, cu atât mai mult cu cât, elemente ale acestora, aveau legătură cu legende şi mituri ale poporului german. Astfel, este binecunoscută39) aderenţa sa la unele teorii cu iz teosofic, de un misticism nepomădat, cum ar fi doctrina “lumii îngheţate” (a lui Horbiger), teoria “pământului concav”, sau un mit al potopului (preluat de Hitler şi în ideea ilustrării unui sacrificiu personal). Mai mult, el oferea acestor concepţii un sprijin impus, de sus, producând ilaritate în cercurile ştiinţifice germane. “Există o ştiinţă nordică şi naţional-socialistă care se opune ştiinţei iudeo-liberale” — clama el, urmărind să lumineze originile fabuloase ale rasei ariene.

Un asemenea profil personal, dezarticulat în aspectele sale psihice de infiltraţii ale irealului şi cavernos în cele culturale, visa “un imperiu german pentru 1000 de ani”.

Lucrurile sunt însă mult mai grave, deoarece Hitler nu se limitează doar la visuri. Când, la 22 august 1939 — pentru a da un singur exemplu — primeşte răspunsul decisiv mult aşteptat din partea lui Stalin cu privire la acceptarea semnării pactului de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică — cu grave urmări de partaj pentru Polonia, ţările baltice şi România — Hitler strigă de bucurie, spunând textual: “ţin lumea în buzunarul meu”.

În altă ordine de idei, considerăm că, ajunşi la acest capitol, există destule observaţii care, deşi răspândite, pot fi adunate într-o idee care ar merita să fie pusă în discuţie.

Cum se ştie dintr-un capitol anterior, Maria Rotaru şi Gh. Horodeanu se sinucid din motive sentimentale. Gestul îi implică personal, ca şi familiile acestora, fără a avea o extensie socială prea mare. NA este prezent în relaţionarea matematică a acestor persoane nefericite (desigur şi în alte cazuri de aceeaşi factură), dar de o importanţă redusă pentru restul societăţii în ansamblu.

Nu ştim motivul pentru care în matricea generală a ordonării lucrurilor şi oamenilor, raportul NA se dovedeşte a fi totuşi prezent şi la acest nivel de experienţă umană simplă, slab semnificativă pentru contextul larg social. Dar experienţa umană care priveşte relaţionarea actelor de viaţă, cum ar fi aceea care-l desemnează pe Hitler şi Stalin, nu se mai reduce la propriile lor persoane, inclusiv la cele apropiate lor. Astfel de experienţe de viaţă au o semnificaţie care se extinde la sfera mai multor popoare, putând greva chiar evenimente istorice cu o consecinţă prezentă pe aproape durata unui secol.

Relaţionarea matematică a acestor persoane se dovedeşte a fi prezentă, evident, şi în ce priveşte “programarea” venirii lor pe lume.

Observăm, din cele două tipuri de exemple de experienţă umană, un acelaşi fel de relaţionare prin NA a destinului unor persoane, inclusiv neputinţa de a face diferenţieri calitative.

O logică — de altfel comună — ne îndeamnă totuşi , fără a lua precauţii speciale, să ne punem întrebarea: care poate fi consecinţa unei integrări cu adevărat corecte, a celor două tipuri diferite de experienţă umană (desigur multiplicate numeric, în postura lor concretă) dovedite a fi relaţionate matematic?. Pot fi astfel de rezultate aşezate pur şi simplu unul lângă altul, obligându-ne să constatăm un efect sumativ, o liniaritate?. Apelând la explicaţia foarte generală că NA ordonează realitatea diversificată, putem accepta că necesitatea (!) NA de a fi prezent atât în experienţa umană de relaţionare (matematică) simplă a două destine, cât şi în aceea încărcată cu semnificaţia înlănţuirii a altor două destine — dar care interacţionează puternic cu destinul unor grupuri sociale — are aceeaşi greutate, în matricea relaţionată a globalului?.

De aici, o altă întrebare — desigur patetică: ştim, deci, că experienţa simplă a două destine umane relaţionate este validată (în alte cazuri concrete poate nu) de prezenţa raportului NA (mai ales dacă apariţia pe lume a acelor personaje este şi “anteprogramată”) — validare care acoperă, probabil, o necesitate. Nu înseamnă, însă, că prezenţa NA în cazuri de experienţe de relaţionare umană foarte semnificativă şi cu ecouri sociale puternice ar trebui să fie nu numai posibil necesară, ci chiar obligatoriu necesară  pentru ultimul tip de relaţionări umane?. Cea a experienţelor umane cu o relaţionare puternic semnificativă?.

Aşadar, problema care se discută aici ar fi aceea că interpretarea sumativă a atâtor rezultate de validare matematică în destinul înlănţuit al oamenilor — ceea ce lasă impresia unei prezenţe şi acţiuni ordonatoare liniare la

 prima vedere — trebuie abandonată. E justificat să ne gândim dacă matricea NA — raportată la ansamblul relaţionărilor efectuate — nu prezintă un soi de aglomerări, ca nişte noduli dispersaţi (între care liniaritatea de care vorbeam îşi poate consuma necesitatea de a exista), noduli în interiorul cărora, însă, au loc, poate, acţiuni mutante: în acestea, ceea ce este afectat reprezintă calitatea unor structuri de ansamblu.

Caseta 14

Meditând la cele de mai sus, răspunsul nostru, aproximativ, ar fi acesta: sosirea “programată” pe lume a două destine umane - precum cuplul relaţionat de viaţă şi istorie Hitler/Stalin - exprimă, în parte, aceeaşi necesitate ca aceea a cuplului Horodeanu/Rotaru; în rest, însă, “programarea” apariţiei celor doi totalitari cumulând o necesitate de ordonare cu totul diferită.

Prin prezentele explicaţii este pregătit, aşadar, terenul pentru încercarea de a căuta exemple care să confirme extinderea destinelor umane, de la propria persoană, la relaţionarea produsului activităţii lor.

Ceea ce noi evident nu ştim este dacă persoanele care se dovedesc a fi “programate” — desigur, nu formal doar, ci organic, confirmat de viaţă — creează evenimente (produse) care, printr-o simplă transcendere, apar la rândul lor a fi “programate”? Sau poate că, şi invers?. Deci ca o translaţie de efecte ?.

Întrebarea ultimă trebuie pusă, chiar dacă eficienţa ei nu va putea depăşi cadrul speculativ. Sensul întrebării vizează situaţia posibilă în care bilanţul reglărilor efectuate de matricea NA constată — la un anumit grad de generalitate al operaţiei — necesitatea unei schimbări calitative de o anumită anvergură, motiv pentru care, pentru autoreglare, se procedează la “programarea” unor destine umane care să îndeplinească necesitatea acelei schimbări, la rândul ei “programată”.

Fenomenologia acestor intervenţii ar fi de o importanţă excepţională. Motivul ar fi acela că, această ultimă situaţie, nu se mai integrează (numai) în acea cumulare liniară de efecte “programate din momentul în care finalul acestora pare a fi îndeplinirea unei necesităţi antedatate.

Pentru a fi mai clari, ne vom folosi de următorul exemplu din natură: defolierea pomilor sezonieri, toamna, are loc frunză cu frunză, într-un timp total mai îndelungat. Când totul e terminat, se constată că efectul cumulat al fenomenului este calitativ diferit de timpii statici: pomul a căpătat o cu totul altă înfăţişare.

Relaţia autentică dintre cauză şi efect este, în acest caz, distorsionată, deoarece efectul de cumulare a unei noi calităţi este, în fapt, un aspect secundar în adevărata relaţie cauză/efect. Pomul gol nu apare ca urmare a faptului că fiecare din frunzele care l-au părăsit pe rând — pentru motive desigur justificate obiectiv fiecăreia în parte (strict locale, circumstanţiale — uneori exterioare sistemului pom/frunze). Frunzele n-au căzut, pe de altă parte, nici pentru că sezonul rece le-ar fi obligat fizic s-o facă, deoarece factorii respectivi nu au devenit, încă, indezirabili cumulativ. Ci, conform unor evidenţe de date ceva mai recente, defolierea apare la aceşti pomi printr-un mecanism comandat care ţinteşte, anticipând, fază cu fază, chiar efectul global obţinut, şi care poate fi mai bine înţeles dacă îi traducem funcţia în termenii îndeplinirii unui “scop” — şi aceasta, adeseori, chiar înainte ca vremea vitregă să dea o mână de ajutor. (Suntem conştienţi că atât timp cât substanţializarea scopului general al devenirii naturii nu atinge evidenţa, exprimările metaforice rămân puţinele eficiente mijloace de a menţine problematica lui în atenţie).

“Antedatarea” operaţională a raportului NA, utilizat în împrejurările concrete, pare deci un concept — ca şi un mecanism — pe care nu-l putem ignora atunci când dorim să pătrundem explicaţia spaţiilor de integrare mereu mai profunde şi cu grade de generalitate mereu crescute. Impresia ce ne este, astfel sugerată, o constituie faptul că fără a ţine seama de respectivul concept, în demersul cunoaşterii, am fi deseori “diversionaţi” (exact ca în cazurile cu adevăratul motiv al defolierii, în zonele temperate, pe care l-am adus anterior în discuţie) — caz grav şi cu efecte îndepărtate. Aceasta, deoarece relaţia cauză-efect relevată ostentativ, direct, reuşeşte să ascundă o altă relaţie cauză-efect, a unei realităţi pereche, inaparente de această dată, în care explicaţiile aduse depăşesc cu mult semnificaţia dezvăluită de percepţia de moment.

                                                                        x

În încheierea acestui paragraf — am spune “de vârf” în despuierea tematicii sistemului totalitar potrivit criteriilor noastre de analiză prin NA — dorim să ne îndepărtăm, măcar pentru un moment, de tonul şi hermeneutica marilor comentatori care au abordat tema totalitarismului. Novalis spunea: “pe seama fenomenului prăpădim esenţa...” (Este ceea ce analiştii de profesie nu reuşesc să piardă.) De această dată, însă, nu ne referim la ei, ci la reacţiile omului obişnuit, integrat fenomenului ambiant al anilor noştri inconfundabili. Ele ne sugerează că, deşi înecaţi literalmente în nevoi existenţiale, aceşti oameni nu se privează, totuşi, de accesul la partea de esenţă a faptelor. Impresia noastră e că aceştia au depăşit nivelul critic până la care se simţeau oarecum condamnaţi să nu reuşească abstragerea de imediat. De aceea, ei au reuşit să îmbrace, când este cazul, şi haina scepticismului atât pentru prezent, cât şi pentru perspectivă, ceea ce îi face — să reţinem — suspicioşi faţă de persoanele care se vor cât mai reprezentative şi care sunt dispuse să împartă, în juru-le, prea multă dreptate.

Acest semn de suspiciune este, în fond, un semn (dureros) câştigat, deoarece excesul de nedreptate resimţit poate fi chiar punctul de plecare de la care, pornind, ei vor învăţa să se apere. Pascal spunea cândva: “dreptatea fără forţă este neputincioasă, dar forţa fără dreptate este tiranie”. Când cetăţeanul obişnuit va reuşi să simtă forţa cu care îi este impus un obiectiv (colectiv, civic de exemplu) drept altceva decât numaidecât o frustrare de libertate, va fi putut probabil accepta, anterior, şi o anumită severitate de sistem.

Marii totalitarişti au vrut, cu obstinaţie, să împartă prea multă dreptate, chiar la un nivel planetar. Nici o mirare, deci, că dărnicia aceasta putea veni numai din utopie (dacă, şi numai atât cât a putut fi ea utopie cinstită). De aceea, poate că şi această tragică experienţă uman-socială pe care a constituit-o acest totalitarism contemporan, va fi reuşit să ofere individului perioadei posttotalitare abilitatea de a şti să discearnă, de-aci încolo, cu ce anume încep, atât de tentant, ofertele stropite cu luciul binelui universal. Dar care, până la urmă, se împotmolesc în autoritarisme cu o geneză precumpănitor subiectivă.

2. NA şi precursorii (ideologi) ai totalitarismului de tip comunist: Marx şi Engels. Relaţiile matematice cu Lenin şi Revoluţia din Octombrie.

După cum am mai spus, este de aşteptat ca relaţia faptică dintre persoanele care se înscriu într-o structură socială pe care acestea o edifică şi o consolidează — şi persoanele care au teoretizat-o anterior, să poată fi urmărită şi în planul expresiei lor matematice a NA. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât sunt vizate transformări sociale, politice, statale profunde, iar persoanele care le-au generat şi organizat devin treptat figuri centrale ale istoriei.

Marx şi Engels (anexa 32) sunt creatorii ideologiei marxiste şi, pentru a marca acest fapt — pe lângă evenimentele cronologice calendaristice de bază privind direct aceste două persoane, — am ales, pentru a fi cuantificată, data apariţiei “Capitalului” ca operă fundamentală a lui Marx, ca şi a noii ideologii apărute. Iniţial, s-a intenţionat consemnarea datei apariţiei acelei “fantome” care începuse să cutreiere Europa, “Manifestul Partidului Comunist”, dar momentul a devenit nesigur pentru alegere. Aceasta, deoarece documentul respectiv, care trebuia prezentat la cel de al doilea congres al Ligii comuniştilor, în 1848, la Londra, s-a dovedit, până la urmă, a nu fi o elaborare originală, ci o adaptare (de către Marx, aflat în criză de timp şi bani) a programului “Alianţa Drepţilor” — ceea ce a devenit, ulterior, un plagiat istoric.

Schemă cu relaţionări matematice ale precursorilor (ideologi) ai totalitarismului comunist. Relaţiile cu Lenin şi Revoluţia din Octombrie.

                            →   →   →   →   → cu NA/2 la 27544 (vârsta biologică a lui Engels).

                              ↑

         ├─────18029 de zile──────┤

   Marx                    Engels                                                          Lenin

 p         n                p          n                     “Capitalul”               p          n                      Rev.Oct.      mLenin

╠ 266 ╬═ 672 ═╬ 266 ╬═══ 17091 ══╬══ 685 ══╬ 266 ╬══ 17366 ══╬═ 2265 ═╣

                  ↓

                      →   → cu NA/2 la 4527 de zile (intervalul dintre decesele lui Marx şi Engels)

├──────────18295────────┼───685x ─┼──── 17632x ───┤

                                  ↓                                    ↑  ↓                         ↑

→ (cu NA/2)  →   →   →    →   (cu √NA) →

→  → cu √NA la 14923x de zile (intervalul dintre decesele lui Marx şi Lenin)

                           ↑

          ├─── 938x ──┤                                             ├─ NAp1 Lenin = 101,385036... ─┤

                        ↑                                                                                             ↓

                         ←    ←    ←    ←    ←    ←   (cu NA/2)    ←    ←    ←    ←

O simplă schemă de date (a se vedea alăturat) reduce la maximum numărul evenimentelor consemnate şi luate în calcul cu NA. Deşi analiza a fost mult mai bogată, schema păstrează doar apariţiile pe lume ale lui Marx şi Lenin — pe de o parte, ca şi data apariţiei “ Capitalului”, de asemenea izbucnirea Revoluţiei din Octombrie — pe de altă parte, ca evenimente într-un plan doi de mişcare, ale teoretizării ideologice şi ale marilor dezlănţuiri ale maselor, consecinţe ale extinderii marxism-leninismului.

Schema pune în evidenţă, în partea superioară, o singură relaţionare prin NA, şi anume a intervalului dintre naşterea lui Marx şi apariţia operei sale de bază, care ne trimite, corect, la viaţa biologică a lui Engels (27544 de zile). Alături de alte rezultate (de care nu mai amintim aici), relaţionarea de mai sus certifică, parcă, adeziunea şi rolul avut de Engels la elaborarea noii ideologii.

Partea inferioară a schemei scoate în evidenţă succesiunea de trei intervale temporale şi evenimente de natură diferită, pe care, însă, NA le relaţionează vizibil.

Este vorba, mai întâi, de intervalul început odată cu procrearea lui Marx şi terminat la publicarea “Capitalului”, care, prin NA/2, este relaţionat cu intervalul dintre apariţia acestei opere şi procrearea celuilalt corifeu ideologic, Lenin. De la acest ultim interval pornind (dar folosind cealaltă raţie de calcul) progresia NA marchează intervalul succesiv pornit de la Lenin şi terminat, ca o încoronare a implicării sale, în aşa numita Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Adică atunci când, după învăţătura marxistă, apăruseră zorii unei noi orânduiri social-istorice.

Rare sunt exemplele care includ atât de puţine date în calcul, dar care să prezinte asemenea relaţionări matematice de excepţie, într-o succesiune de evenimente ce respectă întocmai adevărul istoric. Secvenţa de mai sus poate concura — alături de multe altele (!) — la portofoliul de dovezi foarte clare care ilustrează funcţia ordonatoare a NA pentru o structură de evenimente de natură diferită.

E bine să mai adăugăm că, din rezultatele incluse în schemă, foarte interesante sunt intrările în viaţă ale primilor doi precursori (naşterea lui Marx şi procrearea lui Engels). Acestea ne trimit, foarte exact (cu NA/2), la intervalul dintre decesul celor doi, dar intrările în viaţă ale aceloraşi persoane (intervalul între naşteri, însă — cu cealaltă raţie) ne trimite, la fel de exact, tot la un interval al deceselor, de această dată încluzându-l pe Marx şi Lenin.

Nimic, pare-se, nu se mişcă la întâmplare în aceste 3 destine, ce au zguduit cu crezul lor, Europa, ca unele ce au elaborat acel instrument eficace — care este ideologia, aşa cum o descrie Daniel Bell: set de credinţe şi convingeri împărtăşite de mişcările radicale şi, furnizând acestora scopurile decantate din certitudini morale, pentru a putea sprijini şi justifica acţiuni imorale.

În aceasta constă utopia edificării şi susţinerii marxism-leninismului, ca ideologie pentru un mod de viaţă ce urma a fi impus până la limita globalului.

Putem subscrie întru totul la demersul autoarei Hannah Arendt de a vedea în forţa dinamică (în plan social) a ideologiei, rolul instrumental al “ideii” — altul, aici, în a exprima o esenţă eternă (ca la Platon) sau un principiu regulator (ca la Kant) — ci doar un rol explicativ. Conceptul de “rasă” nu devenea, astfel, pentru nazişti, obiect de studiu (ca pentru ştiinţă) — iar “materialismul dialectic” nu era folosit, de comunişti, ca una din poziţiile filozofice alternative. Ambele devin principii unice ale mişcării istorice, către atingerea obiectivului final — dominaţia.

Iată cum ideologia devine “logica unei idei”, singura logică a gândirii aderenţilor, ca şi a acelora siliţi s-o instrumenteze. Pentru a putea explica naşterea totalitarismului şi forţa sa destructivă — în marşul către dominaţia globală — atingând expresia apologetică — Arendt, cea care a “văzut” atât de clar modul de îmbinare a variantei ideologice cu interesul politic al unor clase sociale şi partide — a fost nevoită să pătrundă chiar dincolo de acest stadiu, punându-şi o întrebare care-i certifică, încă o dată, ascuţimea caracteristică a gândului în demersul analizei. Astfel, din momentul în care a ajuns la concluzia că pilonii pe care s-a sprijinit totalitarismul au fost teroarea — pe de o parte — şi logica unei idei — pe de alta — ea a încercat să facă un pas mai departe, pentru a-şi oferi un răspuns fără de care nu şi-ar fi putut explica acea eficientă conlucrare a celor doi factori, nemaicunoscuţi în istorie în această îmbinare.

Arendt şi-a pus, deci, întrebarea: “ce fel de experienţă fundamentală a unei comunităţi umane e pătrunsă de o formă de guvernare a cărei esenţă e teroarea şi al cărei principiu de acţiune e logica gândirii ideologice?” (şi ea comentează această pătrunzătoare întrebare).

Pe noi nu atât întrebarea ne-a surprins, cât descoperirea că aceştia sunt cei doi factori definitorii pentru totalitarism, factori cu o natură atât de diferită, care au acţionat în tandem, în mod dirijat.

Referitor la primul factor, cel al terorii, ne putem da seama că orice sistem al oprimării îl alege instinctiv, experienţa social-umană ştiind de mult ceea ce, în alţi termeni, neuropsihologia o explică cu certitudine, şi anume: infrastructura comportamentală a omului este dotată cu numeroase populaţii neuronale şi porţiuni nervoase mezencefalice şi diencefalice care mediază specific unele dintre reactivităţile fundamentale ale individului, între care “frica” şi “agresivitatea”. Desigur că logica acestor dotări de pe filiera animală care depăşesc, retroactiv, nivelul homo sapiens, o reprezintă instinctul supravieţuirii. Oricare dintre specii — inclusiv cea umană, în aparenţă atât de îndepărtată de animalitate — îl are încapsulat, oferind reactivitatea specifică la nevoie. Proba că în destule prilejuri concrete, reactivitatea de supravieţuire a animalelor şi omului nu mai oferă trepte prea diferite de exprimare. Rezultă, deci, că acelaşi individ este dotat — în grade desigur diferite — cu ambele posibilităţi.

Aşadar, teroarea regimurilor despotice — indiferent că acestea sunt doar corupte sau demagogice, sau ideologice (cum le grupează Arendt) — se bazează , întâi de toate, pe o latură esenţială în activitatea umană, anume aceea de a folosi (unii indivizi) sau recepta (alţii) frica de a te supune la atacul agresiv.

Dar un regim totalitarist nu se poate sprijini mult timp pe un asemenea pilon al reactivităţii primare, fie şi numai pentru faptul că, în timp, teroarea ar anula posibilitatea de integrare a individului în societate, reducându-i drastic contribuţia creativă — mai ales într-o perioadă istorică în care dezvoltarea industrială o pretindea efectiv, desigur, în interesul exploatării.

Cu cel de-al doilea concept — de factură pur intelectuală — (dacă analiza autoarei l-a depistat corect), situaţia pare mai puţin certă. Fără-ndoială că acea “logică a gândirii ideologice în acţiune — de fapt o “lucrătură” a raţionamentului “logic” care recunoaşte un singur mare “adevăr” (impus de o “filozofie ştiinţifică”, adevăr desigur neautentic) dar care, bine dirijat în perioadele de criză socială, i se poate ascunde eficient adevărata faţă, poate da într-adevăr roade, o perioadă de timp. Implementarea acestei tehnici dialectice în conştiinţa oamenilor ca şi în deprinderile lor de gândire şi acţiune, poate chiar câştiga un oarecare nivel de progres. Pe termen lung, însă, acest factor mental nu beneficiază de acea neputinţă în a se obişnui şi adapta caracteristice fricii (la teroare), ca şi a durerii la agresivitate. Posibilitatea de descentrare, de eludare a ideii de la premisa (declarată, ostentativ, a fi prea evidentă pentru a mai necesita o examinare profundă) sunt, în acest caz, mult mai mari. Aceeaşi minte pervertită a se mişca iniţial într-un asemenea univers dogmatic, lipsit de flexibilitate regeneratoare — inventează, cu timpul, diverse tertipuri destinate a se sustrage influenţei dialecticii cu o singură viteză. Ar fi suficient de amintit — în sprijinul a ceea ce voim să spunem — reacţia cvasigenerală a românilor de orice culoare ideologică, aceştia rezervând, în ultimul deceniu de “lumină”, în timpul dedicat comunicării cu ceilalţi, un important procent fluxului de “bancuri” care alimenta poate nu atât nevoia de umor — în parte caracteristică poporului român — cât necesităţii de a se smulge — chiar dacă temporar — dintr-o gândire devenită şi recunoscută de individ ca fiind anchilozantă.

Pe asemenea temeiuri — pe care nu le putem dezvolta aici — ne gândim că factorul acesta al acţiunii gândirii ideologice dirijate pe care s-a bazat, alături de teroare, sistemul totalitar (în măsura în care a fost selectat şi utilizat conştient de promotorii ideologiei comuniste) reprezintă, prin natura sa, “din faşă”, pilonul pe al cărei rezistenţă nu te poţi, teoretic, baza. Alegerea acestui ultim factor ca pilon de bază, în cazul în care a fost impus conştient, reprezintă — credem — o eroare filozofică, justificarea alegerii fiindu-i favorabilă doar în măsura în care de şubrezenia poziţiei pe termen lung nu se mai interesa nimeni dintre conducători, din momentul în care puterea ar fi fost cucerită, teroarea acţionând în continuare, iar demagogia de susţinere acţionând şi ea pe toate planurile.

Fapt este însă că, în acest stadiu, chiar o putere consolidată nu se putea baza numai pe teroare, şi nu pentru un timp nelimitat:

3. Pentru Ţarul Nicolae al II-lea teroarea avea un nume propriu: Lenin.

Desigur că o discuţie mai extinsă privind esenţa totalitarismului nu poate fi, din primul ei moment, justificată în aceste pagini. Considerând-o astfel, se poate susţine părerea că ar fi fost suficientă încercarea de a face dovada prezenţei constantei NA în diferite evenimente (cuantificate) şi la diferite persoane care populează sfera de probleme a totalitarismului. Ceea ce urmărim, însă, noi, este mult mai complicat. Dacă — într-o împrejurare — aducem dovezi că două persoane care hotărăsc să se sinucidă împreună îşi au legate destinele mai întâi matematic înainte de a o realiza în fapte; sau că două persoane prezintă aceeaşi legătură (considerată a fi organică) pentru că asasinatul a fost faptul care a prilejuit evidenţierea ei; sau — să mai dăm un exemplu — că sentimentul de iubire care a cimentat un cuplu a însemnat elementul de viaţă care justifica prezenţa unei asemenea ordonări — şi aceasta fiind NA — ş.a.m.d., noi nu putem pierde din vedere constatarea că factori care justifică, prin căutare, relevarea relaţionărilor prin NA între indivizi, putându-i astfel grupa, pot fi întâlniţi ca având aceeaşi natură, şi atunci când ei caracterizează o colectivitate. Ca atare, pentru noi se pune problema de a urmări şi a da un răspuns la întrebarea dacă, de exemplu, teroarea resimţită colectiv sau omorul în varianta colectivă, nu ascund aceeaşi funcţie de a purta, mascată, logica relaţionărilor matematice între cei care patronează o colectivitate şi cei care o compun ca masă — la fel cum o fac teroarea şi omorul considerate în varianta individuală. Mai concret spus, dacă factorul iubire dintre două persoane pare a fi acea fenomenologie concretă care leagă două destine individuale şi că, pe baza prezenţei lui, se poate anticipa şi descoperirea relaţionării matematice — putem, teoretic, extinde ipoteza. Potrivit acesteia, elementele teroare/frică, privite ca o reactivitate şi un comportament manifest de exprimare primară, adânc înscrise în pachetul de caracteristici definitorii pentru om — pot, şi chiar trebuie să preia aceeaşi funcţie, de a fi purtători ai relaţiei matematice respective. Aceasta, chiar dacă procedeul de cuantificare a factorilor teroare/frică, durere sau omor, are ca obiect nu prezenţa acestor factori la doi indivizi concreţi, ci — de exemplu — relaţia (ca timp) între individul concret şi data calendaristică la care au fost aplicate, colectiv, teroarea sau omorul.

Noi afirmăm acestea, deoarece în momentul în care scriem prezentele rânduri ştim ceea ce cititorul nu o ştie, şi anume că ne îndreptăm, treptat, către cunoaşterea unor elemente sau factori care pot fi purtători de relaţii matematice — cu toate că structurile de evenimente (luate abia atunci în discuţie) nu mai includ nici măcar în treacăt, sau amestecat, vreo persoană umană concretă, cu datele sale cantitative (luate ca pretext, drept baze de calcul). Ideea aceasta a apărut deja în episodul istoric cu terorismul, de la cap. 5, dar va fi reluată şi dezvoltată într-un capitol dedicat istoriei şi numărului de aur, în vol. 2.

Este, deci, momentul să pregătim acel stadiu superior al implicării funcţiei ordonatoare a NA.

Revenind la tematica prezentului paragraf, putem dezvălui că faptele care-l compun au fost alese şi pentru a examina măsura în care, pornind în parte de la cei doi factori esenţiali ai sistemului totalitar (teroarea şi logica dirijată a gândirii — ca instrumente ideologice) şi alegând potrivit acestor două criterii două persoane concrete — cu datele primare de viaţă inerente — incluse în structura aceleiaşi sfere totalitare — obţinem sau nu şi relaţia matematică prin NA. Vrem să vedem — cu alte cuvinte — dacă cei doi termeni caracteristici ai sistemului totalitar (ca şi interpretarea lor în maniera enunţată de Hannah Arendt) ne ajută cu ceva, sau nu, să interpretăm omogen relaţionarea de destin a persoanelor fizice alese ca fiind incluse sferei totalitare. Adică, aşa cum apar ele ca urmare a ceea ce ne sugerează, de această dată, prezenţa NA ca legătură între cele două persoane.

Fără îndoială că sfârşitul dramatic al Romanovilor în 1918, ne-a determinat să includem în lista persoanelor ale căror valori numerice au făcut obiectul analizei prin NA şi un important exponent al autoritarismului imperial: Ţarul Nicolae al II-lea. Analiza devine şi mai interesantă, prin faptul că există posibilitatea ca datele principale ale vieţii acestuia să fie puse în relaţie cu cele ale lui Lenin. Legătura poate fi preconizată datorită faptului că, atât indirect — urmare a celor două revoluţii din Rusia, în 1917 — cât şi direct, Lenin a fost autoritatea care a decis suprimarea familiei ţariste aflată sub pază armată la Ekaterinburg. (Anexa 33.)

O întreagă literatură stă mărturie despre felul în care a dispărut ţarul de pe scena conducerii absolutiste a ţării, iar, mai apoi, şi din viaţă, împreună cu cea mai mare parte din familie, scoţând în evidenţă legătura dintre faptele de viaţă şi expresia lor matematică. Subiectul asasinării familiei ţarului nu este nici astăzi epuizat, totuşi, aceasta din cauza unor incertitudini cu privire la sfârşitul autentic al persoanelor ţareviciului Alexandru (moştenitor al tronului) şi al ducesei Anastasia (mezina familiei), un timp şi a prinţesei Maria.

După revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917 şi înlăturarea ţarului,  primul ministru al guvernului provizoriu, Kerenski, dispune,  ca o măsură de protecţie în primul rând — mutarea familiei ţariste de la Ţarskoe Selo (de lângă Sankt Petersburg) la Tobolsk, în zona Uralilor, unde era păzită de gărzile roşii. În luna mai, anul următor, familia e mutată în capitala regiunii, Ekaterinburg: ţarul şi ţarina, cei 5 copii (Tatiana, Olga, Maria, Anastasia şi hemoliticul Alexandru) — împreună cu medicul, bucătarii, camerista şi valetul.

Frumoasa locuinţă Ipatiev din localitate le-a fost, tuturor (?), primul lăcaş al morţii, urmat, în continuare, şi de altele, pentru a li se pierde urma. În acea primăvară, Armata Roşie pierdea teren în zonă. Şi, probabil, pentru a nu fi surprinşi de o evadare a ţarului (despre care consemna chiar împărăteasa în carneţelul ei mov) sau de o punere în libertate a întregii familii prin căderea Ekaterinburgului, un ordin al lui Lenin dispunea, în mod expres, suprimarea tuturor ostaticilor, cu întreaga echipă domestică. În noaptea de 16/17 iulie 1918 au fost executaţi, pe rând, prin împuşcare şi lovituri cu baioneta, în subsolul reşedinţei. Raportul Iurovski (numit astfel după numele comandantului gărzii care a executat ordinul) reprezintă prima consemnare seacă a dramei, surse de informaţii adăugându-se însă mereu , după aceea, până în zilele noastre, când s-a procedat şi la expertize genetice de identificare a osemintelor descoperite abia în ultimii ani.

Revenind strict la obiectivul analizei noastre, arătăm că o cronologie a evenimentelor alese pentru a-l reprezenta pe ţar şi pe Lenin, privesc două grupări de date, de natură diferită (anexa 33): cele civile ale persoanelor (apariţii şi decese), şi evenimente calendaristice de tip social — respectiv cele două revoluţii din 1917, care au zguduit lumea, după ce au zguduit întreaga Rusie.

Ce anume ne dezvăluie schema de alături?

În primul rând faptul că cele două numere de aur personale ale ţarului ne trimit — unul (cel biologic) exact la intervalul venirii pe lume a lui şi a lui Lenin, pentru ca, în înlănţuirea aceleiaşi progresii de calcul — să ne indice şi durata vieţii sociale a lui Lenin.

Schemă privind relaţionări între Ţarul Nicolae al II-lea, Lenin şi revoluţiile din februarie şi octombrie.

         Ţar                        Lenin

   p              n                     p              n                                       Rv.febr.   Rev.Oct.  Asas.Ţar  mLenin

  ╠═266═╬══438══╬═266═╬═══17125 de zile═══╬═240═╬═252═╬═2014═╣

                          ↓

                           →     →    →    →    →    →    →    →    → ├─240 x─┤

                 ├───────────── NAp1 Ţar = 97,943862...─────────────┤

                                                                        ↓

                                                 ├───────17617x─  ───────────────┤

  ├── NAp2 Ţar = 98,652972...──────────────────────────────┤

                                   ↓                                               ↓

  ├───────────970x ─────┼───────19631x───────────────────────┤

Notă: toate concordanţele au fost obţinute cu raţia √NA, exceptând valoarea de 17617x zile.

Legătura matematică dintre cele două persoane este indiscutabilă. Pe de altă parte, NAp social al ţarului (cu raţia de lucru schimbată) ne trimite exact la momentul asasinării acestuia — evenimentul calculat începând cu venirea pe lume a lui Lenin.

Dacă examinăm în continuare schema, vom observa că elementul central care delimitează intervalele de timp întâlnite în aceste calcule, îl reprezintă naşterea lui Lenin. Interpretarea faptului ar putea fi aceasta: dacă naşterea lui Lenin ar fi o dată “programată” în raport cu procrearea ţarului, atunci, aceeaşi dată (naşterea lui Lenin) devine, prin extensie de destin final, chiar momentul — calculat la zi — care pare la fel de “programat” — cel al asasinării ţarului.

Ce se întâmplă însă cu cealaltă categorie de date cantitative?

Observăm că schema include şi rezultatul prin care intervalul minim al venirilor pe lume ale celor două personalităţi despotice (438 de zile) ne trimite exact la intervalul celor două revoluţii. Dacă una dintre persoanele în discuţie (Lenin) nu ar fi fost aceea care a organizat efectiv, ideologic şi politic, masele pentru înfăptuirea acelor revoluţii, iar cealaltă (ţarul), personalitatea cea mai sus pusă care a plătit (prima dată cu pierderea tronului, a doua oară cu viaţa) ca o consecinţă a revoluţiilor — am fi putut eventual pretinde că relaţia matematică este pură întâmplare.

Desigur că în toate aceste evenimente puse în discuţie de legăturile dezvăluite de NA, elementul teroare (ca şi frica inerentă) sunt peste tot prezente. Ambele sunt mânuite ca o pârghie de Lenin, ca un ordonator de origine — în cadrul decupajului de evenimente de mai sus — în primul rând pentru a pune mâna pe putere şi apoi, împreună cu ideologia, ca o formă de guvernare.

Mai întâi de toate, acţionarea terorii urmăreşte înlăturarea efectivă (şi radicală) a elementelor centrale ale vechii puteri sau ale claselor dominante din regimurile anterioare. Romanovii, şi cu deosebire ţarul, reprezentau chiar unele dintre asemenea obiective de luat în calcul. Apoi, urma acea complicată şi de durată macerare a raţionamentelor individuale printr-o spălare a creierului realizată de acea logică a gândirii, admisă (ca o premisă axiomatică), de ideologia comunistă: istoria societăţii este chiar a mişcării, clasa exploatatoare este “muribundă”, logic, ea trebuie înlocuită, chiar exterminată.

Ca şi precursorii rasişti ai hitlerismului, marii precursori (Marx) şi organizatori (Lenin) ai comunismului au subliniat rolul formativ al “terorii revoluţionare”. Căci, după cum afirma şi O’Brien (ideologul călău, personaj din cunoscutul roman al lui Orwell) “nimeni nu pune mâna pe putere cu intenţia de a renunţa la ea... (iar) o revoluţie se face tocmai pentru a întemeia o dictatură”.

Iată cum pervertirea gândirii, care nu mai lucrează prin problematica autentică a conceptelor de “rasism” sau “comunism”, ci prin ideea rasistă sau comunistă, despuiată de conţinutul real al conceptelor (în plan filozofic, social, economic etc.) poate deveni instrument al mişcării către scop, dobândind, totodată, acceptul conştiinţelor individuale pentru justificarea unor crime.

O “logică dezarmantă” (spunea Arendt) care — în contextul discutat de noi — transformă treptat sintagma de “clasă muribundă” însuşită mai mult sau mai puţin nevinovat în conştiinţa activă. Ulterior se trece la fapte, aşa cum a făcut-o garda roşie, care, în casa Ipatiev, a ucis familia Romanovilor, de exemplu, îndeplinind “legile istoriei” — la fel cum naziştii îndeplineau “legile naturii” în lagărele de exterminare a nearienilor.

4. Micii “stalini”autohtoni: Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu.

Din galeria totalitariştilor, cele câteva exemple la care am apelat au fost, toate, din vitrina ultimului secol. Mulţi dintre cititorii acestei cărţi au şi fost contemporani cu ele. De aceea, parcă, ar fi o nedreptate — măcar pentru aceşti cititori — să ne referim la cazuri în care alte popoare întregi au plătit cu un preţ greu de estimat apăsarea la care au fost supuşi — trecând sub tăcere propria experienţă din ultimele decenii. Căci şi poporul român a suferit aproape jumătate de secol, desigur şi în “anii de lumină”.

Începem acest paragraf cu un aforism politic aparţinând lui Novalis40): “există o energie ce vine din morbiditate şi slăbiciune, ea are un efect mai violent decât cea adevărată şi sfârşeşte, din păcate, într-o slăbiciune şi mai adâncă” (II, 499/46). Suntem datori să precizăm că aforismul a avut în vedere transformările revoluţionare ale secolului 18 căruia i s-ar fi potrivit, ca un avertisment, chiar autoritarismul minoritar mai vechi al iacobinului Robespierre — aşa cum le-a receptat, poate, un înfocat susţinător al monarhiei, cum a fost romanticul Novalis. Ne-am folosit de acest fragment de aforism care, pentru noi, este prolific, deoarece un simplu transfer a ceea ce surprinsese Novalis a fi caracteristic energiilor cheltuite în revoluţie — acea morbiditate şi slăbiciune — către spiritul totalitar, ne-ar oferi punctul de plecare de la care, poate, am putea înţelege mai bine resorturile intime ale politicii pe care a dus-o cuplul Ceauşescu.

În accepţiunea noastră, ceea ce a surprins poetul în formularea citată, acea morbiditate (duritate a lucrului impus care sfârşeşte în distructiv) asociată slăbiciunii, acelei, deci, false forţe a persoanei, ar fi (ca mecanism psihologic) amalgamul de impulsuri cu aparenţa cea mai aiuritoare pentru compatibilitatea pe care ar putea-o oferi caracteristicile în cauză, una faţă de alta. Îmbinare care, însă, odată găsită structura de personalitate potrivită a şi-o însuşi, poate deveni imbatabilă.

Destinul celor doi dictatori ai acestor pământuri, reprezentat de cuplul soţilor Ceauşescu, poate susţine foarte bine afirmaţia. Pe de altă parte, întotdeauna, în istorie, după ruperi brutale de cursuri, popoarele s-au găsit în faţa unei necesare şi dureroase reevaluări — este şi cazul nostru —, iar evenimentele coincideau.

Neîndoielnic că N.C., un aservit al propriei puteri, aţâţat la paroxism de consoartă, nu a făcut — cum se spune — numai “rele”. Viitorul va opera separarea necesară. Dar — ne gândim — nici o analiză, cât de amplu ar apela ea la factori politici, economici, sociali, istorici, interni şi externi — nu va putea explica îndeajuns nici pătrunderea cuplului pe culmea de la care dominau intens împrejurimile, şi nici stabilitatea la vârf, fără a lua în considerare modul foarte eficient în care au intervenit şi acţionat cei doi factori subiectivi amintiţi la începutul paragrafului. Pentru a rezista, ipoteza are nevoie de noi fapte în discuţie, din care să reiasă că mânuirea pârghiilor puterii cu o duritate morbidă, ca şi ecoul interior al cultului personalităţii, se autofacilitau, dospind o forţă psihică într-adevăr remarcabilă în ideea de a supune totul în juru-i.

Pe baza datelor din anexa 34 a fost alcătuită analiza prin NA, din care, schema alăturată, extrage principalele rezultate.

Relaţionări matematice privind cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu.

                           →     →      →      →      →      →

                          ↑                                             ↓

├─────────611────────┼───────20170 de zile ──────────┤

                          ↓

                     ├───┤

      Nicolae                         Elena

    Ceauşescu            Ceauşescu                               Secretar          Preşedinte

 p                     n           p                   n                                         general             al republ.             Execuţia.

╠══266══╬═79x ╬══266══╬═════18481═════╬══1689══╬═══5751═══╣

         ↑                                                                                                    ↑

          ←     ←     ←     ←     ←    ←       →     →      →      →      →     →

                                                             ↑     ↑

                  ├──────────────20515 zile────────────┤

Notă: — exceptând valoarea de 79x, toate celelalte concordanţe au fost obţinute cu raţia NA/2.

— ca şi la concordanţele obţinute la schemele anterioare ale capitolului, şi în cazul de faţă ele sunt excepţionale, diferenţa faţă de datele de observaţie variind între 0,0 şi 1,6 zile.

Potrivit semnificaţiei ridicate pe care o are apariţia “programată” pe lume a două persoane, mai ales dacă ele constituie un cuplu — aşa cum au reuşit s-o facă în accepţiuni multiple soţii Ceauşescu — schema evidenţiază o confirmare deplină: intervalul maxim al apariţiilor (611 zile) conduce cu exactitate la intervalul minim al acestora (79 de zile) (vezi schema).

Mulţi dintre noi ne întrebam — acum o fac şi analiştii — ce şi cât a fost Ceauşescu ţăran, muncitor, intelectual? Ţ.ăran nu a apucat să fie, căci la 11-12 ani a intrat în mişcarea muncitorească (după cum îi plăcea să declare). Dar, oricum şi oricât de departe a evoluat el, a rămas, în mod cert, cu gestica (moştenită) de ţăran. Doar gesturile, deoarece viaţa ţăranului nu a înţeles-o, probabil, niciodată cu adevărat, de vreme ce a participat cu atâta furie la campania de colectivizare, iar spre sfârşitul vieţii începuse cealaltă campanie, de demolare a satelor şi strămutare a locuitorilor acestora în mici colonii care nu aveau nimic din universul obişnuit al ţăranului român.

Muncitor a apucat a fi atât cât a învăţat meseria de cizmar, la Bucureşti, ca angajat al patronului Al. Săndulescu. Rămân serioase întrebări — în pofida a numeroase declaraţii oficiale — cât de profund s-a constituit mentalitatea sa de muncitor, dacă ne amintim cât a înţeles el din doleanţele greviştilor din Valea Jiului — în 1977 — când era proaspăt uns preşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii —ca şi din cele ale demonstranţilor muncitori de la Braşov, în 1987.

Pe intelectuali (cei autentici, mai ales) i-a dispreţuit, ca de altfel şi produsul muncii lor. N.C. nu s-a putut apropia de cultură, în genere. În ciuda unei inteligenţe native, recunoscută de mulţi diplomaţi ai vremii — nu şi-a cultivat-o pentru a-i lărgi resursele, tocmai din lipsă de sensibilitate pentru actul de cultură, motiv pentru care a rămas cu o inteligenţă de târgoveţ (se şi afirma că era un bun negociator).

Parte din reflexiile de mai sus au fost sugerate de o anumită direcţie preferenţială a rezultatelor analizei prin NA. În această ordine, de exemplu, deşi a apărut la un moment dat şi o concordanţă care viza evenimentul alegerii sale ca secretar general al partidului, preferinţa relaţionărilor matematice — ca şi exactitatea lor — se îndreaptă către evenimentul de vârf al său ca persoană publică, şi anume către evenimentul alegerii sale ca preşedinte al republicii. Schema ilustrează cu claritate această constatare. Intervalul apariţiilor pe lume ale celor doi (611) conduce la Preşedinţie, interval al cărui început de durată (20170 de zile) începe odată cu naşterea El.C.

Două chestiuni sunt de comentat aici:

a) cele două intervale care se relaţionează matematic — de la procrearea lui N.C. până la naşterea El.C., şi de aici până la obţinerea Preşedinţiei sunt succesive, deci au o semnificaţie maximă, ca indicator al legăturii organice;

b) este interesant faptul că cele două intervale de timp relaţionate implică, în egală măsură, atât pe soţia lui N.C. (de la care curge intervalul de 20170 de zile), cât şi pe N.C. (de la care începe intervalul de 611 zile).

Rezultatul sugerează că, în planul aspiraţiei şi satisfacţiei lui N.C. de a fi ajuns preşedinte al ţării, bucuria reuşitei — parte şi a efortului făcut de El.C. — pare a fi egal împărţită între cei doi, şi pe schemă.

Relaţionările pe care NA le realizează cu intervale din partea de jos a schemei, readuce în discuţie importanţa evenimentului în care N.C. a devenit preşedinte, de această dată cu baza de calcul în momentul naşterii aceluiaşi N.C. (20515 zile). Cu aceeaşi raţie, intervalul stabileşte legătura pe de o parte cu perioada intramaternă (ceea ce semnifică “predestinare”), iar pe de altă parte, cu intervalul dintre momentul grandorii şi cel al sfârşitului (5751 de zile — o altă “predestinare”?).

Acum este momentul să ne întrebăm dacă frecvenţa mărită a relaţionării evenimentului preşedinţiei cu naşterile soţilor Ceauşescu, comparativ cu celălalt eveniment remarcabil, adică acela al dobândirii, de către N.C., a funcţiei de secretar general al partidului (dar slab relevat matematic) nu sugerează chiar locul preferenţial în crezul lor intim rezervat primei funcţii (preşedinte de republică). Căci pentru marii ambiţioşi, a fi secretar al partidului nu înseamnă totul, ci doar o etapă. Îndeobşte, dictatorii autentici nu se mulţumesc cu regate mici. Ne întrebăm, totodată, dacă pe calea aceasta, sugerată, nu trezim o dată în plus suspiciunea că N.C. nu a fost de fapt nici exponentul integral al “clasei muncitoare”, cu atât mai mult nici servitorul ei autentic — cum se pretindea. Căci tocmai situaţia de a reprezenta “întregul popor”, am văzut , a dus la o exponenţă a eu-lui, cultivată dictatorial.

Din schemă poate fi de asemenea reţinut că persoana El.C. este surprinsă în relaţiile pe care NA le stabileşte cu N.C., mai ales, iar în rest, cu un singur eveniment politic, ocuparea funcţiei de preşedinte al republicii de către N.C. Dar analiza prin NA a persoanei El.C. ne mai oferă două relaţionări matematice, care ne obligă să medităm la următoarele:

— una din ele se referă la faptul că viaţa sa biologică ne introduce (prin √NA) şi prin progresia ei descrescătoare într-o porţiune a curbei în care apar multiplii constantei din porţiunea ei iniţială, şi anume NA•104;

— al doilea rezultat se referă la acea relaţie pe care viaţa socială, de această dată, ne conduce, prin cealaltă raţie, la numărul de aur personal 1x, cu care concordanţa are o suprapunere de 4 cifre.

Arareori o persoană ne oferă ambele relaţionări matematice: pornind de la o dată, de la un eveniment numeric ce reprezintă durata vieţii persoanei, progresia NA sfârşeşte la alt eveniment, acesta nefiind altul decât amprenta respectivei vieţi (NAp) după ce, în prealabil, durata vieţii atinsese şi porţiunea incipientă a curbei NA, într-o zonă a multiplilor acesteia. Pare ca o implozie a începuturilor persoanei în propriul sfârşit, săvârşit, după cum bine se ştie, odată cu gloanţele aspirate în trup dar şi în fiinţă, acolo lângă zidul unei unităţi militare (un rezultat matematic de acelaşi tip l-am întâlnit şi la Hitler).

Merită să ne gândim la câte resorturi proprii au existat în acest ultim destin — se pare, necontroversat ca apreciere semnificativă — şi câte impuse de oameni şi împrejurări. După vizionarea la TV a unor secvenţe din procesul ceauşeştilor, observaţia psihologică (ce ar porni de la considerarea procesului ca un “experiment natural”)  ar putea reţine — urmărind comparativ comportamentul celor doi — că, totuşi, N.C. este acela care a condus cuplul, în pofida unor speculaţii anterioare. Nu încape nici o îndoială, însă, că El.C. a avut o influenţă uriaşă asupra soţului ei, bântuit de megalomanii mesianice de dictator şi hegemon, pe care ea i le aţâţa paroxistic, pentru alimentarea propriei megalomanii.

Revenind la amalgamarea celor două caracteristici menţionate de Novalis — nu putem decât repeta că întreaga duritate a cuplului român în raport cu oamenii şi obişnuitele lor nevoi izvora (nu însă în conştiinţa celor doi) dintr-o imensă slăbiciune de sine. Toate analizele istorice care vor urma să pună într-un real acord caracteristicile “epocii de aur” în raport cu personalitatea lor, ca mentori, vor sfârşi probabil în destule aprecieri necomplete dacă nu vor porni şi de la această “cheie” pe care ne-o pune la dispoziţie, întâmplător, formularea din aforismul lui Novalis. Căci, ni se pare, cursul vieţii pentru cuplul Ceauşescu — de altfel, ca şi al nostru — poate fi explicat, desigur, prin factori obiectivi de natură foarte diferită, dar aceştia nu vor putea desprinde singuri şi cu claritate motivul pentru care ceauşeştii au putut fi exact ceea ce au fost — noi însă având obligaţia şi dreptul de a şti şi pentru ce?. Şi, nu în ultimul rând, care e contribuţia altora la cele întâmplate.

Personal, putem spune că alături de cauzele obiective şi subiective luate în calcul pentru a putea înţelege ascensiunea şi obţinerea unui control general de către cei doi a feluritelor activităţi care se integrau treburilor întregii ţări, “cheia” pentru înţelegerea esenţei structurilor psihice ale cuplului, dovedite a fi atât de eficiente, ne-a oferit-o acea alăturare funcţională a termenilor “morbiditate” şi “slăbiciune” care, aparent, se exclud. Ne referim, mai concret, la ceea ce apreciau micii “stalini” despre ceea ce fac, plecând de la — credeau ei — o puternică forţă psihică de aplicare în raport cu obiectivele social-politice pe care le doreau îndeplinite. Forţă psihică ce, judecată din exterior se dovedea însă a fi contaminată de o slăbiciune care ia totul sub control. Nici o mirare pentru faptul că, obiectivele odată îndeplinite, realizările deveneau navete pentru a dobândi un cât mai crescut prestigiu în proprii ochi. Este chiar preţul pe care-l plătesc parveniţii, aflaţi într-o continuă confruntare intimă devastatoare (nelăsându-le nici un respiro), cu autenticile personalităţi ale neamului care, prin grad de cultură sau realizări apreciate ca atare de poporul guvernat, şi-au moderat întotdeauna, în forul interior, ecoul care le-a mângâiat inimile.

Există, în tot acest amestec confuz de “alba-neagra” o clarificare pe care părţile implicate nu şi-au refuzat-o, emblematic. Toţi cei aflaţi în preajma ceauşeştilor — tocmai pentru că nu se găseau acolo din întâmplare — le-au sesizat foarte clar slăbiciunea (ca “motor”), motiv pentru care îi asigurau de “forţa psihică şi morală” de care conducătorii tocmai dădeau dovadă în ceea ce au întreprins.

Circul era complet, dar prezentă devenea şi drama, deoarece jocurile nu se făceau între stăpânire şi popor, ci între stăpânire şi cercurile care o susţineau. “O minciună are nevoie întotdeauna de sprijinul alteia” (J. Bojer)!. Pentru autoamăgirea ceauşeştilor, sprijinul primit s-a dovedit a fi foarte consistent. Pitagora spunea: “nu privi în urmă să vezi dacă faima te urmează”. Şi cum să nu privească în urmă cei doi, când vacarmul osanalelor nu înceta o singură zi?

Ceauşeştii au fost, indiscutabil, marii vinovaţi de ceea ce s-a întâmplat poporului român în acel timp, iar prin inertie, în mare parte şi ulterior. Niciodată, însă, singurii.

Revenind ceva mai aproape de paranteza deschisă în legătură cu aprecierea pe care o datorăm soţilor Ceauşescu pentru aproape două decenii şi jumătate de guvernare, constant agravantă, ar fi util să nu uităm următoarele: respectiva perioadă istorică nu poate fi judecată — în raport cu cei doi — în limitele acţiunii lor obiective numai, atât timp cât neglijăm împrejurarea că avem în faţă două personaje care clacaseră de mult — vecin cu maladia — în structura lor de relaţii interioare. (Pentru a ajunge, acolo sus, ambiţia lor nu era suficientă, ea a fost dublată de o alegere exercitată de un întreg sistem politic care a avut nevoie de ei. Într-un anumit sens, putem spune că sistemul avea nevoie de serviciile unor anumite personalităţi infirme.

Dar să ne justificăm relativ la “clacarea” la care tocmai ne refeream. A te “opune” curajos, printr-un spectacol dat “pe faţă”, în piaţa publică, invaziei sovietice din fosta Cehoslovacie în 1968, sfârşind însă după aproape un deceniu şi jumătate prin a milita pentru intervenţia făţişă în Polonia a trupelor Tratatului de la Varşovia, nu reprezintă episoade care să poată fi explicate doar prin latura obiectiv-istorică a evenimentelor în sine şi care le-au determinat ceauşeştilor reacţia. Trebuie acceptat — măcar ca un exerciţiu teoretic — că viziunea intimă a soţilor Ceauşescu putea furniza o decizie agreată sau respinsă de noi toţi din (sau măcar în parte) motive diferite cu aceea care ne aparţinea. Această remarcă o putem face dacă avem în vedere şi terţe părţi. Căci iată, în acel caz privind Polonia, aceiaşi factori obiectivi, care au oprit de această dată URSS să intervină în forţă, nu i-au convins pe ceauşeşti să nu-şi dorească imixtiunea pe care o preconizau.

E potrivit să mai aducem în discuţie, ca argument pentru ceea ce vrem să susţinem, episodul în care tânărul ucenic N.C. soseşte târziu, într-o noapte, la gazda patronului său, motiv pentru care primeşte de la acesta o palmă, o dată cu întrebarea: ce ne facem cu tine, ce vrei să te faci, ce-o să ajungă din tine?.

Răspunsul ucenicului este aiuritor, atât pe termen scurt cât şi lung, dar pentru noi este caracteristic tipului de personalitate pe care o analizăm, motiv pentru care nu-l minimalizăm (răspunsul) în nici un fel, acordându-i întreaga semnificaţie istorică: “nene, eu vreau să fiu Stalin al României!”41)

Vom înţelege, din această întâmplare, mai întâi că N.C. prezenta încă din adolescenţă anumite inversiuni (cel puţin în planul interpretativ al realităţii) care îi dezvoltau slăbiciunea pentru exercitarea durităţii maladive. Putem înţelege, mai apoi, şi că atât structura psihică a lui (prin deducţie şi a Elenei Petrescu, viitoarea Ceauşescu) prezentau, într-o eficientă consonanţă, exact factorii subiectivi de sprijin trebuitori şi la amploarea necesară pentru a fi preluaţi de acele interese ale puterii interne (şi externe) care impuneau comunităţii social-politice conducerea cea mai potrivită.

Cariera unui individ necunoscut care atinge cu rapiditate culmile conducerii societăţii nu poate fi înţeleasă ca un joc al întâmplării, ca eroare a jocului istoric. Argumentul ar fi acela că în structurile cu un ridicat grad de integrare, rolul întâmplării este drastic barat, iar dacă, în mod excepţional, se răzbate totuşi, lichidarea ei nu întârzie. Este şi motivul pentru care refuzăm să vedem în episodul pentru care adolescentul N.C. însoţit de tânăra “prinţesă a balului” se şi vedea dictatorul României — mai ales că, după decenii, îşi realizează efectiv visul — o “potrivire” întâmplătoare de destin cu cel al ţării, în fapt o falsă minune.

În interpretarea noastră, anumite persoane oferă societăţii (prin factorii acesteia de selecţie şi reţinere) structuri de personalitate cu calităţi şi defecte de care societatea are nevoie în parte, sau în ansamblul ei. Tânăra constituită pereche a oferit, nativ, tocmai o asemenea structură de care noile torente sociale aveau o trebuinţă obiectivă. Ceauşeştii nu au trebuit, după câte înţelegem noi, să facă altceva decât (aşa se spune) “a se înfinge în pâine”.

Dacă în încercarea aceasta de a ne explica ascensiunea incredibilă a cuplului Ceauşescu greşim prea mult prin felul în care întrevedem posibila conlucrare a factorilor obiectivi/subiectivi; dacă greşim şi în ideea că factorii de natură diferită (care interpun individul cu datele sale de viaţă, fizice, preocupărilor sale notabile, dar şi evenimentelor considerate în plan social) trebuie să respecte raporturi cantitative stricte, de translaţie, atunci ne va fi greu (dacă nu imposibil) să ne explicăm prezenţa — de-acum dovedită — a realităţii NA în astfel de contexte.

Aşadar, clacarea celor două profiluri psihice — intervenită în parte încă înainte ca ele să se impună social — reprezintă una dintre “cheile” integrării personalităţii acestora în istoria contemporană a regimului — reuşită de care cealaltă parte a societăţii româneşti nu poate fi absolvită în întregime.

Într-un volumaş42) cuprinzând o traducere din “colecţia PSI” incluzând “marile cărţi mici ale gândirii universale”, Martin Buber face o serie de considerente de o adâncă semnificaţie psihologică şi filozofică ce ar putea fi, totodată, şi un cadru potrivit pentru înţelegerea intimităţii bănuite a celor doi hegemoni (poate că în primul rând a El.C.) în relaţiile cu lumea celorlalţi oameni.

Afirmă Buber că adevăratul cuvânt, cu o valoare fundamentală pentru om şi societate este Eu-Tu, spre deosebire de Eu-Acela, că nu există înmagazinată în aceste două formulări aceeaşi conştiinţă de sine. Observaţia este foarte pătrunzătoare. În primul cuvânt apare în lumină persoana, ca una care nu trăieşte în afara relaţiei (cu restul — şi nici în afara realităţii) şi care ia cunoştinţă de aceasta cu subiectivitate. Aceasta, pornind de la faptul, esenţial, că prin acest cuvânt omul intră într-o relaţie autentică cu un altul.

Eul din cuvântul Eu-Acela apare, dimpotrivă, ca “o fiinţă proprie, ca un individ ce ia cunoştinţă de sine ca subiect”. În loc de “eu sunt” individul se simte, în orice împrejurare, “aşa sunt eu”, fără ca “ambiţioasa lui individualitate să-i procure substanţă”. “Persoana se contemplă pe sine însăşi, ea se preocupă de ceea ce e al său, specia mea, rasa mea, activitatea şi geniul meu.”

          Putem decodifica uşor, fiecare, ce cuvânt se potriveşte, din cele mai de sus, soţilor Ceauşescu, de asemenea şi altor totalitari.

Ceauşeştii n-au iubit oamenii (poate, cu deosebire, E.C.). Pentru ei existau indivizi şi nu “persoane”, deoarece conştiinţa de sine a acestora din urmă nu ar fi prezentat interes pentru ei. Indivizii utili lucrului, “motoare capabile de anumite performanţe”. Cei doi vorbeau pornind numai dinspre sine . La ei putea domni, fără a fi alterată, doar nevoia plăcerii exercitării puterii, o dată cu ideea misiunii lor şi datoria de a şi-o îndeplini, mesianic.

Această “nevoie a plăcerii” reprezintă, cum spuneam, o “cheie” a înţelegerii, între altele, a factorului de inversiune, a locului comun de la care începe clacarea lor ca persoane. Pentru că plăcerea de a îndeplini o misiune faţă de alţii reprezintă, îndeobşte, forţa psihică ce o alimentează, în timp ce nevoia de a simţi plăcere în legătură cu ceea ce se întreprinde, în momentul în care o depăşeşte vizibil pe aceea a întreprinderii însăşi — inclusiv a beneficiarilor — dezechilibrează structura de vectori, cu consecinţe nefaste pe termen lung (între care, una dintre cele mai importante pare a fi ruptura dintre conducători şi popor).

Mai trebuie să spunem că Buber formula acele cuvinte nodale de mai sus, ca şi descrierea lor, pornind de la un model uman al istoriei, de la (interesant!) Eul lui Napoleon, alt dictator şi autoritarist, căruia însuşi autorul îi comentează faptele — în mod cu totul nuanţat, însă.

Nu mai este nevoie să mai comentăm şi noi — comparativ — că, dacă adversarii lui Napoleon ar fi hotărât că trebuie să-l ucidă, după Waterloo, ar fi făcut-o, probabil, cu toate onorurile epocii.

Destine... şi destine. Dictatori... şi dictatori.

                                                          x

Înainte de a încheia capitolul, nu ar fi lipsite de interes câteva dintre rezultatele analizei prin NA în alte două încercări — colaterale — făcute în afara cadrului care a făcut obiectul celor 4 paragrafe. Astfel, au fost relaţionate matematic fapte aflate pe o listă de 10 personalităţi istorice (dictatori, hegemoni, totalitarişti etc.) din ultimele două veacuri: Robespierre, Napoleon, Lenin, Stalin, Mao Tze Dong, Hitler, Ţarul Nicolae al II-lea, Tito, Kim Ir Sen, Nicolae Ceauşescu.

Desigur că relaţionări matematice între personalităţi apropiate ideologic (Lenin/Stalin, Lenin/Kim Ir Sen, Tito/Ceauşescu) sau care au forţat istoria împreună (Hitler/Stalin, Ţarul Nicolae al II-lea/Lenin, Robespierre/Napoleon) nu au întârziat să apară. Nu a rămas însă neobservată o anumită preferinţă de relaţionare între personalităţi foarte diferite, coloristic vorbind, cu Napoleon. Explicaţia cea mai la îndemână ar fi aceea că imperatorul francez o fi impus deopotrivă lui Lenin, Ţarului, sau dictatorului coreean. Rezultatul în sine merită a fi, totuşi, reţinut în lipsa altei explicaţii mai plauzibile.

O altă încercare de analiză colaterală prin NA a urmărit evidenţierea posibilelor racorduri matematice ale cuplului Ceauşescu în relaţie cu cei 3 mari totalitarişti care au făcut obiectul paragrafului 1. În mod cu totul surprinzător, frecvenţa mai crescută de racordări a obţinut-o El.C. şi nu N.C. Rezultatul — care o fi având o explicaţie — ridică încă o dată problema că NA poate îngrămădi pe balanţă motive de relaţionare a faptelor în care inaparenţa poate ascunde mai mult determinism (presupunem) decât o poate oferi aparenţa. Dar, în mod cu totul logic privind lucrurile, acesta este apanajul care, teoretic, trebuie recunoscut a sta în dreptul unei constante cu pretenţii de ordonare globalistă.

Prezenţa El.C. în contextul atâtor personalităţi care au făcut istorie, justificată nu doar de poziţia de consoartă a unui autentic totalitarist, ci şi prin criteriul nostru justificativ (al relaţionărilor matematice) ridică, însă, şi o altă problemă, de interogare istorică, pe care tocmai o tatonam mai înainte. Complet nedotată intelectual, cultural, sau chiar spiritual într-un sens puţin pretenţios (măcar prezenţa unui accent samaritean autentic, de exemplu), ca model casnic sau civic, de slujbaş, ca model moral în parametri fără mari pretenţii, El.C. stă — dacă ne este permisă o asemenea formulare într-un text necolocvial — complet “înfiptă” în textura de relaţii matematice a acelora cu care am introdus-o noi în competiţie (ca fapte de viaţă — dar şi ca distanţă de timp istoric). Evaluată mental (intelectual, estetic, moral, comportamental, social, politic etc) persoana ei degaja în jur, pur şi simplu, exasperare, este foarte probabil chiar în anturajul ei acceptat.

Rămâne să medităm şi în legătură cu acest caz concret, dar şi cu unele care poate vor urma, desigur şi cu atâtea altele care, aici, rămân neabordate — măsura în care analizele de explicare istorică valorifică într-adevăr toate resorturile către obţinerea concluziilor valabile. Pare neîndoielnic faptul că realitatea are încă — aşa cum spuneam — resorturi explicative (care nu reacţionează la vedere) poate ca o necesitate a echilibrării răului cu binele şi că, din perspectiva ei largă, nu apare nici o mirare în legătură cu faptul că ne putem formula următoarea întrebare (de bun simţ) dar numele, persoana aceasta, ce “hram poartă” şi cum îşi poate justifica relaţionarea, matematică desigur, cu un grup de reale figuri ale istoriei, în care întâlnim un Marx şi un Lenin, ba chiar un împărat şi un ţar?!

Dificultatea de a corela apare evidentă fie şi numai dacă ne amintim de stăruinţa cuplului de a-i avea invitaţi sau de a fi invitaţi la masa atâtor împăraţi sau regi. Iar dacă insistenţa lor în această privinţă li se părea a fi normală, putem şi noi să apreciem ca fiind întru totul firesc să-i bănuim că, în sinea lor, ei se socoteau, de bună seama, egali cu aceştia, dacă nu ceva mai mult de atâta.

Aşa ar fi putut fi, dacă nu am avea în vedere chiar tentativa celor doi de a fi dispreţuit, în fond, nobilimea (autentică) cu care se întâlnea.

                                                            x

            Privind în urmă — dacă putem spune sigur că totalitarismul a fost cu-adevărat o “epocă istorică”, un puhoi de vreme căreia i-a trecut sorocul — ar trebui acum să avem măcar forţa de a spera.

            Dar cât timp te poţi scălda în speranţă fără ca aceasta să pălească?. Şi câtă vreme ea ne mai poate duce pe sus dacă victoria asupra trecutului pare a fi, încă, o poveste de adormit copiii?.

Suntem — parte dintre noi — o generaţie sacrificată şi, prin urmare, ne regăsim în titlul care urmează?

(Învinşii cei vii )

Biruinţei i s-a tocit de mult îndemnul de sărbătoare.

(Care era pe undeva pe jos, călcat în picioare chiar de-nvingători.)

Când aceştia şi-au dat seama,

Redeveniseră de mult învinşi.

------------------------------

(Şi nici nu apucaseră să dea

biruinţa

cu cremă şi,

lustruind-o,

s-o uite într-o vitrină.)

(I.C.)