Marele Chiolhannis
Grid Modorcea, Dr. în arte
15 Decembrie 2019
E în plină
desfășurare marele chiolhan din Postul Crăciunului, la creștinii români, care
dau buluc în Piața Costituției să se îndoape cu friptane, cârnați, ciolan cu
fasole, sarmale, jumări, frigărui de ficați, ciorbă de potroace, pârjoale,
murături, șunci, șorici, să bea tărie de toate soiurile, să se distreze, să-i
audă pe țambaliști cum mai cântă o manea și tot așa! Am trecut pe acolo să
arunc o privire, să văd dacă e ceva schimbat față de ceilalți ani (Târgul de
Crăciun, opera Primăriei, se află la a XIII-a ediție). Nimic. Ba chiar din
broșura cu programul târgului, am citit că formațiile de muzică populară și
ușoară, ca și soliștii, sunt neschimbate, cu câteva lipsuri notabile, ca
Gheorghe Zamfir. Poate că marele naist a refuzat să mai participe la bairam,
așa cum mi-e greu să apreciez un astfel de eveniment și fără Adrian Naidin,
Maria Răducanu, Emy Drăgoi sau Marius Mihalache.
Probabil că
primarii nici n-au auzit de ei, așa cum n-a auzit un tânăr student de la
Facultatea de ziaristică, aflat în misiune, care s-a apropiat timid de mine și
mi-a spus că se află într-o situație limită, îl dă afară din facultate dacă nu
face un interviu bun să treacă clasa. Ciudată mărturisirea lui. Tânăr ziarist,
viitor diriguitor de opinie!? I-am spus că sunt de acord să-i dau acest
interviu, dacă știe cum îi spune poporul lui Iohannis? A dat din umeri, nu
știa.
- Păi,
uite-te în jur, ce vezi? I-am arătat grătarele și plitele cum sfâriau. Nu vezi,
i-am sugerat, uite, toți se ghiftuiesc. În postul Crăciunului! Ai auzit ce înseamnă
chiolhan? Așa-i spune poporul lui Iohannis, Chiolhannis. A râs.
- Tu nu
citești presa? Ce să mai vorbesc cu el? Dar i-am mai dat o șansă, i-am spus:
-Ştii că Vasilica, fosta prim-minstresă, are un helicopter, cumpărat cu bani de
la buget, cu care a zburat de colo-colo în campania electorală?
- Nu, n-am
știut, zice.
- Păi de ce
nu faci un reportaj cu treaba asta, e mai folositor, poate țara recuperează
banii de la un hoț.
- Nu, nu
pot, mie mi-au dat de la facultate tema să fac un interviu aici, la târg.
- Totuși, ca
să știu cu cine vorbesc, care e ultima carte pe care ai cumpărat-o dintr-o
librărie? Cică a luat o carte de la
„Târgul Cărții”, un anticartiat.
- Ce carte?
Despre Bulă. Cu bancuri, în care se spune că el, Bulă, e noul președinte al
României. Și a dus mâna la gură. S-a rușinat. Ăsta e un semn bun.
- Și cu cât
ai cumpărat-o?
- Cu 50 de
bani!, zice. Sunt acolo carți de bibliotecă, antici, clasici, cu 50 de bani
bucata! Îi zice „anticariat cu plata pe loc”. Adică cu bătaia de joc pe loc!
Vinde Shakespeare și Aristofan cu 50 de bani!
E ca în bancul cu țăranul ajuns parlamentar care s-a dus la o librărie
să cumpere cărți, să-i facă un cadou grozav soției sale de sărbători. Și zice:
- Daț-mi 5
kilograme de cărți! Însă vânzătoarea îi
răspunde:
- Dar
cărțile nu se vând la kilogram.
- Nu?!, se
miră papamentarul. Atunci dați-mi 5 litri!
- Da, e
adevărată întâmplarea asta, face tânărul cu bucata, fiindcă nimeni nu mai
citește la noi. Cărțile au ajuns nefolositoare, mai ceva decât fierul vechi sau
decât cârpele. Toți vor bani, nu cărți. Nu ți se pare ciudată această
împărțire, i-am spus, între bani și cărți? O lume a banului și o lume a cărții.
Da, dar și lumea cărții cere bani, e și ea dependentă de chiolhăneală. Trebuie
să renunți la umflatul mațelor, ca să cumperi cărți. Ce să mai spun de costul
tipăriturii! Dar dacă lumea nu mai are nevoie de cărți, o să dispară și autorii
lor, scriitorii. Poate nu se va întâmpla o nenorocire ca asta, dar, oricum, la
Târgul de Crăciun, unde sunt sute de tarabe cu cârnați și artizanat, nu există
nici o tarabă cu cărți sau măcar o stinghie, un raft!
Și atunci
tânărul reporter s-a luminat și mi-a pus o întrebare de trecut clasa:
- Ce nu vă
place la acest Târg?
- Păi nu-mi
place că mă învârt de vreo oră pe aici și nu am găsit ce caut.
- Ce
căutați?
- Caut o
tarabă cu mâncare de post, sarmale de post, fasole de post, dar mai ales pește,
ai văzut că se prepară pește pe undeva?
- Nu, nu
există. Oamenii nu vin aici pentru post, să țină post, vin pentru Chiolhannis.
- Vezi vreo
unul care se abține să nu ia vreo frigăruie cu murături sau o tocăniță de porc
cu mămăliguță!? Păi dacă ar fi aici o bisericuță, ca în Maramureș, și o
clopotniță sau o toacă, ar da faliment, cine ar mai cumpăra tobă, caltaboș și
varză acră? Dar prețurile sunt duble, triple ca la magazine. Aici sarmaua costă
6 lei, o sută de grame de șorici, 12 lei, un pahar cu vin fiert 7 lei și tot
așa. Cică e târg, e distracție, e voie bună de lux! Dacă vrei să te simți bine,
dai un ban, plus serile, unde ai muzică, formațiile preferate…
- Văd că
ești un mesager bun al târguluui, o să să fii un mare ziarist, de care o să
aibă nevoie țara în viitor, i-am spus, problema e dacă profesorii tăi sunt
capabili să priceapă ce inteviu ai facut? Nu știu ce fel de examen o fi fost la
Facultatea de ziaristică, și pentru cine. Dar ce-am discutat cu reporterul din
viitor, mi-a adus aminte de tinerii întâlniți la Târgul de carte „Gaudeamus”,
care nu știau pentru ce au venit. După experiențele trăite numai în ultimele
două săptămâni, aș împărți populația României în două categorii:
- oameni cu
pretenții
- oameni
fără pretenții
Marea masă
sunt oameni fără pretenții, care trăiesc de azi pe mâine, sunt săraci cu duhul,
pomanagii, se mulțumesc cu ce apucă, sunt păcătoșii care se descurcă, șansa
este numai de partea celor care apațin de clasa în formare, cum ar fi cititorul
de tranziție, care rezistă la agresiunea melomacilor, patibularilor,
parangheliștilor și fuckyouciștilor. Oamenii cu pretenții sunt bruma
intelectualilor, a celor care au intrat într-o bibliotecă, au înțeles multe,
știu unde se află România și gândul le este numai la cei care au plecat unde au
văzut cu ochii, fără să le pese că acolo unde ajung vor fi robi la stăpâni
străini, da, dar au satisfacția că nu se lasă jecmăniți de hoții noștri.
Oameni cu
pretenții mai sunt rari în România. Ar putea fi duși la muzeu sau la grădina
zoologică, dacă mai există așa ceva. Sunt, de fapt, cazuri tragice, care nu au
găsit încă o soluție de evadare. Și acceptă situația. Se chinuiesc, acceptă
Chiolhannul general. Păi dacă poporul se ghiftuiește în Postul Crăciunului și
nu trăznește, înseamnă că e bine, înseamnă că Dumnezeu ne-a iertat păcatele!
Dar bine că
s-a lăsat seara și difuzoarele ne-au acoperit glasul. Peste puține momente am
intrat pe poarta raiului, cum ne cânta Ansamblul de datini și obiceiuri „Dor de
la Humor” (Gura Humorului, Suceava), urmat de altă minune, „Cosăul” (de pe
Valea Cosăului) din Maramureș. Deși era ziua Sfântului Nicolae, ei cântau
colinde de Ajun, urau cu Plugușorul, ori ne sorcoveau cu mere și colaci, și ne
semănau cu boabe de grâu, să rodim „La anul și la mulți ani”! Ei cântau și
dansau mai ales „Viflaimul” într-un ritm pe care l-ar invidia și negrii din
Times Square. Măștile și portul lor, dar mai ales mișcarea de horă, veneau de
demult, parcă din acel enthuziasmos dionisiac. Era un contrast formidabil între
ghiftuiala generală și acești artiști divini, cu vârste între 4 și 80 de ani,
care reprezentau România profundă, care ne ofereau o imagine vie a ceea ce este
și trebuie să fie nepieritor la poporul român.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu