George Anca - COLIND ZALMOXIAN & TRANSCREAȚIE

COLIND  ZALMOXIAN

&

  TRANSCREAȚIE

Marian Popa – Ben Todică - George Anca – Corin John Izvernaru – Adrian Bucurescu – Mircea Dinescu – Cora Levițchi – Nicolae Grigore Mărășanu – Sorin Paliga – Ecaterina Petrescu Botoncea – Octavian Soviany – Flori Bălănescu – Liliana Popa – Corina Dașoveanu – Șerban Foarță – Moș Nelutzu G – Doina Mihaela Boriceanu - Salvina Pașca – Emauel Patrascioiu

 TRANSCREAȚIE

Charles Baudelaire - Samuel Taylor Coleridge - Eugenio Montale -  Donatien Alphonse François de Sade -  Luis de Góngora - J R R Tolkien -  Muhammad Ali - Suleiman  Magnificul – George Anca

Marian Popa

CA UN SFÂRȘIT

Cine mai citește astãzi? O întrebare curentã. Alta este: când și unde. Acasã, pe vreo plajã, în ședințe, în trenuri, autobuze, avioane, într-un rãgaz postorgasmic. Huxley trata practic problema, în felul lui britanic: bucãțile epice scurte și poeziile sunt consumabile pe distanțe mici de drum. Azi sunt în trend și anecdotele de o mie de pagini, cu semn de carte pus din loc în loc: un bilet de cãlãtorie, o felie de salam, un condom. N-ar fi rãu însã dacã se va introduce printre tipurile ideale textele dodiate de Anca, cel mai radical producãtor de text din seria deschisã virtual de Eminescu, dezvoltatã cu Urmuz, la împlinirea cãreia au contribuit Constantin Fântâneru filosoful, Eugen Ionescu absurdul, Cugler Apunake, George Dan (Oamenii din lande, manuscris în 1946, editat în 2011), Șerban Foarțã hologramaticul. Anca: autor citibil, recitibil, suspendabil, suprimabil, completabil, abil labil, digerabil, dispepsiabil.

Atari cãrți au un indiscutabil avantaj: ele pot fi începute de oriunde, întrerupte oriunde temporar sau definitiv, reluate, fãrã a li se leza totalitatea, aceasta în mãsura în care haosul este uneori confundabil cu infinitul, care nu mai este infinit decât dacã se extrage din el infinitul pentru a rãmâne un alt infinit. Texte ca niște maladii absolute, ce pot suporta prin lecturã statutul singular, endemic și cronic. Amestecuri, cu aparențe de sincope; o afirmație în cazul acestor texte impune neutralizarea și variația liberã: citãrile pot fi scurte sau foarte lungi, fiind egal dacã vor fi luate dintr-un poem, roman sau eseu, fiind salutar și experimentul comutãrii: pasaje cu dimensiuni variabile dintr-un oarecare text sunt integrabile cu șanse zero de identificare în altele.

Postdemocrația își creeazã o postliteraturã. Una din formele ei este produsã de Anca, în dauna altora. Ceea ce înseamnã cã nici nu se mai poate scrie o alta care sã nu fie epigonicã. E scrisul fãrã drept de apel și fãrã drept la egal, care ignorã aroganța elitarã, meschinãria șmechereascã frivolã postmodernistã, conformismul mercantilizat al scrisului de larg consum. Altfel, un text care nu poate fi plagiat, compilat sau parodiat. Acest autor contribuie în felul lui la extinderea interactivitãții. Textele permit unui cititor sã greșeascã dacã vrea pagina, fãrã a fi observat, poate sfida legile copyrightului raționalitãții. Un alt avantaj: prin textele dodiate este insinuabil orice, pentru cã nu sunt lizibile cum au fost scrise. Autorul poate înjura temeinic pe oricine din lume fãrã teama de a fi sancționat, poate ataca orice tabu, poate folosi vocabula pulã, cum o și face într-un poem al cãrui titlu nu va fi aici indicat, poate grafia conspirativ cele 99 nume secrete ale Creatorului Suprem rostite într-un colț de templu de un inițiat. Din aceastã operã laxã nu lipsesc urâtul, grotescul, brutalitatea sexualã abundentã în epocã, dar perspectiva e totuși aceea a des evocatului Hanuman care, chiar și când este furios avântat militant, va acoperi în mișcarea-I impetuoasã marea cu flori și petale.

Textele dodiate sunt plasabile ca dodii și în categoria radicalizãrilor criptologice. Existã texte pe care Cryptanalysis & Raketeering Records Unit nu le-a putut descifra nici cu ajutorul celor mai moderne tehnologii informaționale. Litere, cifre, semne ortografice, acolade, linii, cratime, intercalãri, secționãri, hieroglife: așadar, manuscrisul Voynich din secolul XV, Ricky McCormick, obiectul artistic Kryptos creat pentru CIA de Jim Sanborn, cu concursul unui criptolog pensionar al instituției. Cine cripteazã mai bine? Amatorul, s-a constatat. “Profesioniștiisunt previzibili, amatorii sunt primejdioși”. În plus: trebuie analizat enciclopedismul celui ce cripteazã: literar, artistic, politic, gastronomic, economic, științific, monden, erotic, de participant sau observator al ceremonialelor religioase și laice etc.

Ce face Anca poate fi luat și ca o zãpãcire a criptãrii, cãreia îi extinde bazele clasice: valorificã literele în noile cuvinte formate, dar mai ales în formațiile de cuvinte: cuvinte fãrã sens, cãrora li se poate distribui prin consens, bunãvoințã sau ignoranþã unul la alegere și la întâmplare, cuvinte pentru obiecte inexistente, cuvinte necunoscute pentru obiecte existente. Dodii? Francesco Flora afirma cã este imposibil sã nu existe undeva în Univers creaturile din Infernul dantesc, argument fiind faptul cã ele au fost prezentate de un om. Este afirmabil același lucru despre relate, dar și despre scrisul bazat pe relații stabilite prin raționamente asimetrice.

Schlegel: Spiritul idealismului este universalitatea și originalitatea (totalitatea în plus); tot restul este literã/ Buchstabe. Idealismul face din interioritate empirie și din exterioritate teorie. Orice sistem este numai o empirie. Realitatea se aflã în indiferențã. Ce nu-i încã poetizat, nu se știe încã pe drept; mai întâi ne vine cunoașterea cea mai profundã din inconștient în fața ochilor. Ce se poate modifica din aceste propoziții? Un singur cuvânt va trebui  înlocuit: poetizat cu dodiat.

Dacã se mai încearcã o asociație, textele lui Anca sunt mașini în sensul automatelor lui Claude Shannon. A crea sisteme smucite pentru a produce nonpragmatic. Pentru cã tot ce-i practic e consumabil. Se consumã alimente și se produc excremente, se consumã cuvinte și se produc demagogie și minciuni, tabloide și reclame, teorii, doctrine scadente și hârtie reciclabilã.

Termenul experiment este de asemenea rezonabil pentru definirea acestei opere. A fost folosit pentru muzicã, literaturã, arte vizuale. În acest caz, poate fi evocat și sensul știinþific și anume în sens dramatic. Probabil cã 99% din proiectele de cercetare știinþificã experimentale eșueazã; eșecurile sunt importante, fiindcã indicã altor cercetãtori ce nu trebuie sã mai încerce, cum sã aleagã alte drumuri. În literaturã și arte este altfel, chiar invers. Cine încearcã imposibilul relevã numai eșecul altora, cu același rezultat: asta nu trebuie s-o mai faceți, am fãcut-o eu. Voi puteți doar sã parodiați Mona Lisa. Anca este îndreptãțit sã facã contemporanilor un Sîc! substanțial. Scriitorul ãsta perfecționeazã limbajul compozit multilingv. Pentru cine o face? Pentru cititorul român al viitorului, care deprinde mai întâi limba englezã cântând interjecții. Sau pentru cel familiarizat cu engleza, care va învãța româna înjurând, în vederea parvenirii la o Comunã de Aur a Dodiilor. “Profetule dodietule construiește pentru viitor scuze” (Rechinuri). “dodii de nouã viațã/voi sã vã predați/noi sã vã învãțãm/când contextul ne va sufoca/pris la peine d’apprendre roumain/declinul și dispariția/unor comunitãți românești/identitatea omului spulberatã ...”

Scriind cum scrie, Anca utilizeazã cea mai mare cantitate de cuvinte reale și inventate în literatura românã. În baza textelor lui e realizabilã cu lux de exemplificãri și o poeticã sau mãcar un dicționar de procedee dodiești, de trucuri refuzate de logica poeziei conformizate. Descartes este convenabil ca punct de plecare și pentru sublinierea altei particularitãți, atunci când a decis: Cogito, ergo sum.

Dar, astãzi, psihologii afirmã: Cogito, deci mã înșel. Prin urmare: Cogito, deci înșel. Atunci, mai bine și onest: non cogito, deci nu mã înșel și nu înșel. Anca moduleazã în fals raționamentele în acest sens: “... dacã nu mã înșel, de ce sã  mã înșel, cã te înșeli nu mai încape îndoialã, și-atunci, ne înșeli și pe noi cu tone de aberații, nu imaginații, cât cã jalea, dacã te viziteazã, ține-ți-le și pe-alea...”

Ce vor bãnui unii cititori, mãcar inconștient: scrisul lui Anca este periculos, concretizare a unui comportament cumva asimilabil aceluia definind pe Cybele, pentru epoca apariției și instituționalizãrii lui Iisus. Un scris care ignorã trucurile glimfatice, cu care se spune ce este de spus, cu certitudinea cã oricum, este inutil într-o lume programatã de tembelisme milenare cu repetate efecte catastrofice.

Nu existã un scriitor care sã fi avut curajul sã scrie chiar așa. Poate și pentru a nu fi taxat de unii sau alții drept nebun. Ca și cum n-ar exista Machbeth, în care s-a spus: “A tale told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing.” Textele acestea par a fi ușor de scris, dar cine va încerca sã scrie astfel va descoperi dificultatea de a-și duce pânã la capãt, douãsute de pagini de prozã sau de terține din clasa celor dodiate de Anca.

Apoi: orice carte e limitatã de coperți; Anca eliminã neajunsul construind sugestia unui ilimitat cover. Opera lui dã impresia proteismului; impresie explicabilã prin tipul de producere a textului. S-a spus: în limite se aflã Maestrul. Dar limitele pot fi cele indicate de cuvântul limitat la opt litere: ilimitat.

Cu Anca se încheie simetric antiapoteotic un mod al literaturii române. O operã care ar corespunde pretenției lui Nietzsche: “Ich will keinen Autor mehr lesen, den man anmerkt, er wollte ein Buch machen: sondern nur jene deren Gedanken unversehens ein Buch wurden” (Menschliches,

allzumenschliches, II, 121).

Dacã Anca este indrituit sã fie membru al Uniunii Scriitorilor din România, cum se întreabã un Horia Gârbea?

În istoria ei ctitorizatã comunist sovietic pânã azi, Uniunea  Scriitorilor nu a determinat nici mãcar producerea unui rondel memorabil. Ce a generat, au fost relații conflictuale, ierarhii ale urii, lehamitei, disprețului și imoralitãții. În Germania, crede Gârbea, “într-o țarã normalã” adicã, “publicarea unui volum de acest fel poate atrage suspendarea licenței editurii”. Afirmația este ea însãși o dodie ubuescã, dar involuntarã, în mãsura în care mintea care a emis-o ignorã cu vârf și îndesat realitãțile germane, țara aceasta, în parantezã fiind precizat, neposedând o Uniune a Scriitorilor. Dacã ar fi citit niște poeme de OskarPastior, n-ar mai fi scris ce-a scris. Sau mãcar un colaj lexical de Herta Müller:

| im|Feld|IST|das|Getreide|müde|

| vom|Getreide|und die|Sandmücken

| m ü d | v o n | d e n | S a n d m ü c k e n | d i e

| B r e n n e r e i | v o n | d e r | B r e n n e r e i | U N D

|DER|Wind|vom|WIND|das |WORT

| UNBEDINGT| ist|MÜD|vom

| Wort|UNBEDINGT|UND|DIE

| Sonne| MUSS|durch|DEN|Rennzirkus,

| d o c h | h i n t e r | d e m | B u s b a h n h o f | i m

|Getreide|dreht|ein|Vogel

| beide| Augen|hundeschlecht|UND

| stark geschminkt|in| steifer Seide

Desigur, nu ultima expresie a literaturii. Ce mai este inventabil? Poate imposibilul. Un text în care cuvintele tuturor limbilor și dialectelor planetei sã rimeze și, invers, nici un cuvânt din suma tuturor vorbelor flectate, neflectate și neflectabile ale limbilor și dialectelor planetei sã nu-și aibã un frate întru rimã; sau toate cuvintele planetei inventabile în baza alfabetului și hieroglifelor sã fie prinse într-un infinit palindrom. Ce zici, Anca?

Dar pentru a imagina ultima expresie a literaturii ar trebui apelat și la viziunea Rabinului din Meseritz, evocat undeva de Gershom Scholem. Atotputernicul a transformat nimicul în Ceva, într-o Lume, dar asta nu-i totul, de vreme ce este posibil contrariul. “Die Taten der Gerechten aber, die alles zu seiner Wurzel zurückführen, verwandeln das Etwas ins Nichts, und das letzte Wunder ist grösser als das erste.”

Anca pare a fi aproape de acest final intermediar care, este de presupus, va consta și din acțiunile de eliminare treptatã a literelor care au fost alese pentru a crea Cuvântul inițial. Una din creațiile sale lexicale cele mai frecvente este ApoKALIpsã. Scris așa, pentru a semnala o fuziune sau apropieri fãrã recurs, și ele ușchit la mișto dodiabile: “Aceeași apocalipsã, Kali dansând calypso”

(Mãslinii din Uffizi). Kali cea neagrã, inaccesibila Durga, soața lui Shiva, Parvati, Ciamundi, Uma și zeița supremã ca Dewi, care primea jertfe umane de la frãția tâlharilor Thag, și nu mai puțin Mahischasuramardini, exterminatoarea bivolului-demon Asura Mahischa, călãrind un leu, cu zece brațe. Cu sau fãrã voia lui, un apocaliptic se aflã în ultima zi, aceea a mâniei. Anca vede un sfârșit cu zece brațe al timpului și descrie ce vede. Asta, pur și simplu, pentru cã “ne-am creat un singur creator ne lipsește voința primului pas în stare sã creãm c-am fost creați” (Cenușa din gânduri).

Ultimul capitol, 18, al monografiei ANCA de Marian Popa

(ISBN:   978-973-721-839-3  Târgoviște 2013

ISBN: 978-606-676-385-1  Iași 2013)

Ben Todică

(Melbourne)

CONVORBIRE CU PROFESORUL GEORGE ANCA ŞI PASTORUL CORIN JOHN IZVERNARIU

Ben Todică: Dragi ascultători, bună ziua! Iată-ne din nou la o altă emisiune în limba română. Este frig afară, sunt un pic răcit de câteva zile, îmi cer scuze, aşa suntem toţi, e iarnă, dar asta nu trebuie să ne răpună, pentru că viaţa e frumoasă şi merge înainte. Avem în emisiunea de astăzi o surpriză pentru dumneavoastră. Avem un musafir special din România, invitatul nostru şi al comunităţii, domnul profesor, scriitorul şi poetul George Anca. Domnia sa a fost pentru 20 de ani directorul Bibliotecii Pedagogice ”I.C. Petrescu” din Bucureşti, a predat peste şapte ani limba română la universitate în India, a scris peste cincizeci de cărţi şi a publicat în câteva limbi. Dar să nu-l scăpăm din vedere pe colegul nostru, pe prietenul nostru, pastorul Rev. Corin Izvernariu, sperăm să sosească, este şi dumnealui aşteptat în emisiunea noastră.

Iată că a sosit şi părintele. Ne bucurăm că aţi ajuns, vă rugăm luaţi  loc şi bine aţi venit!

Corin John Izvernariu: Bine v-am găsit!

B.T.: Domnule profesor, bine aţi venit. V-am avut acum câteva zile în mijlocul grupului radio şi suntem extraordinar de fericiţi să vă avem aicea, să avem o întâlnire şi o discuţie bogată şi faptul că ne-aţi surprins cu misterele păsărilor măiestre ale lui Brâncuşi, aş dori să ni le dezvăluţi. Acesta este unul dintre misterele vizitei dumneavoastră la noi, pe lângă faptul că vreţi să vă întâlniţi cu limba română din diaspora. Vă rog, începeţi cu acest mister care constituie/cuprinde de fapt mai multe mistere pe care să le dezvăluiţi ascultătorilor noştri. Încă o dată: Bine aţi venit la noi!

George Anca: Bine v-am găsit ! Sunt foarte surprins şi foarte bucuros de noutatea întâlnirilor din diaspora română din Australia, în special din Melbourne,  pe care nu puteam să o întrevăd din România. Misterul australian,  aceste mistere poartă întregul mister Brâncuşi care se răsfrânge prin pasărea, de fapt prin cele două păsări măiestre de la Galeria Naţională din Canberra …. australian. Este misterioasă întâlnirea lui Brâncuşi cu Maharajahahul Holkar Yeswant Rao din Indore, India, la Paris, care a comandat două păsări măiestre şi l-a invitat în Indore să construiască un templu care să fie sprijinit, populat şi simbolizat de aceste păsări măiestre, ar fi fost patru. Soţia lui, el era tânăr, soţia lui a murit, după unii, întru-un accident de maşină, după alţii chiar în urma unei crime, despre care Brâncuşi ar fi aflat şi n-ar fi mai făcut templul pe un asemenea temei. Ea a fost vândută în Lichtenstein, au fost vândute cele două sau una pentru că nu se ştie nici acuma câte, se mai caută, s-au căutat de prin ‘77, că este veche povestea, şi printr-un dealer francez a ajuns în Australia. Deci, aici misterul cumpărării ajunge în Australia, una, două, dar existenţa la această galerie, cred că e un lucru extrordinar faţă de o cameră întreagă cu multe lucrări la Muzeul de artă modernă de la New York.  Există şi la Chicago, mai este şi la Washington.

După unii, singurul copil nerecunoscut de Brâncuşi se pare că este tot în Australia.

B.T. : Oo ! Fantastic ! Uite că noi nu ştiam  de lucrul acesta. Eu mă consider unul poate printre puţinii norocoşi care în 1983 au avut posibilitatea să mângâie aceasta pasăre măiastra la Muzeul Naţional din Canberra, unde am locuit un an de zile. Dar atunci nu ştiam că ea e a noastra, ne aparţine, credeam că e adusa de undeva şi ca a fost împrumutata.

G.A.: Nu, nu. Ele sunt notorii. Sunt 28 de păsări măiestre, din care, se pare două sunt în Australia, pentru că şi aci sunt lucruri destul de tari, cu băiatul reginei şi al Maharajahului  şi uite şi cu băiatul lui Brâncuşi, este un roman întreg pe care poate îl scrieţi dumneavoastră dacă tot sunteţi de-al casei.

B.T.: Să dea Domnul. Deci românii sunt extraordinari cu nişte rădăcini pe care ni le înfigem adânc în pământul australian.

G.A.: Da, nu-i nimic peste Brâncuşi în arta modernă chiar, cum şi cu Eminescu nu stăm mai prejos decât alţii în poezie. Şi nici decât Enescu.

B.T.: Aţi avut posibilitatea să-l cunoaşteţi pe Eliade ?

G. A. : Pe Eliade toţi am avut posibilitatea de a-l cunoaşte. Am avut onoarea ca personal să port corespondenţă cu el. M-a chemat la Paris şi n-am ajuns de fapt, am primit scrisori la Roma, la Bucureşti, evident în India.. Mi-a trimis cărţile lui, am tot sperat să vină în India. India, fuseseră, era trecutul lui acuma, pentru mine era prezent, acuma e şi trecut pentru mine. Despre Eliade, eu cred că el creşte la fel ca şi Eminescu, însă  este puţin deconstruit în perioada globalistă.

B.T. : Eliade este cel care v-a convins să predaţi religia într-o anumită perioadă?

G.A.: Am predat pentru că eram cu un prieten care a avut un atac cerebral şi  preda sociologia religiilor, eram tot timpul împreună şi era şi Facultatea de sociologie  care m-a solicitat. Era pur şi simplu lipsă de profesori şi între timp am mai predat şi antropologie religioasă, deci nu numai sociologie, eu nefiind sociolog şi am scos o carte « Exerciţii de religiologie » cu cinci scrisori de la Mircea Eliade şi evident el a fost mentorul, ştiu eu, e guru dacă vorbim în termeni indieni.

B.T.: Aveţi cumva ceva din cele cinci sau aveţi ceva poezii pregătite?

G.A.: Nu ştiu dacă sunt din domeniul religios. Eu sunt mai altfel. Am predat literatură, am predat literatură comparată şi aş propune o comparaţie, dacă îmi este îngăduit.

B.T.: Despre ce-ar fi vorba?

G.A.: Ar fi vorba de balada naţională australiană a Waltzing  Matilda şi balada noastră naţională Mioriţa.

B.T.: Este extraordinar.

G.A.: Am tradus în româneşte Waltzing  Matilda

Tradusă pe româneşte, drăguţ(ă) jumbbuck, mai ales că fiecare secvenţă e cântec, pe rând, de viaţă, înec şi înstrigoire. Ne ţinem de Matilda din spatele inimii.

Cobora cândva un hoinar în billabong

La umbră de eucalipt şi

Cânta cu ochii l’al său billy în clocot

Cin’ să vină o waltzing Matilda aci

Cor

Cin’ să vină o waltzing Matilda cu dor

Cin’ să vină o waltzing Matilda aci

Waltzing Matilda s-aducă apă-n urcior

Cin’ să vină o waltzing Matilda aci

Coborî berbecel să bea apă din baltă

Sus călătorul îl înşfăca vesel şi

Cânta vârându-l în raniţă

Cin’ să vină o waltzing Matilda aci

Cor

Coborî vătaful pe cal de rasă

Coborâră poteraşi un’ doi trii

Al cui e mielul din traistă

Să vii o waltzing Matilda de-aci

Cor

Însă hoinarul sus şi s-aruncă-n bulboană

Înecându-se lângă eucalipt şi

Strigoi îl auzi cântând în billabong

Cin’ să vină o waltzing Matilda aci

În replică, în paralel citesc din unele Mioriţe, numai momentul sinuciderii acestui personaj australian:

Mioară, mioară,

tu-mi fii surioară.

Dacă m-or urî

Şi m-or omorî,

Vina lor o fi,

Păcat şi-or plăti.

Stăpâne, stăpâne,

Nu mă blestema!

Nu-i de capul meu,

Şi-i de capul tău.

Mică miorea,

Nu-mi purta grija,

Iei m-or omorî

Şi m-or îngropa.

Surioara mea,

Semnele tale

Sunt şi ale mele.

Aseară m-am culcat

Şi am visat

Că am să mor.

Şi, iată, dădu soarele-n deseară,

Se-mpliniră vorbele mioarei:

Ciobănaşul de măciucă măciucat

Lângă-o apă-i aruncat...

Mama oasele-aduna

Şi os cu os lipea,

Mioara din gură-i sufla

Şi ciobanul învia.

O, ce somn somnii

Ca-n aripa morţii!

Mama-i zicea:

Şi acum, mioara mea,

Nu zăbovi, îndat'

Dă-te peste cap

Şi te fă iar fată,

Ca să-i fii mireasă.

Sunt foarte, foarte multe variante Mioriţa, şi vedeţi că de multe ori ca şi-n viaţă Mioriţa înviază şi mai ales mama ciobanului întrupează pe Iisus şi Maica Sa.

Partea a doua

http://www.youtube.com/watch?v=jaEjkObjg1E&feature=related

B.T.: Părinte Corin, vreţi să-i puneţi o întrebare domnului profesor despre Eliade ?

C.J.I.: Eliade este recunoscut drept unul dintre cei mai mari profesori ai religiei. Fostul meu profesor ….. despre Vechiul Testament a rămas surprins când i-am spus că Mircea Eliade este român pentru că l-a studiat şi-l studiază şi m-am bucurat că avem oameni de aşa putere intelectuală şi cunoscători ai religiei mondiale. Ce ne puteţi spune, doar câteva cuvinte,    despre Mircea Eliade?

G.A.: Credinciosul? Nu ştiu dacă dumneavoastră….   E şi aici un semn mare, este vorba de Enciclopedia religiilor şi Enciclopedia ideilor religioase care sunt tratate nemuritoare, e vorba de tratatele/catedrele de istoria religiilor pe care el le-a început, a fost fondatorul unor şcoli din America şi din din toată lumea. Eu pot să spun că ştiu ecouri din România, am continuat cu Constantin Noica, Trei ani am fost înainte de a pleca în India cu Noica şi Noica era cel mai apropiat om din România de Eliade şi cunoscătorul cel mai profund şi se înţelegeau amândoi, aerau afini şi când am primit a doua scrisoare din Italia, credeam că Noica a glumit pentru că era şi vărul lui şi mi-a spus că nu trebuia să-mi trimită mie Eliade scrisoarea, eram tânăr, că n-aş fi fost aliat cu el. Se puneau problemele şi în acest fel şi vărul lui a spus: Este tânăr, lasă-l că este tânăr. În India procurau cărţile lui, am văzut Şamanismul, le aduceau din Anglia, nu erau pe piaţa indiană. Când eu am primit cărţile trimise de el eram foarte tare, puteam să le împrumut şi lor şi nu ştiu ce. Ideea este că după ce a murit, în special au apărut câteva.. romanul lui Saul Bellow, Everstein, în în care el este personajul Gruelescu şi confundat cu legiunea a fost incinerat. Deci, lucruri anecdotice, dar sunt tragice pentru personalitatea unui om atât de creator şi de constructiv la nivel mondial al ştiinţei religiilor şi acum era considerat şi de creştini că nu trebuia să se incinereze.

C.J.I.: În una dintre cărţile pe care le am în bibliotecă în care  e vorba despre, aşa spune titlul cele “Şapte idei despre religie“ în care Mircea Eliade este considerat un scolar creştin şi m-am bucurat, cu toate că autorul îl critică puţin că vorbeşte prea mult despre Hristos, prea mult despre religia creştină, faptul că el a studiat aşa de mult hindu, dar din punctul nostru de vedere, al nostru, al românilor ca şi creştini noi ne mândrim şi ne bucurăm că este considerat un scolar creştin şi nu scolar hindu.

G.A.: Eu am vorbit şi despre literatura lui despre India în româneşte. Aproape fiecare carte şi Oceanografie şi Huliganii şi India şi Isabel şi  apelele diavolului, Şantier, în româneşte, au la un moment dat  o frază “N-am să uit niciodată când am fost în cutare loc“, adică eu dacă spun “n-am să uit această vizită în Australia“ o spun în limba lui Eliade. În  Istoria religiilor introduce persoana întâi uneori şi aş face observaţia proprie, ceea ce este o metodă ştiinţifică, şi atunci acest scolar şi român a putut să fie în acelaşi timp un om care şi-a dus în spinare toate ideile religioase fără discriminare, cu Hristos în inimă şi cu Zamolxis, pe care îi poate face şi sinonimi şi cum se întâmplă la o şcoală acuma, în acelaşi timp a fost un om singular, normal care şi-a putut permite să includă propria persoană în această trăire planetară. Deci, el este, după părerea mea un personaj planetar fiind în acelaşi timp un român arhetipal reprezentativ.

B.T.: Este vorba de şcoală, şcoală, şcoală, s-o ascultăm pe Andra şi vom… continua cu şcoala.

Emisiune în limba română. Musafirul nostru de astăzi este domnul profesor, scriitorul, poetul  George Anca. Domnule profesor vă interesează  tema recunoaşterii în antropologia românului din Australia?

G.A.: Am scris o carte Antropologie literară, de fapt Antropologia recunoaşterii. Am auzit înainte  basarabenii vorbind de alfabetul chirilic la 80% din cărţi, am fost astăzi numai, de acolo venim de la Şcoala românească şi e vorba de o recunoaştere în limba română a românilor în primul rând de către ei înşişi de oricât de departe s-ar interesa unii de alţii. Am văzut şi eu una, apropo de cărţi, una practică, Gramatica fanteziei de Gianni Rodari  pe care am tradus-o din limba italiană  şi am şi aplicat-o cu copiii să inventăm poveşti din cuvinte. Am vrut să facem şi o gramatică pornind de la Eminescu, pentru că peste două zile este comemorarea lui, elevii la ora de limba română nu ştiau de existenţa lui şi atunci îmi pare bine că le-am spus şi am scris pe tablă şi când la analiza literară şi de orice fel şi de recunoaştere, în primul rând a lui Eminescu

De la Nistru pân la Tisa

Tot românil plâsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De atâta străinătate,

Iar la cuvintele recapitulative reinventate la discuţia cu ei şi apoi a prins viaţă,  tocmai profesorul lor a pus în dreptul versului cu “străinătate“, “păgânătate“. Putem intra cu părintele în controversă, dar nu e vorba despre asta. Vreau să spun că recunoaşterea limbii române în Australia este pentru mine  miraculoasă. După ce a murit academicianul român Romulus Vulcănescu am rămas într-un fel preşedintele interimar vreo zece  cum ar veni aşa al Societăţii Române de Etnologie. Aici mi-am dat seama că este vorba şi trebuie să fie vorba de Societatea de Etnologie din România şi Diaspora. Iar fiind aici şi al Societăţii Valorilor şi Unităţii Comunităţii din Diaspora. Vroiam să mai spun, apropo de recunoaştere că am vorbit de Eliade şi de Eminescu, Sacontala, celebra piesă a lui Kalidasa  se numeşte în realitate Rrecunoaşterea Sacontalei… Deci recunoaşterea rituală pentru un inel ca să poată să facă un copil, copilul e, iubirea nu e romanitica, nu e copil, nu e iubirea, Kalidasa este anagnoresis, naşterea tragică şi este recunoaştere a noastră în limba română. Apropo de antropologia recunoaşterii e vorba şi de prietenul lui Eliade, Paul Ricoeur care este cel mai puternic analist al filosofiei recunoaşterii în modernitate.

B.T. : Aici vreau să fac o paranteză pentru ascultătorii noştri. Domnul profesor va vorbi mâine la Catedrala Sfântul Petru şi Pavel din Melbourne şi tot mâne seară se va întâlni si cu românii de la biseria penticostală din Endeavour Hills.

G.A.: Da, la catedrală va fi vorba de Eminescu la 161 de ani de la moarte, unii spun de la asasinare, iar la Biserica îmi permit să introduc tema apropo de recunoaştere, a nonviolenţei – ahimsa,   în mai multe religii. Cel mai mare reprezentant în istorie al nonviolenţei est Iisus Hristos...

B.T.: Aşadar, cei care vor să-l întâlnească şi să-l asculte pe domnul profesor sunt bine veniţi.

Partea a treia

http://www.youtube.com/watch?v=XA9DwmS627A&feature=related

B.T.: Să dăm cuvântul domnului pastor, că întotdeauna ştim că are un mesaj special pentru noi, pentru astăzi, şi vom continua cu interviul nostru.

C.J.I: Aş vrea să rămân la ideea domnului profesor, Hristos, care ne-a învaţat non-violenţa şi este cunoscut din paginile Sfintei Scripturi şi aş vrea să citesc chiar despre acest lucru. N-am vorbit cu domnul profesor despre tema aceasta dar se potriveşte astăzi… “Iisus a fost la muntele Măslinilor, dar dis-de-dimineaţă îl vedem din nou în templu şi tot norodul a venit la el. El a şezut jos şi s-a rugat. Atunci cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în preacurvie, au pus-o în mijlocul norodului şi i-au zis lui Iisus: “Învăţătorule, această femeie a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia, Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei, tu ce zici? “ Îi spuneau lucrul acesta ca să-l ispitească şi a-l putea învinui, dar Iisus s-a aplecat în jos şi scria cu degetul pe pământ. Fiindcă ei nu încetau să-l întrebe, el s-a ridicat şi a zis: “Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cu piatra primul“, apoi s-a aplecat iară şi scria cu degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi în cugetul lor şi au ieşit afară unul câte unul, începând de la cel mai bătrân până la cel din urmă. Şi Iisus a rămas singur cu femeia care stătea în mijloc. Atunci s-a ridicat şi când n-a mai văzut pe nimeni în afară de femeie, Iisus i-a zis: “Femeie, unde sunt aleşii tăi, nimeni nu te-a osândit…“, “nimeni, Doamne“, i-a raspuns ea, şi Iisus i-a zis “Nici eu nu te osândesc, du-te, şi să nu mai păcătuieşti”. Vreau numai un minut sau două să comentez aici pentru că nu vreau să iau timpul domnului profesor dar să vedem grija faţă de semeni despre care am vorbit şi anterior despre pasul cheie sau grija faţă de semeni. Aici ne învaţă Mântuitorul despre acest lucru ca să avem grijă faţă de alţii şi în lecţia trecută am vorbit despre Iisus când a abordat femeia samarinteancă a vorbit într-un mod plăcut, fără judecată şi cu respect. Aici avem un alt exemplu cu femeia care a fost prinsă în adulter şi vedem că oamenii, cărturarii, oamenii religioşi vroiau ca să-l ispitească în primul rand pe Mântuitor şi apoi să omoare cu pietre pe această femeie. Sunt câteva lucruri care în text nu le vedem pentru că vedem că şi cărturarii, religioşii au cateodată un caracter hidos, pervers, pentru că aduce numai femeia în faţă, nu-l aduce şi pe bărbat pentru că spune că “am prins-o chiar ce săvârşeau”, şi al doilea lucru pe care-l vedem este că-l căutau sa-l ispitească pe Mântuitor, dar vreau să punctez doar un singur lucru care ne interesează pe noi şi am vrea să fim şi noi, aşa, mustraţi în cuget, când căutam să arătăm cu degetul pe altul. Spune Mântuitorul, şi aici introduce ceva Mântuitorul extraordinar, să dea primul cu piatra cel care nu are păcat, şi apoi spune, “nici eu nu te osândesc”, dar cine eşti tu, cel fără de păcat. Deci dacă nici Mântuitorul fără păcat, Dumnezeu adevărat din Dumnzeu adevărat, nu a dat cu piatra, nici noi să nu ne grăbim să dăm cu piatra, ci să arătăm şi noi aceeaşi dragoste, pe care Mântuitorul a arătat-o faţă de noi, şi în acest text îl vedem pe Dumnzeul adevarăt din Dumnzeul adevărat că ne dă o lecţie, aşa cum l-am auzit şi pe domnul profesor, non-violenţa, să nu fim violenţi, ci mai degrabă să fim plini de dragoste şi să îmbraţişăm şi să ridicăm, să dăm demnitate şi să dăm şansă a doua oara celui care este căzut. Mulţumesc!

BT: Mulţumim şi noi, domnule pastor!

Partea a patra

http://www.youtube.com/watch?v=pZ-bseFPn9E&feature=related

B.T.: Etnologia din România şi diaspora are ceva de spus în legătură cu tema recunoaşterii în antropologia românilor de aici de la noi din diaspora?

G.A.: Ar fi vorba în 29 iunie acum, peste 2 săptămâni, ne vom întâlni în legătură cu festivalurile de vară, în special cu Sânzienele, este şi ziua lui Eliade în noaptea de Sânziene şi a Sfântului Ioan Botezătorul, este singura sărbătoare, să zicem aşa, păgână, recunoscută de Biserică şi cu ocazia asta vin destui etnologi şi probabil o să invit şi în plus şi am să încerc să fac o prezentare inclusiv şi a discuţiei de aici şi a evocării acestei teme şi, ce suntem aici trei, cam facem parte din această idee de recunoaştere reciprocă a celor de acasă şi a celor din Oceanul Pacific, de pe malul Oceanului Pacific, din acest continent. Ce să spun, sunt impresionat de ce a spus părintele, acum, în literatura bizantină, femeia păcătoasa este inspiratoarea unor mari poeme, iar cu non-violenţa lui Iiisus Hristos indienii, chiar …, merg la întoarcerea obrazului, dar eu aş vrea să vă cer permisiunea să mă întorc puţin la copii…

B.T.: Chiar vă rog, chiar vă rog…

G.A.: …Eu am venit cu unele scrieri ale mele, inclusiv în engleză, pentru un festival Poems from Home la Huiler Center sub egida Centrului australian de poezie, am avut onoarea să fiu chiar performerul internaţional venind din ţara mea, din România şi ceilalţi poeţi, ceilalţi performeri fiind australieni, dar din Grecia, din Turcia, din Irlanda etc. şi am ieşit bine, adică cred că am fost oarecum recunoscut, ca să folosesc termenul ăsta şi să rămân într-un anumit fel…

B.T.: Este un vis pentru noi şi ne-aţi reprezentat…

G.A.: Da, mulţumesc, mulţumesc, ştiţi despre ce e vorba, am mai fost la mari instituţii, la Biblioteca de stat de Victoria, doamna VanVelde ne-a fost ghid, sunt bibliotecar, îmi fac pâinea de bibliotecar şi am văzut aici că Melbourne e un oraş elegant, un oraş intelectual, poate hiperintelectual, într-un anumit fel şi lejer, toate lucrurile merg foarte frumos, aş spune şi, că tocmai a vorbit părintele, de marea recunoaştere care ar trebui s-o aibă sau din partea căreia putem să avem limba română, din partea bisericii, a bisericilor, adică şi mâine eu sper să fiu convingător pentru cei care vor asculta. A vorbi despre Eminescu în Australia nu e un lucru de colo, de fapt aici sunt eminescologi. Ioan Miclău a scris un poem, oarecum cum e limba şi aici, mai arhaică, mai arhaică e de fapt în Basarabia dacă o luăm aşa, a fost Lucian Boz care a scris două cărţi despre Eminescu. Dumneavoastră, domnule Todică, aveţi în cartea dumneavoastră “Între două lumi“ o foarte serioasă susţinere a lui Eminescu în condiţiile în care el este mortul din debara după unii binefăcători ai culturii române, chiar dominanţii… Aşa că, apropo de recunoaştere şi de societate, nu e numai asta, e vorba şi de existenţa noastră intelectuală şi spirituală propriu-zisă, atâta vreme cât avem această conştiintă şi autorecunoaşterea dependenţei sau pertinenţei existenţei noastre sub un arc de divinitate, mie mi se pare evident că lumea este credincioasă, este bine intenţionată şi toate lucrurile, păcatele, şi femeile păcătoase sunt, cum să zic, de la Biblie încoace, oricum, cu copii acum, eu aş fi vrut să, eu am în unele poeme, aşa, ca o adresare pentru copii cumva.

amintirile mele nu

v-ar interesa de nu

ar fi ale voastre cândva

să vă spun ce să nu

uitaţi dacă vi s-o

mai fi întâmplând

la noi în oraş

pe vremea aceea

nu se învăţa engleză

totuşi limbile străine

desenul muzica

de ce le neglijăm

ne ţinem împreună

cum ne întâmplăm

poate ne şi destinăm

întoarcere în criminal

nu vă voi distra

nici îndurera

deţinutul cu numele

meu ba al copilului

copii alinierea

încotro creşteţi

pe loc busuioc

rime de dans

pelin înnegrit

fiare în sfâşiere

păreri de educaţie

a nu mai învăţa

mai toţi tuşiţi

la gură neacoperiţi

cum ne extindem

sensibilitatea

cuvintelor lungi

dacă nu pădurea

vă salut cum aş

compune o poezie din voi

eşti verde eşti uscată

pe atunci se purta bătaia

başca lupta de clasă

şi cine-o să dea de belea

e mântuit zilele astea

de dureroasă adolescenţă

cine a se împrieteni

atenţie la propria persoană

şi mai şi la necunoscut

nu vă încredeţi în proverbe

boacănele ne învaţă

mediul atât de înconjurător

Partea a cincea

http://www.youtube.com/watch?v=G0McFFp8KNw&feature=related

B.T.:  Şi-acum, în final, domnule profesor, spuneţi-ne, vorbiţi-ne despre experienţa spirituală şi religioasă de aici din Melbourne. Cu ce plecaţi de la noi?

G.A..: N-aş putea să spun în câteva cuvinte.  Am iubit străzile acestui oraş foarte elegant şi foarte, aşa, modern şi estetic, are şi lucruri clasice şi are şi lucruri post moderne, străzile foarte primitoare, tinerii, e un oraş cu multă tinereţe şi frumuseţe, foarte frumoase feţele oamenilor, nu sunt foarte râzăreţe dar nici nu sunt triste, e o armonie în acest oras, am nimerit şi pe o stradă  atunci când era mitingul în legatură cu boicotarea ajutoarelor pentru Gaza. Am fost în mari instituţii culturale, în Marea Galerie Naţională, la Centrul de artă, la Mausoleul eroilor din războiul Pacificulu. Este o mare densitate de posibilităţi spirituale, Mănăstirea Sfântul Paul şi am fost chiar în compania dumneavoastră şi a părintelui, tot aşa, sunt 12 apostoli, cum explicaţi că Melbourne este plin de apostoli?

C.J.I.: Pentru că este un oraş spiritual…

G.A.: Da, da, da sub această egida a apostolatului, asta mi s-a părut şi mie iar Oceanul Pacific nu produce claustrofobie, deşi e mai mare decât toată planeta, nu numai decât Melbourne…

C.J.I.: Vi s-a-ntâmplat ceva când aţi fost pe malul oceanului?

G.A.: Am fost la pinguini şi i-am văzut atât de comunicativi în felul lor, şi muzical, şi, este o experienţă spirituală, cangurii cum dansează, dacă-i vezi la filme e altceva, dacă-i vezi în iarbă, între ei mai sperioşi sau mai puţin sperioşi, porumbeii vin lângă tine, stau să-i atingi aproape, şi muzicalitatea, şi papagalii, şi portul, şi florile, şi…

C.J.I.: Acum vorbim despre creaţia lui Dumnzeu, evident…

G.A.: Evident, şi nu ştiu ce face Dumnzeu mai frumos, probabil, pentru că nu ştiu dacă totul e chiar creaţia lui Dumnzeu, iar aici am impresia că Dumnzeu e mai …spiritual… S-ar putea, dumneavoastră să ştiti mai bine, oricum, şi creştinii, Australia e o ţară creştină, în mare, nu se mai pune aşa problema acuma probabil, dar spiritual vorbind…

C.J.I.: Catolică, da, numărul  creştinilor, da, catolică…

G.A.: Nu ştiu, noi suntem ortodocşi, protestanţi, am impresia că nu e luptă, nu e…

C.J.I.: Relaţiile sunt foarte bune, nu se ridică piatra, nu, şi numai atâta dar, făcând parte din multiculturalism şi în executivul uniunii baptiste, avem întâlniri cu preoţii de la bisericile catolice sau anglicane şi chiar cu rabini de la iudaism şi avem un fel de rugăciune, deci relaţiile…

G.A.: Iar eu ca să mă întorc la Brâncuşi şi Eliade aş putea ca experienţa cea mai, mă rog, poate fructuoasă în ceea ce mă priveşte ar fi că în sfârşit, ceea ce Eliade scrie serios, ceea ce Brâncuşi într-un anumit fel a concurat, el a fost legat de arta africană, e vorba de aborigenii australieni, pictura lor care se află în Australia, în galeriile de artă din Australia şi cu povestirile lor, cu cărţile lor, cu dicţionarul artiştilor aborigeni, aici am intrat intr-un univers într-adevăr a lui Dumnzeu, într-o religie de o culoare care nu era cunoscută nouă dar care, ca spiritualitate, este extraordinară şi nu te poţi dezlipi de ea.

B.T.: Avem posibilitatea în continuare să avem oaspeţi de onoare ca domnul profesor, scriitorul, poetul George Anca, ca domnul pastor, reverend John Corin Izvernariu şi mulţi alţi români din comunitatea noastră. Dragii mei am ajuns la sfârşitul emisiunii, va mulţumim foarte mult că v-am avut ca oaspeţi.

G.A.: Aş fi fericit chiar dacă îmi fac vreo iluzie dacă, dumneavoastră, comunitatea românească din Melbourne m-ar recunoaşte în vreun fel şi dacă eu în România aş putea să fac orice ca această comunitate să fie recunoscută la spiritualitatea ei majoră, reprezentantivă pentru istoria culturii noastre de astăzi şi de mâine.

B.T.: Domnul pastor o să vă aprobe…

C.J.I.: Sunt convins că n-aţi venit la întâmplare aici şi este un plan pe care îl vom descoperi puţin mai târziu şi desigur vă recunoaştem, îi mulţumim lui Dumnzeu că v-am avut atâta timp în mijlocul nostru şi aş vrea să spun că dintre toţi românii care ne-au vizitat mi se pare, după umila mea părere, că aţi cuprins cel mai mult şi aţi îmbrăţişat cel mai mult în Melbourne, statul Victoria, şi îmi pare rău ca nu mai staţi trei zile că am fi vrut să vă trimitem şi în Queensland, să întâlniţi şi comunitatea de acolo.

B.T.: Vă dorim călătorie plăcută, transmiteţi cele mai bune urări din partea comunităţii noastre fraţilor noştri români. Dragi ascultători vă dorim în continuare un weekend plăcut şi până la o emisiune viitoare, Ben Todică vă spune la revedere şi să auzim numai de bine.

Adrian Bucurescu

Colind zalmoxian

     La 25 Decembrie, strămoșii noștri antici sărbătoreau GRA TIANA ”Nașterea Minunată”; cf. rom. grea ”însărcinată, gravidă”; latin. creo ”a da naștere; a procrea; a naște copii”; rom. taină ”minune; miracol; poveste minunată; ritual prin care creștinii ortodocși consideră că li se transmite harul divin”; doină; a doini; latin. diuinus ”divin; minunat; admirabil; inspirat de Zei; profetic”. Cu timpul, sintagma s-a contopit, iar GRATIANA a căpătat sensurile de ”Minune; Frumusețe; Sfințenie; Vrajă; Descântec; Profeție; Cântec; Compunere; Meșteșug; Creație; Zămislire; Naștere”; cf. rom. Crăciun; grădină; grijanie ”împărtășanie”; crăciuniță - denumirea mai multor plante care înfloresc în preajma Solstițiului de Iarnă; gordună ”contrabas”; gherdan ”colier; salbă; șirag de mărgele, de galbeni”; Crăciuna - o cetate medievală; Greuceanu - eroul unui basm popular, cules de Petre Ispirescu; latin. creatio, creationis ”naștere; procreare; alegere; numire”. GRATIANA este atestată în topografia Daciei ca denumire a unui castel.
     Aceeași sfântă sărbătoare se mai numea și CHER-SONES ”Fiii Cerului; Copiii Divini; Fiii Domnului; Copiii Minunați”; cf. rom. cer; har; chir ”domn; stăpân”; latin. caelum ”cer”; carus ”scump; drag; iubit”; heros ”erou; semizeu”; herus ”domn; stăpân; suveran”; rom. sin (arh.) ”fiu”; germ. Sohn, engl. son, slav. sîn ”fiu”. Și această sintagmă s-a contopit, ducând tot la rom. Crăciun, dar și la alban. Kershendella ”Crăciun”, la rus. (arh.) krasnîi ”frumos”, și, în depărtări, la sanscr. Krishna - un mare Avatar (Întrupat) divin, venerat în multe tradiții hinduse. În România există mai multe localități numite Crasna, dar, hotărâtoare pentru localizarea Nașterii Divine este denumirea satului de pe vechea vatră a cetății getice Helis, Crăsani, aflat în imediata apropiere a lacului sacru Saratokos, actualmente Sărățuica.
     Pe malul de Apus al lacului Saratokos a venit în preajma Solstițiului de Iarnă, tânăra MARIA, gonită de la templul unde fusese Vestală, fiindcă mărturisise că e însărcinată. Fecioara, care nu știa că de fapt este Zeiță, a fost adăpostită în casa unor Geți, SABADIOS ”Șarpele; Balaurul” și LUPO ”Lupoaica”. De la ei a fost creat mai târziu celebrul steag de luptă al Dacilor.

În casa Geților, Maria I-a născut pe Gemenii Divini, Apollon și Artemis, Amândoi supranumiți mai târziu ZAL MOK SIS ”Prea Vrednicii Magi (Preoți)”. De la acest eveniment minunat, așezarea a mai fost denumită și NETIN-DAVA ”Cetatea Nașterii (Puilor; Copiilor)”; cf. rom. noatin; latin. natio, nationis ”naștere”; dac. dava ”cetate”. Netindava este situată de hărțile antice în stânga râului Ialomița, numit în vechime NAPARIS ”Minunatul; Sacrul”; cf. rom. anafură; nufăr; slav. nebo, hitit. napiș ”cer”. Actuala denumire a satului Nașterii Divine, Sărățeni, provine tot de la o sintagmă getică, S-ARET-INI ”Care arată la Fel; Care Arată ca Unul; Asemănare; Gemenii”; cf. rom. se; a arăta; una; unu; din nou ”repetare”; alban. nje ”unu; una; un; o”; njesoj ”identic; la fel”; njesh ”deopotrivă”.
     Oricât s-a căznit Biserica să distrugă imaginile cu Maica Sfântă și Gemenii Ei, tot s-au mai păstrat câteva și, cu siguranță, se vor mai descoperi.
     Romanii, care se trăgeau de la Dunărea de Jos, adică din Geți, au moștenit Sacrul Eveniment, dar, pentru că limba veche nu avea genuri, Gemenii Dvini au fost considerați amândoi băieți, Romulus și Remus. Totodată, au imaginat-o pe LUPO  chiar ca Lupoaică, și încă o amintire a ei, ca mamă adoptivă a Pruncilor Cerești, sub denumirea de Acca Larentia sau Acca Laurentia. În hagiografia Geto-Dacilor, se povestește că, după Înălțarea Mariei la Cer, Gemenii Divini au fost adoptați de Sabadios și Lupo.  De altminteri, este limpede că ACCA era tot ”Lupoaica”, fiind tot un cuvânt dacic; cf. alban. ujke, pronunțat uică ,”lupoaică”.
 
     Un document revelator în privința Nașterii Minunate sunt versetele intitulate Carmina Saliaria, preluate de la Geto-Daci, pe care le recitau preoții romani, fără să mai știe ce înseamnă. Fiind în versuri, este exclus să fi fost creat de Romani, deoarece poeziile acestora nu aveau rimă. Fără îndoială, cântate, stihurile deveneau și ritmate. Iată cum sună colindul zalmoxian:

COZEULO

DOI ZE SO

OM NIA VERO.

AD PAT U LACO

EMIS SE I AN CUS.

DUO NUSCE-RUS

ES DUN U SIA NUS.

VE VET POM

MELIO SE UM

RECUM.

     Traducerea din limba dacă: Doi Pui au deschis ochii când neaua viscolea, pe malul Lacului Fermecat, la încheierea anului. Celor Doi în Cetatea Nașterii Le-a fost dat să fie adoptați. Va pomeni poporul mereu a Lor slăvită domnie.

         În graiul dacic, COZEULO însemna ”Mic; Pui; Pasăre”, de unde româna a moștenit gujălie ”pasăre” și gâzulie ”insectă; gânganie”. Așadar, Carmina Saliaria sugerează că Puii din mai multe tezaure geto-dacice, descoperite pe teritoriul României, Îi reprezintă pe Cei Doi Copii Divini, iar ”Cloșca” de la Pietroasele O simbolizează pe Maica Lor, Maria, care, pe fresca din pridvorul bisericii Mânăstirii Govora, poartă aripi.

        De altminteri, Tracii O mai numeau pe Zeița Maria și LETO sau K-LEITHO ”Zburătoarea; Pasărea”; cf. rom. cloță ”cloșcă”; galiță ”pasăre de curte”; gâliță ”un fel de gâscă sălbatică”; slav. letati ”a zbura”.

     În celebrul text preluat de Platon de la Socrate, se spune: ”Zalmoxis, Zeul nostru, care este și Rege...”. Într-adevăr, grație văditei Lor divinități, Geții I-au ales pe Amândoi ca Regi. Cum se știe, Apollon era Zeul Soarelui, iar Artemis,Zeiță a Lunii. Ei bine, în unele legende românești, se spune că Soarele și Luna sunt Fiii Maicii

     Inițiat în tainele Șolomanței, cum se numea Școala Solomonarilor, Leonardo da Vinci I-a înfățișat într-un tablou pe Cei Doi Zalmoxis goi, în pruncie, vegheați și de Maria și de Lupo. Ca să nu ajungă pe mâna Inchiziției, genialul maestru nu a înfățișat-O pe mica Artemis cu fața, spre a se asigura că Biserica nu va ști că e vorba de o fată. Până astăzi se mai crede că eroii acestei capodopere ar fi Iisus Christos și Ioan Botezătorul, în copilărie, alături de mamele lor! De altminteri, tot Leonardo a pictat-O și pe Artemis în dreapta lui Apollon, la ”Cina cea de Taină”...

*

Istoria secretă

Pe Tărâmul Zânelor

După cum am mai precizat și în alte dăți în scris, vestitele Amazoane își aveau capitala la marginea lacului sacru Saratokos, astăzi Sărățuica, în lunca Ialomiței. AMA-ZONES înseamnă ”Doamnele (Femeile) Frumoase (Plăcute)”; cf. rom. îmă (arh.) ”mamă”; latin. amo ”a iubi; a plăcea”; rom. zână; alban. zonje ”doamnă”; slav. zhena ”soție”. Denumirea era sinonimă cu BELA G(H)INES; cf. rom. băl ”alb”; latin. bella ”drăguță; gentilă; plăcută; frumoasă; amabilă; bună”; rus. belîi ”alb”; grec. gyne ”femeie”; engl. Queen ”regină”. De la această ultimă sintagmă vine și denumirea de Bărăgan, ținutul stăpânit de ele. În graiul getic, BELA G(H)INES mai însemna și ”Curata (Frumoasa; Strălucitoarea) Naștere”; cf. rom. băl; fală; latin. bella; grec., latin. genesis ”naștere; facere; origine”. Storcând expresia de tâlcuri, profeții au afirmat că locul exact este BE LAG I NES ”Unde Lacul (Apa) se îmbină (se leagă; se adună)”: cf. rom. pe; lac; a se bălăci; alban. pellg ”iaz; baltă”; rom. ină ”fibră”; ana ”frânghie pescărească”; noajă ”ceată”; nojiță; naș; alban. anoj ”a adera”; njesi ”unitate”; njesoj ”a (se) uni”; unaze ”inel”; rom. lighean; ital. laguna ”lagună”. Așadar, locul Nașterii Minunate se află între cele două brațe ale lacului Sărățuica, marcate mai clar în hărțile  de satelit.
        Acolo se afla casa ”Șarpelui” și a ”Lupoaicei”, unde a fost adăpostită Fecioara Maria. Locul exact al sălașului se numește local ”La Ulm”, după copacul ce creștea falnic pe mal, în jurul căruia, în anumite zile și nopți, se făceau farmece de femeile și fetele din satul Sărățeni.

     BEL AG(H)I NES se mai tălmăcește și prin ”Adoptați (Îngrijiți; Crescuți) de Șarpe și de Lupoaică”; cf. rom. bală ”șarpe mare”; balaur; alban. bolle ”șarpe”; ujke ”lupoaică”; rom. naș; alban. nuse ”mireasă; noră”. Alt sens al sintagmei: BEL-AG(H)I NES ”Șarpele și Lupoaica Ocrotitori; Steagul Triumfător”. De aici, cum am mai scris, a fost creat drapelul de luptă al Geto-Dacilor; cf. germ. Flagge, engl. flag, rus. flag ”steag”; rom. naș.
     Alți preoți au tradus BEL AG I NES prin ”Șerpii Măreți și Ocrotitori”; cf. rom. bală; balaur; alb. bolle; rom. agă; oca; alban. ag ”zori”; aga ”chiabur”; grec. aghios ”sfânt”; rom. naș. Acești șerpi, provenind din anticul caduceu al lui Hermes, sunt și astăzi un simbol universal al Medicinei, dar, și mai spectaculos, apar, fără nicio explicație din partea Bisericilor Răsăritene și Apusene, de o parte și de alta a pateriței! Numită și cărja arhierească, paterița face parte din semnele distinctive purtate de ierarhi și monahi de rang superior.

     Iordanes scrie că BELAGINES se numeau și Legile Geților, de la BE LAGI NES ”Cele mai Sfinte (Respectate) Legi; Care Datinile respectă”; cf. rom. pe; lege; naș; naos; grec. naos ”templu”. De la aceste sensuri, Românii au moștenit adjectivul blajin, precum și frumosul mit al Blajinilor, ziși și Rohmani.

   

          Iarna Îngerilor

     Cum se vede, Geții știau de veacuri unde Se vor naște Gemenii Divini. Tot așa, știau exact și anul, luna și ziua acestei Minuni, cea mai importantă care S-a petrecut vreodată pe Pământ. Taina temporală se afla în denumirea unei plante medicinale, anume POLPOUM, cu varianta POLPUM. Un tâlc al denumirii se desprinde din POL POUM ”Douăzeci și Cinci”; cf. rom. pol (pop.) ”douăzeci”; pum (arh.) ”pumn”; sued. fem, germ. funf ”cinci”. Împăratul Ion-Orfeus, care prevestise și locul și data Nașterii Pruncilor Cerești, fusese ucis de preotesele Soarelui, la sfârșitul lunii August, în anul 3114 î.e.n. De la acest tragic eveniment, Egiptenii aleseseră începutul anului la sfârșitul lui August, iar anul bisericesc începe și în zilele noastre la 1 Septembrie. Iar când a început al 25-lea veac de la moartea lui Orfeus, adică în anul 714 î.e.n., S-au născut și Gemenii Divini. Tot 25 s-a considerat și Ziua Nașterii, iar luna a fost a Viscolelor, a Înzăpezirii, căci POL PUM mai înseamnă și ”Plin de Ceață; Mare Tulburare (Neliniște; Apăsare)”; cf. rom. foale; fală; a se făli; val; latin. polus ”extremitate a axei pământului și cerului; pol; cer; bolta cerului”; engl. full ”plin”; rom. fum; foame; latin. vomo ”a voma; a vărsa”. La un loc, POLPOUM se tălmăcește prin ”Vifor; Vijelie; Iuțeală; Vârtej; Învolburare; Necaz; Fiori; Frig; Apăsare; Greutate; Forță; Apărare; Acoperământ; Tărie; Împlinire”; cf. rom. bulboană; balaban ”șoim”; plapumă; bolovan; plăvan; bolvan ”idol; chip cioplit”. POLPOUM era și denumirea geto-dacică a lunii Decembrie, căreia Românii îi mai spun și Neiosul sau Ningăul. Denumire strictă de plantă medicinală a dus, în etnobotanica noastră, a fost tradusă în fumăriță, frigurică și ghețișoară, care sunt ierburi de leac.
     Așadar, conform socotelilor magice, Nașterea lui Apollon și Artemis era așteptată în leatul 714 î.e.n., la 25 Decembrie. Și chiar așa s-a și întâmplat!

În sprijinul celor de mai sus vine și vocabula BUCOLION, atestată ca nume traco-troian, având și aceasta mai multe sensuri: B-UCOL ION ”Pe Ger (Negură) Mare; Când îngheață Totul; Vifor Mare”; cf. rom. vicol ”viscol”; pâclă; alban. akull ”gheață; sloi”; akulloj ”a îngheța”; akullnaje ”ghețar; banchiză; glaciațiune”; rom. Ion - titlul voievozilor români; abreviat ulterior în Io; alb. ujane ”imensitate; ocean”. Rostită BU COL ION, sintagma înseamnă și ”În Cetatea (Fortăreața) Sfântă”; cf. rom. pe; slav. vo ”în; la”; rom. culă; a (se) căli; alban. kala ”cetate”; rom. Iana Sânziana, Ian Caloian, Moș Ene - în mitofolclor; alban. hyjni ”divinitate; zeu”. După această traducere, Esenienii, precursori ai creștinismului, au găsit că orașul BUCOLION ar fi... Bethleem!
     În vechile noastre colinde, orașul Nașterii Sfinte este Vicleim, moștenire din BUCOLION. Vicleimul este și un teatru popular, cu o temă sacră, care abordează această Naștere Minunată. Din BUCOLION, de la tâlcurile de ”Gheață; Strălucire; Lumină; Slavă; Cinste; Frumusețe; Fericire; Belșug; Forță” româna a mai format și faclă, făclie, bucurie, a (se) bucura, fagure, bacal, vechil ș.a., iar albaneza, tot limbă tracă, a moștenit i bukur ”frumos” și bukuri ”frumusețe”.
     Cu Steaua, simbol al Luminii și Bucuriei, copiii umblă din Ajunul Crăciunului și până la Sfântul Ion, căci BUC OL ION mai înseamnă și ”Vestea (Prevestirile) lui Ion”; cf. rom. a se duce buhul; bugă - instrument care acompaniază Plugușorul; buhă ”bufniță”; latin. voco ”a chema (să vină); a invoca (pe Zei); a ademeni”; vox ”voce; glas; strigăt; sunet; cânt; cuvânt; formulă vrăjitorească; grai”; rom. al; Ion.
      O, ce Veste Minunată!

Mircea Dinescu

Din păcate, trăim în continuare între tragic și comic în România (21.12.2019) - DIGI 24

Nu trebuiau să existe carnete de revoluționar Marile teme care ar trebui discutate în aceste zile Tinerii de azi nu înțeleg nimic Răniții de la Timișoara au fost împușcați în spital
Scriitorul Mircea Dinescu, disident al regimului comunist și una dintre figurile Revoluției din 1989, spune că la 30 de ani de la evenimentul care a adus libertate românilor, societatea trăiește în continuare între tragic și comic.

El a comentat la Digi24 evenimentele zilei de sâmbătă, când președintele țării a fost reînvestit, pentru un al doilea mandat, ca o culme a exercițiului democratic adus de Revoluție, iar evenimentele de comemorare a eroilor au dat naștere unui incident: Gelu Voican Voiculescu, figură contestată, a fost lovit cu o cârjă în cap de un revoluționar.

Mircea Dinescu, la Digi24:
„Din păcate, trăim în continuare între tragic și comic în România.

Acest ciudat Institut al Revoluției e unic în lume, că probabil nici francezii nu au făcut vreun institut al Revoluției de la '48, nici românii n-au prea făcut asemenea institute pe vremea lui Nicolae Bălcescu.

Povestea de astăzi, cu acel concert, e absolut jalnică, pentru că numai la popoarele păgâne, când moare cineva, se țopăie, se dansează și la comemorarea morților iarăși se trage un dans și o chiuitură și o veselie.
Ar fi trebuit puțin respect, evident, într-o zi în care foarte mulți oameni își plâng morții și în care se oficiază slujbe la morminte, să vii să tragi seara un concert și să chiuie lumea și să țopăie e ridicol. O dată.
Pe urmă, povestea asta cu Voican, sărmanul, care a fost lovit de un domn cu o cârjă în cap, iarăși are ceva tragic și comic.
Sigur că eu sunt împotriva violenței, structural, dar faptul că acești domni se afișează cu atâta nonșalanță și cu tupeu și, iarăși, fiind datori să arate că ei au făcut ce au făcut atunci în decembrie, este de-a dreptul, încă o dată, și comic, și tragic.
Nu poți să trăiești toată viața din faptul că ai avut curajul să ieși două zile pe stradă și să strigi Jos Ceaușescu.

Nu trebuiau să existe carnete de revoluționar
În mod normal, acele carnete de revoluționar nu trebuiau a fi date nimănui, pentru că în decembrie au ieșit milioane de oameni pe străzi și au strigat Jos Ceaușescu și când Ceaușescu era încă la balcon în București. Toți acești oameni ar fi trebuit să aibă carnet de revoluționar, nu să selecteze băieții cum au selectat: unii și-au plătit carnetul de revoluționar prin doi martori falși sau mai puțin falși.
Toată povestea seamănă cu povestea ilegaliștilor de pe vremea comunismului, când a devenit o clasă dintr-asta privilegiată de bătrâni ilegaliști care au lipit în tinerețe afișe cu Karl Marx pe zidul Prefecturii capitaliste din București. Și atunci au beneficiat de pensii mari, de locuințe în cartierul Primăverii, de gratuități cu avionul și tramvaiul.
Cam așa au făcut și ăștia după '89: și-au tras această poveste cu carnetul de revoluționar, pe urmă au făcut acest institut care nu-și are absolut niciun rost.
Dacă ar fi fost de-adevăratelea, ar fi trebuit institutul ăsta să spună domnule, cine a tras totuși în decembrie 1989 în oameni?

Încă ne jucăm de-a uite popa, nu e popa, cu tot soiul de povești jalnice făcute ba de foști securiști, ba de istorici de-ăștia de trei lulele care povestesc că în decembrie au venit niște flăcăi zdraveni din Moldova noastră de peste Prut, care luptaseră în Vietnam, și cu niște steaguri cu cui în vârful steagului au înțepat populația și așa a căzut Ceaușescu.
E un istoric, nu mai știu cum dracului îl cheamă, nici nu vreau să-l pomenesc. Un tip penibil, de altfel.

Marile teme care ar trebui discutate în aceste zile
Marile teme (care ar trebui discutate zilele acestea) sunt următoarele, dacă vreți să le enumăr.
Una dintre aceste teme e că noi n-am știut ce să facem cu libertatea noastră după 89, ca dovadă evenimentele ce se întâmplă chiar astăzi: un președinte care e uns în Parlament în aplauzele mulțimii, în stradă un rănit al Revoluției îi dă cu o cârjă în cap lui Voican Voiculescu, huiduiturile...Trăim în lumi paralele.
Pe de altă parte, sigur că e tema ce-am făcut noi cu capitalismul de după comunism, că nici Marx n-a prevăzut că după comunism va urma o perioadă în care capitalismul va fi construit de activiști de partid din eșalonul 2 sau din primul eșalon și din securiști, nu?

Că ăsta-i capitalismul românesc.Nu numai în România, de altfel.
Și în Rusia s-a întâmplat la fel: oligarhii ruși au apărut tot așa, pe acest fundal de amorțire a comunismului. in era Eltsyn.
Pe de altă parte, nu trebuie să ignorăm nici faptul că foarte mulți anticomuniști au apărut după căderea comunismului!

Am ascultat la radio nenumărați oameni cum au fost ei curajoși și înainte de 1989. Eu nu prea am văzut, îmi pare rău să vă spun, n-a existat solidaritate în România, pentru că în afara unei băbuțe curajoase de la Cluj, a unui tânăr scriitor de la Iași și a altor doi-trei oameni din orășele mai mici sau mai mari și a unui poet nebun cum am fost eu...

Că pentru mine Revoluția n-a început pe 22 decembrie.
Eu pe 17 martie am publicat - ca să mă dau mare și eu cu această ocazie, cum tot soiul de imbecili zic că eu m-am prefăcut la Revoluție. Păi eu nu m-am prefăcut.
Când l-am înjurat pe Ceaușescu, pe 17 martie, în revista Liberation, când mi-a apărut acel interviu. Și dup-aia încă vreo trei-patru interviuri în ziare germane, după care am fost arestat la domiciliu. N-am vrut pentru asta nici carnet de revoluționar, nu mi-a dat niciun președinte nici Steaua României pe piept, cum au dat unor securiști, unor lichele, în fine, n-am vrut nimic.
Dar nici să falsificăm istoria.

Tinerii de azi nu înțeleg nimic
Tinerii de azi nu înțeleg nimic. În primul rând, că nu se uită la televizor tineretul nostru progresist sau care se uită nu înțeleg: ce, i-a dat unul cu o cârjă în cap unui moș dintr-ăsta cu barbă albă, poate a crezut că-i Moș Crăciun care venea cu sacul plin cu povești despre Revoluție.Istoria recentă noi o ignorăm, de fapt. Tineretul nostru nu știe că în 89 exista numai o singură televiziune parțial coloră, o oră cu Ceaușescu colorat și o oră alb-negru tot despre el, dar mă rog, cu „realizărili”.
Pare un banc, așa.
Nu știu că la 9 seara se stingea lumina în România peste tot, și-n spitale, care aveau mici generatoare să facă unele operații.
Nu știu că era mâncarea pe cartelă.
Nu știu că se dărâmau satele și n-a mai apucat nea Nicu să le dărâme pe toate.

Răniții de la Timișoara au fost împușcați în spital
Și nici nu știu că cea mai mare crimă din secolul XX o consider, din toată lumea, ce s-a întâmplat la Timișoara nu cu cei care au avut curajul și au murit ca niște eroi pe stradă, ci cu răniții din spital, care au fost împușcați.
Adică crimă mai odioasă ca asta, să împuști niște oameni internați la spital, care au fost vizitați de soții sau copii la spital și au venit a doua zi și au văzut că au dispărut.De ce?
Pentru că Ceaușescu voia să ascundă toate cadavrele din Timișoara, să nu rămână nici măcar răniți și să spună:
domnule, niște golani, niște unguri, niște nenorociți au spart vitrine și au fugit în străinătate, asta era teoria.
Or, ăștia au fost împușcați pe patul de spital, fiind răniți, și n-a avut niciun doctor curajul să iasă atunci în stradă sau să se sinucidă ca un japonez, să-și facă harakiri, pentru că n-am mai auzit pe lume să fie omorâți niște oameni răniți în picior sau mâini, torace, cum erau ei, și care să fie duși la București să fie preschimbați în cenușă.Asta este crima din Timișoara.
Lumea nu mai vorbește de ea.Vorbește că s-a dat o lovitură de stat. Iliescu, după părerea mea, n-a împușcat pe nimeni în decembrie 1989, era o brambureală, nu știa nici el ce se întâmplă. Iliescu a venit la televizor abia la o oră după ce m-a văzut pe mine și pe Caramitru și s-a dus în alt studio decât eram noi, printre altele. Faptul că a apărut el sigur că i-a domolit probabil pe acei iubitori de Ceaușescu care erau dispuși să lupte, să-l aducă.

Chiar nimeni nu l-a iubit pe Ceaușescu în țara asta înainte de 89? Au fost cel puțin un milion de oameni care au profitat de sistemul ăla, de la prim-secretari, secretari II, III, IV, V, VI, de la directori de întreprinderi, și femeile de serviciu de la Gospodăria de Partid, șoferi, toată acea structură care a beneficiat din plin de sistemul ăla - ăia l-au iubit și ar fi vrut să-l aducă înapoi, nu?

Cine avea arme înainte de 89? Scriitorii?N-aveam mașini de scris. Noi trebuia să mergem în fiecare an la Miliție să vadă un tablagiu acolo că batem caracterul literelor, să ni-l pună la dosar, să nu cumva să scriem manifeste la mașina de scris.
Cine avea?

Armata care a tras în decembrie la Timișoara, Securitatea care s-a infiltrat printre mulțime și le-a tras câte un glonț în ceafă, activiști de partid care au fost și ei înarmați în acele zile.
Dar nimeni n-a cercetat cu adevărat. Păi șeful procesului lui Iliescu, ăla care îl condamnă pe Iliescu e procurorul ăla care nu-i lăsa pe cei care înjurau la Ceaușescu să iasă din pușcărie.
A fost procurorul Republicii noastre până acuma, sub Iohannis.
Deci, haideți să vorbim de toate aceste lucruri, să le luăm așa, pe îndelete, nu doar să ne dăm acum că suntem anticomuniști!”

 Lora Levitchi

POCKETS OF LIGHT

Every culture has ‘Pockets of Light’ where Truth shines through chinks in the armor of the Grand Dream. Festive occasions such as Christmas is one of those pockets. Most of these ‘phases’ are made-up-dates that have become focal points for the masses to celebrate some semblance of Truth according to their traditions. The Light is ‘always’ the same … only the ‘display’ differs. If you ‘slip beneath’ the ‘stories and dramas’ of these events, the Light lies naked, exposed and easily available.

If you can let go of the traditional ‘have-to’s’ and ‘float’ on the currents of Love that underpin these Sacred moments, the Real YOU will be given a ‘leave of absence’ from its imprisonment and get to breath in the Truth of ITs Being ‘unfiltered’ by the elaborate trimmings and glamor with all the enticing noise and seductive antics surrounding these ‘Pockets of Light’. Between the merry music, tinsel and color-filled corridors of fantasy tied to these Divine windows, lies an opportunity for the slumbering God-SELF to awaken, ‘perhaps’ never to return to the prison clothes of forgetfulness.

To catch this wave of Light simply stay Still, Open and Attentive … Truth may finally Awaken you ‘fully’ from the blindness that has kept the Freedom YOU ARE from your Awareness.

*

CHRISTMAS ESSENCE

Not long ago in ‘clock time’ there was no Christmas Tree, no carols, no turkey dinner [vegan or otherwise]. Like all celebrations, these are stage props … made-up to act as channels for a story being told. Tied to the stories are dramas, sentiments, cheer, companionship, goodwill and the expressions of Love that the mind is capable of. Whatever way the story plays out, it cannot touch the ‘essence’, which can only be ‘Felt’.

The story sets the stage and offers this ‘essence’ an instrument to flow through, and somewhere during its telling, the garment of the story must be transcended in order to ‘feel’ the ‘essence’. This is when ‘you’ disappear and ‘become’ the ‘essence’. The beautiful sunset is a momentary stage through which the ecstasy of the ‘essence’ flows. The sunset fades but the ‘essence’ is eternal.

This ‘essence’ is the Heart of Truth and if you will allow the vulnerability this story inspires to take you over, that opening will allow the ‘essence’ of Truth to be Felt and recognized as Who You Really Are.

Nicolae Grigore Mărăşanu:

„Eterna Creangă de Aur”

Un prieten scriitor şi editor mi-a adus în dar o carte: “Antologia basmului cult românesc”, două volume însumând peste 1.150 de pagini, apărută la Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, sub îngrijirea regretatului poet şi editor Ioan Şerb. Sunt adunate aici şi oferite cititorului de toate vârstele cele mai frumoase basme ale românilor, culese şi prelucrate de autori celebri: Alecsandri, Odobescu, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Delavrancea, Coşbuc.

Mi-a aşezat cele două volume în braţe, calm, tăcut, cu o semnificaţie a gestului aproape ritualică, dar într-un fel şi complice, ştiindu-mi dragostea pentru această inestimabilă comoară de frumuseţe şi înţelepciunea care este Basmul.

Un fior de înaltă bucurie mi-a străbătut fiinţa.

Ţineam la piept cutia cu mărgăritare a Cenuşăresei?!

O punte s-a ivit peste timp şi am plonjat de pe ea în atemporalitatea copilăriei lumii, pe tărâmul tinereţii-fără-de-bătrâneţe şi al vieţii-fără-de-moarte. Acolo, maica, încă tânără, mă adună din risipirea jocului fără miez, ne aşezăm pe pragul de piatră al împărăţiei pitice şi cu mişcări aproape imponderabile deschide cartea cu poveşti.

La zece paşi de noi curge fluviul cel mare al Europei, Dunărea, altă mare poveste.

Pe celălalt mal se desfăşoară în praguri de înălţimi şi culori cele trei păduri fantastice: de aramă, de argint, de aur.

Tatălui meu un ochi îi râde şi altul îi plânge pentru că are trei fete, eu sunt singurul fecior şi nu ştie cât de bărbat voi fi să-i duc mai departe împărăţia. Să mă încerce, îmi cere să-i aduc un ulcior cu apă vie din fântâna fermecată a Zânei Zorilor. Trec fluviul înotând numai cu braţul drept, pentru că în cel stâng îmi ţin hainele sus, sus, să nu se ude; le îmbrac după ce ajung pe celălalt mal, mă lupt cu vâlvele pădurilor, le prefac în cai năzdrăvani şi plec la drum. Murgul mă poartă în şaua de aur ca vântul, ca gândul, ca dorul, ori ca blestemul. În lupta mea cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu căpcăunii, cu pândarul cel cu un singur ochi în frunte mi-i iau prieteni şi mă bizui pe Setilă, fiul secetei, pe Flămânzilă, cel ce mănâncă brazdele a 24 de pluguri şi strigă că moare de foame, pe Gerilă, vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, pe Păsări-Lăţi-Lungilă, Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Pietre, pe Ivan Turbincă şi genialul Păcală, pe zâne şi crăiese. Străbat spaţiul frigului până la Sfânta Miercuri, pustiul de foc al Sfintei Joi şi îmi culc o noapte capul în poala Sfintei Vineri.

Mă apropii tot mai mult de fântâna cu apă vie a Zânei Zorilor.

Scot de la brâu fluierul cel fermecat, cânt din fluier, Sfânta Duminică îmi culege şi-mi dă în dar o poală de somnoroasă, şi Zâna Zorilor, cu întreaga ei suită de pândari şi zâne-pajere, coboară în somn adânc.

O sărut dulce şi o las în leaganul ei de aur să viseze pe Făt-Frumos.

Îmi umplu ulciorul cu apă vie din fântâna cu apă vie, păstrată în doagele ei din moşi şi strămoşi, pentru că aşa a fost lăsat să rămână, şi mă întorc spre pragul dintâi.

Murgul mă întreabă: cum vrei să te port stăpâne?

Iar eu îi răspund: nu ca vântul, nu ca gândul, nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai iute de cum trece fericirea.

Dar casa cu prispă de piatră nu mai este, a împins-o lama unui buldozer în Dunăre.

Împăratul a murit demult, iar Dulcea, care îmi descifra cartea cu poveşti, e o porumbiţă albă care vine în fiecare dimineaţă la fereastra camerei în care scriu propriul meu basm şi-mi bate cu ciocul în geam. Îi zâmbesc complice, ea îmi ia zâmbetul ca pe o merindă din boabe de aur şi dispare în atemporalitatea din care s-au fost ivit.

Şi vraja piere.

Calea către apa vie a durat o clipă sau o veşnicie?

Nu mă mai interesează numărul anilor, deoarece timpul basmului nu mai este o relaţie matematică, ci una a fascinaţiei modelatoare, a intensităţii trăirilor ce le-am fost trăit.

Şi apa vie, unde e apa vie?

Iat-o aici.
În fântâna inimii, esenţă a unei mari iubiri, în care se însumează virtuţile dobândite la capătul acestei iniţiatice călătorii.

Astfel te poţi aşeza pe tronul propriei tale împărăţii.

 

Sorin Paliga

Se apropie Crăciunul... Unii m-au citat cu o ipoteză (pretins) a mea despre Crăciun, opusă celei oficiale, conform căreia ar fi din creatio, creationis, acuzativ creationem (DEX după mulți alții). De fapt, clarificarea originii cuvântului i se datorează lui Gheorghe Mușu și datează de la începutul anilor ’70: Crăciun înseamnă dialectal „bucată de lemn”, sens absent în DEX (aș spune normal, dat fiind diletantismul echipei de acolo), dar prezent în alte dicționare ale limbii române, de ex. la Șăineanu (Eliezer Schein), eminent filolog și lingvist, care știa mai multă română decît toată echipa DEX la un loc. Crăciunul face parte din seria sărbătorilor iernii, ale ARDERII BUTUCILOR la solstițiul de iarnă. Nu este nimic spectaculos aici, este o SĂRBĂTOARE a solstițiului de iarnă: la bulgari, bădni večer, la sârbi badni veće, la albanezi nata e buzmit, toate însemnând „sărbătoarea buturugii” adică a arderii butucilor de lemn în perioada solstițiului de iarnă pentru a invoca soarele să nu plece, să revină și să aducă lumină. În italiană, Ceppo înseamnă și „butuc” și „Crăciun”; în engleză, cuvântul vechi este Yule, înlocuit de Christmas. Da, Crăciun este un cuvânt precreștin și preroman, autohton, traco-dac. Nu, nu sunt tracoman, analizez niște date și niște fapte. Dacă încă nu mă credeți, citiți capitolul „sărbătorile focului” la George Frazer, Creanga de aur (The Golden Bough), este tradusă și în română. Măcar atât. Îndemnul este valabil și pentru membrii Institutului de Lingvistică, îndemn colegial, desigur.

Ecaterina Petrescu Botoncea

 

De Crăciun, în Bucureștiul de altădată!

În îndepărtata mea copilărie, în dimineața de Crăciun, tata mă ducea la circ,
doar bunicii mergeau la biserică,
în timp ce mama dezvelea cozonacii și punea sarmalele la cuptor,
picioarele tatii mi se păreau că vin și ele din lumea circului, luuungi, parcă ridicate pe catalige,
mai târziu aveam să văd că era un bărbat scund, iar eu alergam pe lângă el ca să pot ține pasul, împiedicând-mă în troienele de zăpadă,
tribunele erau pline de copii,
primele numere erau cu pitici, apoi urmau iluzioniștii, gimnaștii la trapeză și totul se încheia cu dresajul de câini, tigri, pantere, lei, și la sfârșit caii,
eram hipnotizată de frumusețea și eleganța lor,
odată m-am suit și eu pe un cal, la Vicov, iarna, care a tulit-o cu mine în cârcă, să intre în grajd,
doar că ușița era atât de mică, cât să încapă doar el,
ăsta a fost pentru mine cel mai adevărat număr de circ, când unchiul meu a oprit mânzul exact în clipa în care trebuia să mă facă afiș pe tencuiala din chirpici și promoroacă ce îmbrăca bârnele scundului adăpost,
apoi tata îmi cumpăra halva și zahăr ars pe băț, mă dădea în roata mare și la întoarcere intram într-o cafenărie,
din gură ne ieșeau aburi,
să ia cafea proaspăt râșnită și ciocolată fină cu stafide și arahide,
aveam nasul înghețat și picioarele sloi,
întorși acasă, ne întâlneam cu vecina de la demisol care purta mereu șoșoni bărbătești, și-mi dădea și ea gumă și halviță,
și cu frații de la etaj care aduceau jucării de pus în brad, dar nu pentru noaptea de Crăciun, ci pentru cea de Moș Gerilă,
sufrageria era pregătită cu tot felul de chinezării de hârtie creponată,
masa întinsă, șantierul culinar în plin avânt, mirosurile de mirodenii treceau prin ușa bucătăriei, iar mama încă mai era în capot, cu șorțul în față, bigudiurile și agrafele în păr, iar mie mi se părea așa, nespus de frumoasă, de parcă era și ea un ornament de pus în brad,
în așteptarea musafirilor mă întindeam în pat, unde simțeam cum cresc în veșnicie, cu limba lipită de halvița care îmi încleia dinții și ochii umezi de atâta magie...

Anunnaki

Octavian Soviany

din "am fost un copil reuşit?"

Pe vremea când eram copil, timpul se măsura în Crăciunuri. Crăciunul era pentru mine cel mai important eveniment al anului, în timp ce alte sărbători, religioase sau nu, mă lasau destul de indiferent. Cu excepția Revelionului, pe care îl detestam din tot sufletul, căci cu ocazia lui la noi în familie se cam întrecea măsura la băutură, mai apăreau și niscaiva vecini, se vorbea tare și se cânta, spre disperarea bunică-mii, care, cel puțin cu acest prilej, își pierdea pentru o noapte autoritatea și dezgropa securea războiului… Așa că încununarea nopții de Revelion era, aproape de fiecare dată, o ceartă cumplită.
Pe cât de malefică mi se părea noaptea dintre ani, pe atât de plin de miracol era însă pentru mine Crăciunul!
Dimineața de Ajun era consacrată ritualurilor culinare, pe care le urmăream cu sufletul la gură. Doamne, câte minunății! În dimineața aceea umplutul sarmalelor, disecția curcanilor sau a gâștelor (cumpărate de obicei de la doamna Petrescu, căci comerțul socialist nu ne prea răsfăța cu asemenea delicatese) dar mai ales prepararea cozonacilor (simpli, cu rahat, cu stafide, cu mac sau cu nucă) erau mai mult decât niște operațiuni casnice oarecare, se transformau în adevărate numere de magie!
Marea specialistă în cozonaci era firește bunică-mea, care ținea să-i frământe cu mâna ei, iar între mâinile ei deformate de reumatism și aluatul din copaie începea atunci un război teribil, la care mama și tata erau admiși cel mult în calitate de asistenți.
Din coca rămasă pe fundul copăii, avea grijă să facă de fiecare dată un fel de turtiță, care îmi era destinată în exclusivitate.
După ce cozonacii erau puși la cuptor și pe plita noastră cu lemne (doar mai pe urmă cu gaz) începeau să aburească o mulțime de oale și cratițe, debuta simfonia mirosurilor! Cimbru, mărar, usturoi, vanilie, scorțișoară, leuștean, pătrunjel - care te învăluiau într-un balet de arome ca într-o poezie de Emil Brumaru…În bucătărie era o căldură plăcută, afară ningea, oalele șuierau și scoteau aburi, fericirea venea prin nări și papile, parcă și bunică-mea era ceva mai puțin încruntată decât de obicei.
După amiază, odată încheiat ritualul gătitului, ușa cu geam de la camera bunică-mii, care servea și drept odaie de oaspeți, era acoperită cu o cuvertură în spatele căreia începea o altă ceremonie, la care eu însă deocamdată nu eram lăsat să asist, așa că eram expediat de acasă. Plecam cu tata sau Valerica fie la cinema Tractorul, fie la o plimbare prin cartier, care includea de fiecare dată și un popas în librăria doamnei Toma, de unde mă alegeam cu câteva cărți de povești. Pe măsură ce începea să se întunece, deveneam însă din ce în ce mai nerăbdător, nu mai puteam să fiu atent la nimic, pentru că se apropia momentul cel mai minunat al Ajunului: venirea lui Moș Crăciun. Mă întrebam dacă va veni și anul acesta și pe drumul spre casă priveam fermecat la brazii ce pâlpâiau deja în ferestrele caselor de pe Aurel Vlaicu. Acasă mă aștepta și pe mine totdeauna un brad, iar la picioarele lui câteva daruri, la care mă repezeam cu aviditate, cuprins de un veritabil extaz. La început brazii mei au fost destul de sărăcăcioși, împodobiți cu bomboane învelite în staniol, dar mai ales cu nuci poleite, mere și biscuiți. Ceva mai pe urmă avea să vină și vremea globurilor colorate de sticlă, a berzelor și a ciupercilor roșii de plastic, a brăduleților și a beculețelor care doar foarte târziu vor lua locul lumânărilor și al artificiilor. Dintre darurile pe care mi le-a adus Moșul îmi amintesc de un trenuleț de lemn și de o morișcă de vânt, de un avion care se dădea peste cap, de jocurile Piticot, Titirobil și Poșta copiilor, de basmele lui Hauff și de Legendele țării lui Vam. Dar mult mai importantă decât aceste daruri mărunte era atmosfera care se crea atunci când se aprindeau lumânările, membrii familiei începeau să colinde, iar lumea semăna tot mai mult a poveste.
Pe la șase ani credința mea în Moș Crăciun a început însă să se clatine.
Atunci, chiar cu o zi înaintea Ajunului, mama m-a convocat la o discuție serioasă: mi-a spus că într-adevăr bradul și darurile vin din partea părinților și că în anul acela eu nu voi avea brad, deoarece familia noastră duce lipsă de bani.
A fost o lovitură teribilă!
Și totuși în ziua următoare am fost expediat cu tata la cinema, ca de obicei. Atunci am văzut fără prea mare chef Mănăstirea din Parma, iar pe drumul spre casă sufletul meu de copil oscila între o mare tristețe și un firicel de speranță: dar dacă, totuși…?
Iar când am năvălit în camera bunică-mii și am răsucit cu nerăbare comutatorul era să-mi pierd graiul de fericire: Moșul venise!!!
Cred că acesta a fost cel mai fericit din toate Crăciunurile mele de până atunci.
Dar a fost și ultimul, căci în anul următor peste ușa cu geam nu s-a mai pus nici o cuvertură, iar eu însumi aveam să particip la ritualul împodobirii pomului de Crăciun.
Lumea se dezvrăjise și pentru prima dată în viața mea m-am uitat la lumânările care pâlpâiau pe crengile bradului cu o oarecare indiferență.

Flori Bălănescu

(re)Naștere

să nu te înșele ceața, creșterea zilei cu un minut
focul sub plită oala pufăind ușor ca în nopțile
copilăriei „cu o taină mare” și larii din camera
de alături șușotind domestic în jurul bucatelor

apoi
visul pe lumină, ninsorile refugiate
într-o lume infinit mai curată încrezătoare
în magii de la răsărit și în ieslea sfântă
ploile interminabile în decembrie
acesta nu e polul nostru
acesta nu e vis adevărat

imunochimie
cont pacient
sfiala
cu
care
tastezi
în
locul
lui
ID-ul
parola
atâtea cifre
atâtea păsări
înălțându-se spre cer
doar de ele știut
tremurul adeneului
în preajmă-ți
neputința ta
tristețea fiecărei clipe
pe care ai vrea să o umpli cu bucurie
pentru ei

Ecaterina Petrescu Botoncea

Sfântă așteptare

mai luminoasă decât focul din sobă
în ochii copilului
atunci când se lasă întunericul
și trosnesc lemnele
povestind
în limbi albastre
amestecate
despre vremurile acelea îndepărtate
pe când din apă lemn foc și pământ
Dumnezeu a creat lumea
și toate lucrurile neînsemnate:

bărbatul și femeia
două vase de lut
care își caută umplerea
cu timpul și tainele nenumărate
martori dovediți nepricepuți
în deslușirea culorilor cerului
degeaba Tatăl a așezat
prin alchimizări repetate
toată credința Lui
numită adevăr frumos și lumină...
chip și asemănare

Sfântă așteptare
te privesc în aburul de mentă și ghimbir
al ceaiului clocotit pe plită
pe care îl bem iarna la vremea colindului
cu ștergar curat pe masă
și laița învelită în piei albe
de iepure
stropite cu mir
ești mai frumoasă decât pleoapa suflecată a lunii

ai sacralitatea veșmântului preoțesc înțelepciunea inițiaților
și smerenia sfinților
heruvimi și îngeri te însoțesc
în orice duminică ești tu
în orice sacrificiu
în toate zilele de sărbătoare
și de aducere aminte...
colindătorii au venit... îi chem în casă
la căldură
mere covrigi și ceai fierbinte...

dar Sfântă
tu ai și culoarea sângelui de cristal
tot un colind a fost
un Ignat
și aceeași credință curată
în dreptate a Fiului
un imens sacrificiu

pe tine te întreb
cu iubire
frumoasă așteptare...
când vei deveni împlinire?

*

Dragă iarnă ..

Învârtoșate vise, fluturi si muguri...
pe pământul întins a nins...
și simt sub picioare
cum scârțâie norii ce-n zăpezi s-au prelins,
straie cusute împodobite de timp
și întinse la soare,
descifrez încrețite dorinți
pe fruntea albastră,
Dumnezeu ne privește din prag
pictând pe ieslea cerească
o fereastră cu îngeri și sfinți,
se prinde în flori de cleștar divina speranță,

stau bicele agățate în cui,
zorii se sparg,
freamătă în tindă clănțănite capre
cu o sută de dinți,
și-a brăduților înverzită sudoare,
bucuria copiilor își iese din minți
așteptăm cu toții clipa dintâi,
ziua Cea Mare!
Căruntețe de Magi, vestitori peste nori,
urme de pași...raze de prunc..
arhaică ești, iarnă, și grea,
drumul e lung...
dar atât de curată când ningi peste timp
și-i atâta feerie în tine,
iarnă, ești bucuria Nașterii în era mea,
clopoțel vestitor de final cu bezea,
oboseală încălzită în mine,
mă petreci pe cărările reci,
și mă trimiți spre castelul de nea
ca o Crăciuniță în glastră,
îmi lași simțămintele înghețate când pleci
pentru-a mă trezi mugur și stea
într-o altă viață...după ziceri, albastră...

Liliana Popa

Neîmblânzit

Spiritul meu gonește în noapte
Ajunge la Troia, pe zid de cetate
Părtaș e la lupta lui Hector cu Ahile
Cu perșii și spartanii la Termopile.

Spiritul meu se plimbă desculț prin lume,
Alunecă-n hăuri, se îmbracă în genune,
Adoarme pe un nor așteptând dimineața
Când zorii se nasc și tremură ceața...

La Masada adoarme între aripi de vultur
Prea târziu să salveze și ultimul flutur
Și-ar vrea pe fruntea lor să așeze nimb
Pentru tot ce nu s-a oferit la schimb.

Dar poate că totul e doar o poveste,
Și doar spiritul meu tot caută-n lume
De vină e vântul ce mă cheamă pe creste.
Vântul de seară mă strigă pe nume !

Corina Dașoveanu

poveste cu iarnă și multe alte fericiri

(unii sunt,
alții pot încerca)

când vii,
ia niște fericire la autostop de pe drum,
zilele astea e împânzit pământul
cu intenții.

știi? nu am găsit brad anul ăsta,
mi s-au părut toți triști.
am stabilit cu aerul din casă
să ne prefacem că avem unul,
lângă absența mirosului de crăciun.

ceasul mi-a promis că va înlocui
unul dintre minutele lui
cu o minune,
iar eu bănuiesc că voi primi un înger.
am deschis ferestrele pentru el,
vine cu o sanie căreia i-a dat
aripile lui.

ai găsit fericire?
îmi trebuie una care să ardă,
o voi înhăma la sanie,
voi pleca,
trebuie să ajung în orion,
am văzut acolo, lângă rai,
un brad.

când vii,
dacă am adormit cu frigul deschis,
pune-mi încet fericirea lângă tâmplă
și ține-mă strălucind
între ramuri.

*

din piața publică până în singurătate
sunt doar câteva duminici de făcut luni,
înapoi îi e întotdeauna mai greu,
de aia își notează
toate toamnele pe care le-a scos din priză,
locurile unde s-a lovit
de leșurile unor camioane părăsite
în mijlocul propozițiilor slab iluminate.

în fine,
nu au rost greutățile,
aruncă din buzunare
aproape un kilogram de atenție,
primită de sufletul unor instituții stinse,
batiste de unică folosință
cu care ștersese frumusețea câtorva femei
de pe stradă,
propria reflexie din vitrine parșiv
de curate,
cam tot ce se presupune că l-ar fi schimbat
din neoprit.

emigrantul
nu e un plecat de venit,
doar de întors,
ca un porțelan
pe care se citesc în zaț
drumuri, hoteluri de noroc, puncte până la,
amprente finale
puse în dreptul toartei frumos arcuite
peste oraș,
completări și sugestii.

lasă-mă, spune el,
să ajung,
sunt un expatriat în singurătate.

privesc. știu. tac. deja acolo.

Şerban Foarţă

 OUĂ DE CRĂCIUN

În cofraj, sferice
şi prea-ferite,
suntem feerice
şi fericite:

convexe oglinzi
divergente, în care
plafonul cu grinzi
alunecă-n zare.

Bălai păr de îngeri
oglindim, şi palori, –
suntem numai răsfrângeri,
iar dintre culori,

cele mai sfinte
ni-s verdele, roşul...
şi albul... ’Nainte
să vină, pre Moşu-l

rugăm: „Vrei să-ncetini
ceasul serii când, iată,
ajunse-ntre cetini,
din culcuşul de vată,

teamă ni-i nouă
să nu avem parte
de ce-au ouăle, – ouă
de Paşti, ouă sparte!

*

["Caragialeta", ultima şi adio]
O CRONICĂ DE CRĂCIUN
sonet (poezie)

Crăciunul cade luni* şi te desfide
când n-ai în zaţ decât o sumbră poză,
’n cuvinte,-a lumii mari: parfum, chloroză,
fard, putrigai, măşti, inime perfide…

Or, pentru graţioasele silfide
ce toacă fin Biblioteca Roză,
un număr de Crăciun cu, numai, proză
e ca un cozonac fără stafide.

Să i le cerem, dar, lui Piccolino,
la care rima se-mbulzeşte-n cel
mai lesne chip, – fără s-o cheme: „Vino!”,

când pana,-n pas cu ce-ai mai sfânt sub haină,
îi scârţâie precum un şoricel
ce ronţăie pripit (ceva) în taină

Mos Nelutzu G

 În aşteptarea îngerului

Din lesa adâncilor gânduri
I-am dat drumul privirii.
Mă aşteptam să fugă departe,
Dar nu, a rămas în odaie,
Părându-i parcă rău să mă lase singur.
De pe pereţi, pe raftul cu cărţi necitite,
De-acolo, pe lucirea ghirlandei, pe icoană
Şi, dintr-o dată, escaladând fereastra,
Din bradul din curte nu s-a mai lăsat dusă.
Urmând-o, miros de cetină mi-a amintit
Că mi se promisese un înger.
Întreaga noapte-am stat cu fereastra deschisă,
Aşteptându-l.
25 dec. 2019

*

Altfel de poeme

Până atunci fusesem loc pentru morminte,
parcare de lespezi fără cuvinte,
arătare, foame cu caninii de zgârci,
vetebrată cu şira spinării pe brânci.

Muream înecat cu dumicaţi de urale,
lingând străchini sleite cu demâncare.
Drogat în trafic cu himere reîncălzite,
permanentă erată la lung şir de erate.

De fiecare dată doar până la atunci
când înfloreau pe şira spinării pe brânci
răzvrătiri, vărsat de vânt, pojar de iubire
pentru lucruri ieşite din uz, fără indicaţii de folosire.

Când zoaie curg pe trotuare murdare,
când despuiate păduri încărcate-n marfare,
sparg oglinzi virginale iscodite de stele
îmi leg de vis dogite tinichele.

Speram să vină ziua
îmbrăcată-n poeme.
1990

Doina Mihaela Boriceanu

la piept de umbră

ce-i coliba de negru
În aerului pe zare tremur
Decât rotunjit de destine
Mai altcumva soare?

Ce sunt buzna duhurile
Peste nopatea noastră năvălite
În foi de scornite?

Şi uşa colibei,
Ca un jurământ,
E şi nu e,
Veşnicind cumva
Vis-a-vis de negrului libertatea,
El născut fără zestre de eliberare,

Ca un dat
Că nimic nu poate fi adâncului salvat,
Că nimic nu poate stavilă pune
Universului curios lumilor invadând
Prin uşa colibei, e-nu e, privind.

Nu am asemenea vatră mai văzut
Cu pietre în ţipăt, ţipăt
De încingere taină de flăcări,
Cu lumini sălbăticite-n adâncuri
Scăpărând către spaima din noi
C-am să plec neîndoios mâine
Unde nici pe departe tu nu poţi ajunge...

Privirea ta asudată
Mă leagă
Şi mă trezesc într-o dezmierdare,
Din semilună chipuri serafice
În drum de la uşă către în braţele-ţi.

Am venit până aici singură
Şi mă surprind –
În mână
Car bucăţi de întuneric,
Alintului tău îi dau chip...

Noapte-fiară sub blănită nopţii lună.
În afară e o ghiaţă de frig,
Zgomote din fâlfâit,
Din fâlfâit de flăcări-fluturi
Trecând prin Africa
Spre lumea din lăuntru-mi.

Încă ţine tare de nedesfăcut vraja
Pe unde esenţe stâncoase în chemare,
Că aş fi în braţe de însuşi focul –
Năvală de splendoare –
Foc-iluzie înmugurind universuri.

Suspine şi tăceri ne cad alandala,
La ponton de doruri
Îmi râde neprefăcută soarta.

Paşii mai graşi, mai stupizi
Mi s-au înnămolit
În mlaştini de înfioarare,
Pământul din colibă miroase
A fântâni în ghemotoace
Pe umeri de Massai încredinţare.

O pajişte se întinde în ochii tăi,
Zarea se coboară între noi,
Coliba începe să danseze rotit,
Lumea se învârte după stele
Şi cer ţintuit piroanelor divine –
Roată universului.

Salvina Pasca

Sărbătorile de iarnă

Sărbătorile de iarnă vin fără să ne întrebe,
Sfânta Naștere menită este să ne îndemne
sufletul să ni-l primenim,să spălăm
zgura răutății în care ne înecăm.

Milostiv,Dumnezeu ne întinde iar mâna,
Pruncul Neprihănit ne scoate de sub ruina
păcatelor în care iar și iar lunecăm,
ne dăruiește a Sa Lumină să ne salvăm.

Pruncuții muritorilor înalță colindă,
să îi primim în a inimii tindă;
glasul lor subțirel și curat să îl cinstim,
cu mere și colăcuți să îi răsplătim.

Emanuel Patrascioiu

țin minte cum priveam amândoi apa
arpegiind liniștea
și răsturnările ei

norii
niște poduri
peste cântecul nostru

mă luai de gât
ascunsă într-un râs
(eu îți aglomeram buzele
cu visul meu de-o teamă)

ce rost avea ploaia
pe rochia ta albă?

lumea ne ratase demult

TRANSCREAȚIE

Charles Baudelaire - Samuel Taylor Coleridge - Eugenio Montale -  Donatien Alphonse François de Sade -  Luis de Góngora - J R R Tolkien -  Muhammad Ali - Suleiman  Magnificul – George Anca

Charles Baudelaire

Gustul neantului

Trist spirit, altcând iubitor de luptă, 
Pinten speranța te trezea-n ardoare, 
Nu-ți mai priește șaua! Te culci fără pudoare,  
Bătrâne cal te-mpiedici de-orice cută.

Tăcere, inimă; dormi somn de brută! 

Spirit învins, sleire! Bătrâne hoțoman,   
Nu mai ai gust de-amor nici de dispută;  
Adio son de-aramă, suspinele de flută!   
Plăceri, lăsați în pace o inimă-n aman!

Fără miros și primăvara e în van! 

Clipă de clipă Timpul mă digere 
Precum zăpada corpul în înțepenire; 
Contemplu din înalt a globului rotire

Și nu mai caut de-adăpost unghere.

Vrei să mă iei tu, avalanșă, în cădere?

Samuel Taylor Coleridge

Kubla Khan

În Xanadu dă Kublai Khan

Decret de dom și huzurare:

Cât Alph se varsă, sacrosan,

Prin peșteri fără cot uman

În josul mării fără soare.

Cinci cu cinci mile rodnic sol 
Ziduri și turnuri dau ocol:
Grădini iluminate sinuos,
În floare arbori de tămâie;
Vechi codri dealurile cos, 
Petec solar să nu rămâie.

Dar oh! adânc romantic hău doboară 
Pe deal de-a curmezișul cedru verde! 
Un loc sălbatic! sfânt de-l fermecară 
Precum sub luna gata să dispară 
Bocelile femeii demonul de-și pierde! 
Și din acest abis, în zvâcnet clocotit,

Parcă suflând pământul greul gâfâit,  
Puternică fântână de-ndată se munci:
Prin iutea-i izbucnire sacadând 
Hălci mari boltiră ca sub grind,  
ori cereale întru treier rând:  
Și printre pietrele dansând risipă  
Sfânt râul se zvârli în pripă.

Cinci mile șerpui prin labirint 
de văi și codri râul sacrosan  
Până la peșteri fără cot uman,  
Se scufundă tumult în mort ocean:
Și prin tumult Kubla aude noi 
Voci ancestrale profețind război!
Umbra cupolei de huzur
Pluti pe valuri împrejur;   
Unde chemară mână-n mână 
Mixate peșteri și fântână.  
Minune fu pe rară vrere,

Gheață-caverne-dom-plăcere!

O fată cu un dulcimer

În vis văzui cândva:

Era o abisiniană,

la dulcimer cânta

de Muntele Abora.

Putea-voi învia în mine

cântul și simfonia ei,

atât încânt mă cuceri

că-n aer domul aș zidi,

solarul dom, caverne, gheață!

Oricine ascultând  le va vedea

Strigând , Ia seama! Ia!

Ochi fulgerând, păr fluturând!

Țesut în cercuire nouă,

Închide ochii-n sfânt abis,

Că s-a hrănit cu miere-rouă

Și lapte a băut din Paradis.

Eugenio Montale

Arsenio

Vârtejuri spulberă praful 
peste acoperișe, moriști, spații 
goale, unde cai înglugați 
adulmecă pământul, oprind întâi
la geamuri de hotel lucinde.
Pe corso, în fața mării, descinzi 
în această zi
sau poaie-piovorno, acum aprinsă, printre flashuri
tulburând orele,

în strâns egal complot, un ritornello

di castagnette.

Și semnul unui alte orbite: tu-l urmezi.
Cobori la orizont ci, mai presus,
o trompetă de plumb, naltă peste bulboane, 
cele mai multe vagabonde: sarea nimbus
învârtejit, suflat de rebelul 
element al norilor; face ca pasul

să scârțâie prin pietriș împiedicându-se

de ghemul algelor: acel moment
poate mult așteptat te scapă
de a-ți sfârși călătoria, zaua unui 
lanț, mers nemișcat, oh prea familiar
delir, Arsenio, de imobilitate ...

delirio, Arsenio, d'immobilità...

Ascultă printre palmieri tremurul
viorilor, stins de rotirea
tunetului cu un freamăt de lamă
bătută; furtuna e dulce atunci când
țâșnește steaua albă a Caniculei 
în depărtat cer albastru asupra serii
apropiate: dacă fulgerul o sfâșie

ramuri cad ca un arbore prețios
în lumina ce se împurpură: și țambalul

țiganilor picurând silențios.

e il timpano

degli tzigani è il rombo silenzioso

Coboari prin întunericul ce precipită
și mută amiaza întru o noapte 
de globi aprinși, legănându-se  la țărm -
și în afară, unde o umbră singură ține

mare și cer, din lotci risipite palpită

acetilena -
până ce o picătură trepidă
cerul, fumegă solul ce te va adăpa,
totul în jur se zbuciumă, se zbat 
perdelele moi, un foșnet imens rade  
pământul, jos se moleșesc scârțâind 
felinarele de hârtie pe străzi.

le lanterne di carta sulle strade.

Astfel pierdut printre răchite și rogojini
picurătoare, rogoz  radacinile
trăgându-și, jilave, nemai 
svelte, tremuri de viață și înaintezi
într-un gol răsunând de lamente
sufocate, capcana te înghite
în veche undă ce te caută; și încă

tot ce te reprinde, stradă verandă

perete oglinzi te împing într-o solitară

multitudine de morți,

și dacă un gest te înfioară, o vorbă

îți cade aproape, aceasta e poate, Arsenio,

în ora când se topește, semnul unei

vieți strangulate de soarta ta, și vântul

o poartă cu cenușa astrelor.

e il vento

la porta con la cenere degli astri.

Versiuni de George Anca

Donatien Alphonse François de Sade

Ah! s'il en est ainsi, je suis ton écolier, à tes systèmes je me livre,

je ne veux rien sacrifier car, j'en conviens, c'est sottise de vivre

au milieu des soupirs, des craintes, des remords,

de renoncer enfin aux douceurs de la vie

dans l'espérance ou plutôt la folie

d'être heureux quand nous serons morts.


*

in Écrits de la Bastille - 3 textes inédits (Ed. Trait d'union, Montréal, 2000)

Luis de Góngora

A un caballero

No enfrene tu gallardo pensamiento
Del animoso joven mal logrado
El loco fin, de cuyo vuelo osado
Fue ilustre tumba el húmido elemento.

Las dulces alas tiende al blando viento,
Y sin que el torpe mar del miedo helado
Tus plumas moje, toca levantado
La encendida región del ardimiento.

Corona en puntas la dorada esfera
Do el pájaro real su vista afina,
Y al noble ardor desátese la cera;

Que al mar, do tu sepulcro se destina,
Gran honra le será, y a su ribera,
Que le hurte su nombre tu ruina.

J R R Tolkien

One Ring

Ash nazg durbatulûk, ash nazg gimbatul,

Ash nazg thrakutulûk agh burzum-ishi krimpatul.

Three Rings for the Elven-kings under the sky,

Seven for the dwarf-lords in their halls of stone,

Nine for Mortal Men doomed to die,

One for the Dark Lord on his dark throne,

In the Land of Mordor where the Shadows lie.

One Ring to rule them all, One Ring to find them,

One Ring to bring them all and in the darkness bind them

In the Land of Mordor where the Shadows lie.

Muhammad Ali

Last night I had a dream

Last night I had a dream, When I got to Africa,

I had one hell of a rumble.

I had to beat Tarzan’s behind first,

For claiming to be King of the Jungle.

For this fight, I’ve wrestled with alligators,

I’ve tussled with a whale.

I done handcuffed lightning

And throw thunder in jail.

You know I’m bad.

just last week, I murdered a rock,

Injured a stone, Hospitalized a brick.

I’m so mean, I make medicine sick.

I’m so fast, man,

I can run through a hurricane and don't get wet.

When George Foreman meets me,

He’ll pay his debt.

I can drown the drink of water, and kill a dead tree.

Wait till you see Muhammad Ali.

Suleiman  Magnificul

Gazel

My pain for thee balm in my sight resembles

Thy face's beam the clear moonlight resembles.

Thy black hair spread across they cheeks, the roses

O Liege, the garden's basil quite resembles.

Beside thy lip oped wide its mouth, the rosebud;

For shame it blushed, it blood outright resembles.

Thy mouth, a casket fair of pearls and rubies,

Thy teeth, pearls, thy lip coral bright resembles.

Their diver I, each morning and each even;

My weeping, Liege, the ocean's might resembles.

Lest he seduce thee, this my dread and terror,

That rival who Iblis in spite resembles.

Around the taper bright, thy cheek, Muhibbi

Turns and the moth in his sad plight resembles.

George Anca

Între o traducere de sertar şi transcreaţie

Se purta mult, în India, prin anii '70-'80, transcreaţia, mai ales între limbile indiene, începând cu sanscrita şi fiicele ei (mai nou, incluse şi cele analizate, secole, ca dravidiene). Despre puterea islamică, am  auzit de multe ori cum că se întinsese de la Atlantic la Pacific. Ştiam, însă, intratabilă, represiunea de acasă, iar în materie de traduceri, noroc cu Mihai Şora, mi-a apărut, la Delhi fiind, Gramatica fanteziei de Gianni Rodari, la Editura Didactică şi Pedagogică (în reeditare, 2008, la Humanitas). O antologie a poeziei turce, la care lucrasem cu Neuzat Yusuf între 1969-1971, cam zi de zi, respinsă de “Univers”, la un referat al lui Aurel Covaci, şi de Editura pentru literatură, din motive probabil asmănătoare, aflate ambiguu într-o conversaţie cu Aurel Avramescu, şi secretarul de partid al editurii (îmi scapă numele). Am auzit că ar fi apărut, totuşi, dacă nu în Biblioteca pentru toţi, numele meu primind ca pseudonim identitatea unui scriitor-editor-ministeriabil.

Traduceam, de ani de zile, cu poeţi indieni, din Eminescu şi clasici români,  şi publicam, sub semnătura transcreatorului indian, iar eu semnam traduceri ale mele, ajutat de mulţi, cu menţiuni de rigoare, din sanscrită şi limbi moderne în româneşte. Câte ghazaluri n-am auzit la câte mushaira (shair înseamnă poet în urdu), una de o noapte, indo-pakistaneză, prima, la auditoriumul Talkatora, sub prim-ministeriatul lui Morarji Deasai, ironizat în versuri că îşi bea urina. Rămăsesem, se vede treaba, la gazelurile lui Eminescu, întîi la motto-ul din Călin (un gen persan-arab-urdu la începutul unei rescrieri a piesei Sakuntala de Kalidasa). Nici în Maroc, acum câţiva ani, urmărind, în Biblioteca Naţională din Rabat referinţe despre ghazal, nici zilele trecute, când a trecut a doua oară prin România, venind de la Varşovia, unde trăieşte de 20 de ani, poetul Surender Bhutani, autor de cărţi de ghazaluri şi rubayate în urdu, nici măcar discutând cu ambasadorul algerian Abdel Hamid Senouci Bereksi proiectul unui florilegiu poetic clasic şi modern al Algeriei nu am avut o conştiinţă personală anume a gazelului.

Până am dat de manuscrisul kilogramic al vechii antologii a poeziei turce, pe care, întîi, mergând pe rumoarea că deja ar fi fost publicată sub alt nume, neretrăind ceva special (în afară de o  descurajare a lui Noica – a, te ocupi de noncultura turcă -, sau de refuzul editurilor aservite monopoului de fier al comanditarilor), am dat să-l arunc. Întâmplător, a mai rezistat ca pentru o răsfoire prealabilă, nu chiar conştientă. Să vedem. Evident, nu era “kama sutra” arabă, arsă, din pudoare, de soţia traducătorului, Sir Richard Burton. Era altceva, şi-i voi fi trimis salutări lui Freud.

Eram eu la 25 de ani, după numai o carte de versuri proprii publicate, cu exprimări extinse, într-un imagiar de care mai că m-am mândrit în faţa copiilor, de vârstă mai mare decât mine atunci, cum se va fi mândrit de original propunătorul traducerii. O identificare cu necunoscutul realizată atât de târziu, fără context, parcă în gol, încă în sertar.

M-am simţit obligat, nu numai faţă de mine însumi, să împărtăşesc aşa cum le văd azi, în ceea ce au personal (transcreaţie) şi recunoscător unei mari poezii, nemaistăpânind, ca sabia, dar reînviind într-o altă limbă, a noastră. Dacă nu trebuie să caut prea mult după referatul lui Covaci, cred că mi l-a dat d-na Elena Linţe, în antecamera (atât rămasă) la Vladimir Streinu (aproape, cu toate acestea, idolul meu ca profesor la Universitatea din Târgovişte sub decanatul IPS Mihăiţă Nifon), îl voi reproduce, nu din masochism, dar ca o diferenţă necesară, la care avem (ne)voie când aspirăm creativ (cu preţul “inter/lingvistic” implicit).

Sumarul antologiei includea fragmente de folclor (Destan. Turku. Mani. Tekerleme.) şi din cărţi populare ( Dede korkut), poeme (gazeluri, rubayate etc) de Hoga Yasevi (? - 1166), Mevlana Gelaleddin (1207 – 1273), Sultan Valed (1226 – 1312), Yunus Emre (1249 – 1322), Asik Paşa (1272 – 1333), Kaygusuz Abdal, Hagi Bayram (1252 – 1300), Pir Sultan Abdal, Hogga Dehhani, Nesimi (? - 1404), Ahmedi (1334 – 1413), Seyhi (1375 – 1431), Ahmet Paşa (? - 1497), Gem (1459 – 1484), Fuzuli (? - 1556), Usuli (? - 1534), Hayali (? - 1539), Dukakin Zade Ahmet Bay (? - 1556), Negati ?? - 1508), Babur Sah (1483 – 1530), Ahi (? - 1517), Yahya Bey (? - 1528), Baki (1526 – 1600), Nev'i (1533 – 1599), Hayali Bey (? - 1557), Badgatli Ruhi (? - 1605), Atayii (1583 – 1635), Nef'i (1582 – 1635), Sabri (? - 1645), Seyhulislam Yahya, Telfi (? - 1659), Gevri (? - 1654), Vegdi (? - 1660), Naili (? - 1666), Nesati (? - 1674), Fasih (? - 1699), Nabi (? - 1712), Nedim (1660 – 1730), Nahifi (? - 1738), Neyli (1692 – 1748), Ragip Paşa (1698 – 1762), Esrar Dede (? - 1796), Seyh Galip (1757 – 1799), Nahifi (? - 1738), Koga Ragip Paşa (1699 – 1763), Selin, Nazim, Rasih, Neyli, Esrar Dede, Enderunlu Vasif (? - 1824), Halim Geray (? - 1823), Kegegizade Izzet Molla (1785 – 1859), Leskofgal'li Galip Bey (? - 1864), Yenya Kemal Beytali (1854 – 1958), Ziya Paşa (1825 – 1880), Namik Kemal (1840 – 1888), Regaizade Ekrem (1874 – 1913), Mualim Nagi (1850 – 1893), Abdulhak Hamit (1852 – 1937), Esref (1842 – 1911), Suleyman Nesib (1866 – 1917), Tevfik Fikret (1867 – 1815), Mehmet Emin (1869 – 1944), Genap Sahbettin (1870 – 1934), Suleyman Nafiz (1870 – 1927), Huseyin Siret, Mehmet Akif (1873 – 1936), Faik Ali (1875 – 1950), Ziya Gokalp (1876 – 1924), Gelal Sahir (1883 – 1935), Ahmet Hasim (1885 – 1933), Ali Ganip, Orhan Seyfi, Halit Fahri, Yusuf Ziya, Faruh Nafiz, Yahia Kemal, Kemalettin Kami Kamu, Ahmet Hamdi Tanpinar, Ahmet Kutsi Teger, Negil Fazil Kisakurek, Ergument Benzat Lau, Omer Bedrettin Usakali, Selah Attin Batu, Sabri Esat Syyavusgil, Sait Faik Abasiyanik (1907 – 1954), Yasar Nabi Nayr, Behget Kemal Gaglar, Ahmed Munir Dranas, Ganit Sitki Tarangi (1910 – 1966), Orhan Veli Kanik (1914 – 1950), Nelih Gevdet Anday, Benget Negatigil, Ilhan Berk, Gahit Saffet Irgat, Gahit Kulebi, Nahit Ulvi Argun, Fayk Baysal, Hasan Simsek, Salah Birsel, Suat Taser, Geihun Atuf Kansu, Sabbahatin Kudret Aksal, Rustu Onur, Mehmet Kemal Kursunoglu, Negati Gumali, Attila Ilhan, Arif Damar, Mehmet Basarsaran, Ege Ayhan, Kemal Ozer, Ulku Tamer, Talip Apayadin, Umit Yasar Oguzgan, Metin Eloglu, Turgut Uyar, Edip Gansever, Gemal Sureya Seber. Poeţi populari: Kargaoglan, Ozan, Kul Mehmet (sec. 16), Oksuz Asik, Nayali (sec. 16), Bahsi (sec. 16), Usuli (? - 1534), Girpanli (sec 16), Asik Omer (? - 1707), Gevheri (? - 1720), Kuloglu (sec. 17), Asik (sec. 17), Resan Levni (? - 1732), Bursali Asik Halil (sec. 17), Abdi (sec. 18), Asik Vartan (sec. 18), Dertli (1772 – 1845), Dadaloglu (1785 – 1865), Erzurumlu Emrah (? - 1854), Seyrani (1807 – 1866), Ruhsati (1856 – 1899), Deli Boran (sec. 19), Bayhurtlu Goban Gelali (sec. 19), Summani (1862 – 1914), Meslkski (sec. 19), Kagizmanli Hifzi (1893 – 1918), Asik Veysel (sec. 20), Asik Talibi (sec. 20). Bayaburt'lu Hikarni.

Pare o traducere de mari poeţi, pe bandă, ca într-o transă. Cunoaşterea se autooculta, peste intenţionalităţi universitare sau editoriale. Yusuf îmi spunea Dede, din vechi, de-l rotacizasem. Eram sigur de dependenţa lui şi eu mă eliberam de ea prin retraducere. Libertatea intensă empatizată de poezia turcă nu cred că era cu putinţă a fi exteriorizată în vremurile egalizând Turcia cu Nazim Hikmet. Iar acum?

Kogălniceanu ne vedea jumătate Asie, cu poeţi turci (şi) în româneşte n-avem decât să vedem Turcia jumătate Europă. Retro, răspundem solo cu poetul voievod Petru Cercel, altfel folclor vs. folclor, până când, prin opera lui Eminescu, avem o aprofundare perenă a spiritului turc (până într-atât încât Marko Krailevici, mort “la Rovine, în câmpii”, este reînviat în balade traduse de Eminescu, astfel într-un aleatoriu paralel creştin-islamic prin har poetic interlingvistic-religios). Chiar indieni hinduşi îşi iuţeau prana în admirarea visului lui Baiazid transcreat de Eminescu. Român, descopeream şi eu o măreţie  inversată prin educaţia subimperială, prin inoculări gheaure, probail lăsând să iasă la iveală maşinala (şi nu prea) traducere de poezie turcă de mai înainte de viaţa mea în India.

Întâmplarea răpirii travaliului meu poetic româesc, tipărit în fals – legea m-ar găsi acum pe mine preluând (tot n-am văzut-o, din superstiţie,  încă prada) ce fusese al meu, partea mea, n-am decât să produc un scenariu-autodafe, o (auto)selecţie eufonică liberă, pe cât posibil la întâlnirea poetică turco-română, cu şanse de bucurie a recunoaşterii şi cântecului hăruit de pronie. Se mai poate spune, creştineşte, că e bine că, şi piratizând, s-a făcut posibilă o apariţie editorială (păcatul îi va fi diminuat lecturarea, poate obligaţia de studenţi să fi compensat mecanismul “de serviciu” comanditar prin delegaţie). În tinda paranoiei, o ficţiune critică în traducere m-ar pune între cei compunând “după”, iar crima ar fi plecăciunea în faţa ghazalului ca substitut al poetului însuşi, traducerea ca mormânt de înviere. Iar azi degeaba antologii şi traduceri necomanditate (again, encore une fois) – o fi murit sau nu Dumnezeu, dar cititorul parcă nu se mai zăreşte. Fie, atunci, transcreaţiile mele turbulenţe de armonii sesizabile, doctoral-paciente, cum după ani, fiindu-mi şi dragi şi terapeutice şi descoperitoare, ar molipsi, nesectar, neciumă, intergenerativ fost-viitorul lecteur.

Am lăsat de o parte ce nu era ghazal sau rubayat. Crimă. Am revenit, un transformism, la o adică. Da, dar orice referent sare la gât “'n clipita cându para se deshaţă din tunearec”. Ci “Să nu blestemi ape repezi, / N-au apele, munţii vină, nici gunah”. Ultimul termen e sanscrit în anticul Dede korkut.

Genetica rimei în ne(re)cunoscut ghazal avortează variante antireferenţiale (ce-or fi ales ienicerii?):

Frate, pe-ncet să ne înecăm

în mările iubirilor

Două tărâmuri ni se-arăt

spre-al treilea lunecătore

Frate, pe-ncet să ne-necăm în mări de-amoruri, bâldâbâc.

Două tărâmuri ni se-arăt, ce-mpung curând alt Isarlâk

(A mai bună pâine aş lua-o cu un autoreferat-de-respingere, la concurenţă nu numai cu A. Covaci, dar şi cu dramaturgul de la RFI, iar îmi scapă numele, care, potrivit Gabrielei Negreanu, a scris într-un referat la un manuscris propriu, după India, că Anca e om de cultură nu poet. Nici o grijă).

Monstrul necizelării, că în zadar. Necoacere. Fapt literar patogen. Adaug. De unde, atunci,  euforia de mai ieri (pe azi?) Atâtea ghazaluri ale necunoştinţei de ghazal (ori, cine ştie?)

Modernii (cum o fi copyright-ul), în anii '60, se transcriu seniorial şi totuşi aproape lui Ataturk. Românii puteau învăţa patriotism de la turci, m-oi fi gândind acum, ca tot omul tranzitoriu. O Troie, ba o Turcie îmi voi fi Isarlâk, apud Pann-Barbu în tinereţea fără lună, la semilună oleacă.

Dacă, îndreptăţire referenţialităţii supracontextuale, publicarea nu e o împărtăşire, fie  sub alt partaj, ci o aculturare netalentată, neisprăvită, vina se complică, ne deprimăm nu că trebuie să murim, ci că, trebuind să nu murim, ne lăsăm omorâţi de ce închipuiţi vom fi fost în traducere indusă cu surâs sufic (Sufi i-om zice solicitatorului acar-aga). Şi-aşa, cu proprietatea intelectuală ajunserăm la avocat oltean, eu mă gândisem la Ţop, din Târgovişte (vezi şi Zburătorul de I. H. Rădulescu). Trei ani trăiţi degeaba atunci (în general, cum i-am spus unui istoric, dacă nu mai avem ţară, nu popor, înseamnă că am trăit degeaba, n-am trăit degeaba, a replicat, am trăit să vedem că nu mai avem ţară şi popor, iar România e ţară mică, mijlocii sunt Turcia şi Ucraina)), ba, cât de în dodii-traducătoare, se alege vreun frământ, chiar izolator, decupat şi acum de mediul chitului înghiţitor volen-nolens. Tanro-Tanrî al fiecăruia într-o grădină-bahcea. Ceva story tot s-o alege, “în seraiul de cristal”.

Văzui ce s-a întâmplat, onorată instanţă, n-am refuzat paginile cu transpoziţii, de la Sufi, chiar dacă n-aveau poezie, am discutat, pe unde-o fi, lăsam, delicat, ca de la el, ceea ce pe mine nu mă aranja, dar recompuneam, cucerit, poveşti sau sonuri bănuite clopot, de exemplu. Nu m-am interesat cum s-o fi înţeles cu piratul. Chiar înainte de a repune mâna pe antologie, aveam alt subiect în cap, jungian, arhetipal, pentru mine, asociind pe Atanase Rudeanu, îngropat la Cremenari (scrisesem Cremenali), el, din boierii Rudeni, ai lui Mihai Viteazul (vide poeţi turci din antologie de pe vremea lui), cu un general Rudeanu de-i fusese în război un fel de ordonanţă Ştefăniţă Lechea, din Roşchila lui suprasovejană, şi cu scriitorul Alexei Rudeanu, regăsit neamţ, Merk parcă (am rătăcit cartea, genială drept critical fiction, doubtful ca trend ce ne remorchează spre poezii la nunţi, măcar contra manele, ori biografii de carton ale îmbogăţiţilor din fosta noastră apropiere), pe monografia unui milionar american pornit din Teleorman (pădure nebună, pe turceşte).

Cum nu-mi venea să înlătur nepoezia-juxtapunere, n-am cum înşela – justiţia lirică? scrisul vechi de tinereţe îngânând altul şi mai vechi din imperiu (căruia i-om fi fost şi parte, cum arată hărţile, ca şi poezia pe undeva, nu numai birnici cu ieniceri mai niciodată re-semnaţi ca români nemercenari). Dacă voi fi primit esoteric fragmente-fractali de duh general-poetic, în amestec cu ospitalitatea faţă de banalităţi crase, de traducător academic, le mai despart după atâta vreme? Experienţa estetică pe-aşa se mixtează un pic Americă turcească pe româneşte. E, a fost muncă, din fericire, din păcate, ocupaţie, turcire tot fără Brâncoveanu, Măria Ta, sub ceauşism timpuriu, ieşire (Ion St. Lazăr a pierdut un articol cu titlul melancolia ambiguităţii, ce mi-l dedica, aplicabil şi la antrepriza în discuţie şi simbolizare-cod aici) din triumfanta interdicţie-cancer.

Ghazalurile mă vor păstra fără membria-copyright-ochelarişti, în răsunetul diferenţei faţă de jupuirea familiei voievodale, cu trăiri comparabile peste mentalităţile de imperii de peste noi, poate chiar interschimbabile, din-urmă-dintâi, poetic, traductibile muzical. Un lux al poeţii prebrâncuşiene. Întâlnindu-ne în fericirea ştiută numai din basme-vers, lăsăm deoparte juxta pe câte-o strofă-rubayat:

Frumoase zilele de vară... Nu mai sunt.

Ferşti deschise, coperişe şi bahcele...

Fierbinţi mai erau lucrurile, totul sfânt -

Chiar noaptea neagră fără lună, toate cele.

(Ahmet Kutri Tendjer)

Bătrânul gunoier Hasan aga

Eyvalah şopti puştanului,

se desfăcu la piept în soarele ce strălucea,

în mâini cu mătura.

(Mehmet Kemal Kursunoglu)

Trecură anii, timpuri în mănunchi,

Pe drum, la-ntoarcere de la Hisar

La Kayalar o doamnă am văzut.

Cum ea de mine nu avea habar,

Mi-era o cunoştinţă de demult.

(Abdulhak Hamit)

De ani de zile-mi zace sabia în teacă,

Din patru părţi cu zid mă înconjoară

Singurătatea, zidurile n-o să treacă

Şi greu îmi e să cred în cineva de-afară.

(Kamallettin Kami Kamu)

Ne-om reînvechi, la vedere, pe întâmplarea unei judecăţi-lectură. Liber la paragrafe from procesarea retro a unei experienţe pararepresive, reoferită în versuri, ca pe vremuri India în versuri (şi de mai înainte, amnezic, Turcia în versuri, aferim).

În Biblioteca Pedagogică, antologia nu e de găsit (şi invers?). Tot maldărul de foi galbene dactilografiate, panglică şi indigo, manuscrise răzleţite, selecţie în ireal, în ghazal. Modernizând la unison clasici, învechind moderni. Mări în căldurile iubirii trec înspumegate (Nev'i). Tot ce-i frumos în cer să se reverse pe pământ. (Nef'i). Ultimul an de viaţă al Bibliotecii Pedagogice (Stela Giurgeanu în Dilema Veche).

Baiazid sau Vlad Ţepeş, ghazal sau rubayat/catren, divaniţi sau văcăreşti? Facem Europa – via Târgovişte – şi o haltă de Orient mare într-unul mic dacă nu pe pierdute, crescător întru a câta europenizare, radere, tehno. Ce să mai psihanalizăm, venite tocmai din comunism, tentative de nisip cu struţi traducători, de unde sperările transatlantide, cu Bolintineanu pe Bosfor? Războaie neînfresce, Domnul martir cu fiii martiri şi neamul. Şi această aiurare, din datorie, de fond, de atmosferă, décor al fondului şi atmosferei libertare, cu dezmăţ nici măcar suprarealist, nu ne mai trebuie, vom tăia, cât că se vor fi întreţesut pescării de redundanţe mai triste ca aparenţele, remanenţele, reverenţele, temenelele, temniţele, sentinţe-simţămintele. Doctore (e doamnă), asta se vindecă natural, cultul femeii, toţi poeţii bărbaţi de vin divin.

Deci ce turcisme să alegem şi să traducem din viaţa Târgoviştei întru Europa ca noi-voi-ei?

Folclor, tribut, Cercel. Vedem pacea. Ruinurile se menţin turistic, appealing. Forja – prea după, prea ante? - ghazal. N-am ajuns la hai-ku (proliferam). Pann-Barbu ne-or lipsi din chindie. Ochean-Turchie. Mă aflu între transcriere-procesare, pe sărite, şi, cu gândul la traduceri euro/româno-turce (a-mi mulţumi ori mazili), mimez inconştienţa anilor de pansament poetic peste prihana de gheaur (mai turci comuniştii în anticreştinism). Suntem în afara oricărui farmec obiectiv, numai alegerea ne recuperează, chiar poetic, turcismul vrut-nevrut în ţiplă europică. Pe-aici, pe-aşa om fi dezarhivând. Mai şi existăm – dacă aievea – după secolele alea. Ne căpiază în continuitate deceniile alea. Dar ghazalurile astea, alea... Obedienţa aceleiaşi arătări, ci nu de sine, ba pe-acolo. Nu suntem chiar de acolo.

Găsii nişte gazeluri lăsate de o parte, să vedem, şi mai pe sărite (mai sărit atunci, acum, în ce cămaşă). Privighetoarea tot biulbiul. Economie. N-au apele, munţii vină nici gunah. E ştiută, dede. Nu blestema iarba, nu e vina muntelui Kazlek. Diliu, în original, în Teleorman, pe Bucureşti. Am jertit nouă cămile când pe lume ai venit. În mare să ne înecăm necunoscând elif, mim, dal (Yunus Emre). Slavă, zărit-am pe Allah. Pe Dumnezeu nimeni nu-l poate vedea. De-un timp sunt pulbere pe drumul Ce-l calcă răstignind nebunul. Ce răzbună (în traducere) Sirin înviindu-l pe Ferhat, de ce-l deplâng alte traduceri (sa arătăm aparat)? Dai de belea (turcească) iubind. Veşnic pe lume -ioc, fierarule. Bayram zicând “mă ştiu”. Podul lung din Ergene S-a uscat de secete. Vorbele lui Kaydjusiz Sunt ca nucile din Indii. Nef'i cel gemător.

În gloata-ţi tristă a căzut şi sufletul, paharnice,

Împinge cupa spre prietenii-mi setoşi de apa vie.

Iubito, şi străinii speră să te întâlnească,

Păgâni şi sfinţi aşteaptă ploi cucernice de apă vie.

Frumoasa ca Leyla face şi pe Baki să plângă,

Pământul e-nsetat de lacrima lui Meginun, de apa vie.

(Baki). Bolnav pe lume de singurătatea buzelor. Dar lui Ahmet alături din matca ei trecu şi oameni şi natură ivindu-i apa Su. Tristeţea să nu crezi c-ai cunoscut-o toată. Trăiesc în mare peştii, marea nu ştiu ce e. Ey, padişah tristeţii, intrigile ani pot sta În suflet lui Sabri, iar cupa spartă fie-a ta. În duhul lui Fasih tot bântuie un neastâmpăr, Oh, vânt de zori, trecuşi prin al cosiţei ei văzduh? Presar ţărână inima şi sufletu-mi în calea ta.

În gând cu dulci buzele tale, până la Mîsîr

De nu, dar pînă-n Kandehar noi tot vom fi plecat.

O, cerule, de poalele-ţi ajung la Naili,

Va merge la divanul lui Allah fără păcat.

(dintr-un ghazal ca pentru un rubayat?) Neşati, bietul, cui să se destăinuie şi el, Priviri mahmure, vin viclean şi inimă la fel. S-a pustiit bahceaua, trandafiru-i veşted şi el, Şi-n ochi şi-apleacă parcă jaruri chiparosul, dorul.

De dor, nu mai am inimă acum,

Oraşul trupului se face scrum,

E cu haiduci legat oricare drum,

Delirul ochilor tăi n-oi ajunge.

(Gevheri. Rubayat în koşma, în teşlama/satiră?) Suflet diliu de jale s-a prins singur, Galip, rămas-ai fără vlagă singur, Rămase dorul de răspunsu-i singur, Rămase glasul îndurării singur. Ey, doctore, când vezi ochii aceia suferinzi, Fii bun şi nici de mine, suferindul, nu uita. Necazurile vin de la prieteni, nu de la străini. De când sultanului tristeţii îi suntem în pază, Al dragostei oştean vine-n câmpia sufletului meu. Nabi, hai, povesteşte-ne alte nenorociri, De dragostea lui Maginun cu Leyla-s sătul. Dacă ne stă în cale frumuseţea, dacă mergem Pe drumuri tăinuite, nu chemăm paharul?

Se spulberă antologia, moderni de interes obscur partizan cu totul pe din afară, exod, neprimit, funcţionari martirizaţi, abia acum, testamentar, iertare-trandafir, delir-malaric-tot-ce-am-făcut-e-rău-să-trăiţi. Dar nici o existenţă. Poetul e-al poporului. Iertare, libertate, Mehmet Emin. S-a dus, ah, avalanşa zburătoare. Ah, fluturele mort în zbor. Aproape 40 de ani şi nici o minte, nici un studiu poetash.

V-aţi pribegit, v-aţi dus, păsări nătânge,

Sunt goale cuiburile, goale, goale,

În cuiburi nici orfanul nu mai plânge,

Fulgii îi iau la goană reci rafale

Ale zăpezilor

Şi-n aer zboară, plâng cu plâns de sânge.

(Djenep Sahabettin)

Caldă suflare-n inimă-i sfârşitul,

Zi moartă, boală fără de orgoliu!

Se-ntunecă pe lucruri coloritul,

E noapte asta, ori e şal de doliu?

(Djelal Sahir)

Tu fii raţă, iar eu lac,

Tu drumeţ, iar eu drumeac,

Rob la uşa ta pe plac,

Mândrul meu cocor, te vreau.

(Asik Veysel)

Pe mal de-argint se-adapă antilope sperioase,

Odihna liniştii o tulbură cu alăute.

Din limpezimea apelor, departe, pe tăcute

Valuri se miră – alte antilope reîntoarse.

(Ahmet Haşin)

Venii, tu eşti acela care sufletele le conturbă

Podoabele şi ele s-au cutremurat, ah, mi-aş vrea mie

Să-mi urce vocea pân' la ceruri cu delir de iasomie,

Să mi se mişte pieptul într-o cutremurătoare zurbă.

(Djelal Sahir)

Mi-e totul neprieten sunt străin

Nu te sfii hangiu mai toarnă vin

Întâi durerea mişcă lin lin lin

Rod despărţirile yavaş-yavaş

(Bekir Sîtki Erdodjan)

Voce nu, nici strigăt simplu,

Poate-i linişte-năuntru,

Stinsă-i speranţa şi timpul,

Cuib de piatră ce ne-aşteaptă.

(Osman Attila)

Noi din copacii morţii cioplim

Catargele pentru corăbii,

Cel ce ia vieţi ce face din copaci?

(Bedri Rahmi Eyuboglu)

Uite, fructele cele dulci

s-au copt adânc în crengi

şi dacă mai întârziai

picau.

(Nazim Hikmet)

Vocea stăpânului era cântată ca de gramofon

O melancolie singuratecă a singurătăţii

Când sora mea trecu femeia sinuciderii sui în faeton

şi umbla pe străzile din Pera cu dragostea morţilor

(Edje Ayhan)

Ţi-e blândă inima venind din văi ce-a scoborât

La o bătaie, molcom pulsul va să fie mut,

Pe faţă tul de năduşală ţi s-a aşternut.

Din ceasul de când soarele băurăm gât cu gât,

Sufletul nostru arde-n cerurile sale zădărât

De fericite zile-n clocot stinse în trecut.

(Yasar Nabi Nayir)

ne-am prefăcut într-un caval dogit

vorbeşte oraş al istambulului rege al haimanalelor

vorbiţi ochii mei

hoinărind am rămas cu mâna goală în văzul lumii

(Attila Ilhan)

Plumbul din pieptul meu

E trenul într-o gară neagră,

Coboară călătorii la răsăritul soarelui

Şi la ferestre

Atârnă flame sângerii.

(Ulku Tamer)

În visul meu pământuri mari se ară

Bolnavii-n vis se vor închide

Pe faţa lor prelinsă-i clima rară

Asemeni cântecului de femei gravide

(Tolip Apaydîn)

eftolya dată uitării pe jumătate harţă în fîntîni pe jumătate mare

şi aplecându-se la fântâni eftolya salutat-a pe muritori

căci precum amintirile lui ibrahim ismail ishak

a vrut să fie cercuri în republică-n cele trei luni de post

(Edja Ayahan)

Ah, darul tău, nestinsul, ah

Fără de rost din lacrimi bob,

Allah, ajută-mă, Allah,

În întuneric îţi sunt rob.

(Cahit Sitki Tarandji)

Rămâi, o, Tanro sfânt, rămâi,

Rămâneţi nopţi fără-nceput,

Rămâi nevastă cu ochi mut,

Mă duc în insula dintâi.

(Ruştu Onur)

Speranţa e-nspinată inima se smulge

Alt dor aleargă pe picior de nicăieri

Din Istanbul din primăveri cu fulger

Îmi tulbur ochii cu prizonieri

(Metin Eloglu)

Înstrăinare amară

Înăuntru şi afară

Toate mi se-nstrăinară

Toate sunt din altă ţară.

(Kamallettin Kâmi Kamu)

Tu vei muri, Karadj' Oglan, acuş,

Nici înger şi nici spirit, spiriduş,

Eşti o bahcea cu trandafiri de pluş,

Allah gândirea ta să o usuce.

(Karadja Oglan)

În ochi un “nu” adânc ţi se prăvale,

De zbor întins-ai aripile tale,

De vei avea în iarna asta cale,

Măicuţă, să mă iei cu tine, ia-mă.

(Nedjip Fazil Kisakurek)

Noaptea pe drumul Sivasului

Şiruri-şiruri carele cu boi

Pe roţi de mesteacăn.

De cremene ţărani de glasuri goi

Duc lemne, sare, duc bolnavii noi.

Adânc mai trec şi grele carele cu boi,

Noaptea pe drumul Sivasului.

(Kahit Kulebi)

De ce fugi împleticit

Nu fugi de ploi, copile,

Marea-n ploaie n-a murit

Marea-n ploaie are zile

(Osman Attila)