Alexandra - Litanie fratelui de cruce

Litanie fratelui de cruce

- Alexandra Dogaru -

~*~

Dorm un somn de moarte

în care tu, fratele meu, ești prezent,

râzi și te veselești ca să nu înțeleg,

dar cleștele durerii înfricoșate

îmi strânge inima;

îmi taie respirația

fire din pletele doamnei în negru!

Clipocind în cupă, otrava

râde sarcastic – Ți-e frică?!

Ieri tata, azi tu –

simfonia corzilor timpului

croiește trepte de culoare sonoră

pe care pot să mă mișc simultan

în toate direcțiile,

fără opreliști,

de-a rostogolul sau în zbor planat,

descătușată, în fine, de cronologie,

toate eurile suprapuse

desfășoară evantaie de aripi,

delicat, ca perușul alb

care-a murit în locul meu,

când copiii agățați de poale

mă țintuiau în haina de mamă,

iar eu am intram în pământ

până la glezne

să nu mă ia vântul aspru

al trădării dragostei roditoare.

E prea mult – îți scriu –

rămân împuținată,

fadă, mă sting,

târziu, cel ce vei fi

va citi scrisoarea aceasta.

Frate al meu de neam,

adună-ți stolurile de păsări,

cu flori și frunze pe cămașa

ce ți se lipește de trup

precum tunica lui Nessus,

ia coasa doamnei în negru

să dansăm cu ea peste fânețe,

râzi și te veselești

în timp ce devii străveziu,

ca eu să nu înțeleg,

însă durerea a ajuns înaintea ta,

mi s-a așezat pe umăr

ca o pasăre de noapte, o cobe.

Când în biserică

te pomeneau ca pe un mort,

am știut că te pierd,

că vei pleca – și tu,

la fel ca restul oștirii,

ușor ca un gând,

pe aripile Măiastrei,

frate al meu dintotdeauna,

nenăscut, dorit, regăsit,

venit anonim la Masa Tăcerii,

pomenit laolaltă cu Cioplitorul-în-duh,

încă înainte de a ne lua rămas bun.

Unde să te mai caut, fratele meu ceresc?

Mă smulg din somn, bună dimineața,

nu adio, ca să nu afli

că știu, să nu te sfâșie neputința mea,

să pleci rotund, netulburat, cu datoria plătită,

liber, spre vămile văzduhului,

ca un fulger de jos în sus,

prin Coloana Infinitului,

din care te-ai pogorât aici

când, neîntrupată, eram

doar dorința unor tineri părinți.

Te-oi jeli ca bătrânele

de demult, cu cenușă în cap,

cu mierlele și corbii,

însemnând cu semnul crucii

locurile trecerii tale,

să le recunoști când vei adia

ca zefir, la crepuscul,

să-mi săruți talpa din firul de iarbă.

~*~

Cu aceleasi bune sentimente romanesti,

Alexandra