Rușinea de a fi român
Teodor Palade
08 Decembrie 2019
E ca un
blestem. Azi, în plină epocă a nerușinării, ne copleșește rușinea. Există vreunul
dintre dumneavoastră care să nu vă fi simțit rușinat, dintr-un motiv sau altul,
în ultimii ani? Eu nu cred. Pentru naivi, pare a fi o întâmplare. Numai că, din
nefericire, de multă vreme nimic din ceea ce ni se întâmplă nu mai este
întâmplător.
Rușinoși pentru trecut
Pe la
sfârșitul anului 1989 am descoperit că ne săturasem de mândrie. Timp de zeci de
ani ni se înoculase, zi de zi, trufia de fi români. Brusc, cu trei decenii în
urmă, ne-am rușinat că trăiam într-o țară fără datorii. Ne-a fost rușine că
viețuiam într-o țară independentă, într-o țară care-și fabrica singură aproape
tot necesarul pentru traiul de zi cu zi și pentru apărare, într-o țară care nu
mai accepta baze străine și nici aplicații militare multinaționale pe
teritoriul său, într-o țară fără șomeri, într-o țară care își permitea să dea,
gratuit, locuințe tuturor celor care munceau, într-o țară fără companii venite
din afară pentru a-i secătui resursele, fără bănci străine care să fure
economiile propriilor cetățeni și fără consilieri externi care să-i dicteze
politica. Ne-a fost atât de rușine încât, fără judecată, l-am împușcat pe
„vinovat” și i-am băgat familia în pușcărie. Să fi fost doar așa… un val de
rușine întâmplătoare?
Apoi,
imediat, ne-a mai podidit rușinea că, vrând-ne vrând, vreo zece milioane dintre
noi am fost membri ai partidului comunist. Unii, din jenă, și-au ars carnetele
de partid. Alții s-au dezis public, și-au turnat cu găleata cenușă în cap sau
și-au exprimat rușinea cu glas tare, ca nefericitul Tudor Postelnicu: „Am fost
un dobitoc!”.
Ne-a mai
fost rușine de tot ceea ce, amărâți, construisem într-o viață. Vă amintiți?
„Economia românească este o grămadă de fier vechi!…”. Da, domnului Petre Roman,
prim-ministrul îmbrăcat în tricoul de revoluționar anticomunist și mândru
nevoie mare că vorbea vreo două limbi străine, îi era rușine de țara pe care
i-o încredințasem s-o gestioneze. Purtând ochelarii invizibili puși la ochi de
nu știm care oculist, el vedea peste tot numai gunoi. Contaminați de aceeași
penibilă rușine, am pornit cu sârg să dărâmăm ceea ce ridicasem cu mâinile
noastre. Am vândut pe nimic ceea ce edificasem cu dureroasă sudoare și am lăsat
hultanii sosiți din depărtate zări să se înfrupte în voia lor din cadavrul
economiei românești asasinate de noi, cu bună știință, în speranța că vom scăpa
de rușine. Să fi fost întâmplător?
Rușinoși pentru prezent
După scurta
dar devastatoarea perioadă a guvernului Roman, au urmat alți prim-miniștri
vizionari. Fiecare s-a străduit din răsputeri să ne inoculeze rușinea de noi
înșine. Și, au fost mulți, prea mulți. Cu tot cu interimarii, România a avut 25
prim-miniștri în 30 de ani! Ni-i amintim pe economistul emerit Văcăroiu (care a
destabilizat complet țara declanșând privatizarea în masă denumită și
cuponiada), pe avocatul de succes
Ciorbea (care nu s-a lăsat până nu a triplat prețul carburantului și
care a declanșat privatizarea în masă a economiei naționale), pe profesorul de
drept public internațional Năstase (care, rușinat că aveam atâtea zăcăminte de
petrol, le-a dat aproape de pomană austriecilor), pe minionul Boc, doctor în
științe politice și filosofie politică (care a avut istorica reușită de a
asmuți pe fiecare împotriva fiecăruia). Să fi ajuns ei acolo, sus, din
întâmplare?
Se mândrește
cineva cu vreunul dintre prim-miniștrii României? Desigur, nu. Ba, chiar ne
este rușine de ei. Ne mai este rușine și de cei patru președinți. Ne rușinăm de
primul, care a crezut că poate exista un comunism îmbrăcat în haine capitaliste
și ne-a supus unor experimente traumatizante de genul mineriadelor. Ne este
rușine de al doilea, care a cedat vecinilor, la masa verde, teritorii locuite
din totdeauna de români, fapt unic în istoria modernă a țării. Și de al treilea
ne este rușine. El, nu numai că a vândut, pe blat, întreaga flotă comercială a
țării, dar, cu de la sine putere, a cedat „Europei” suveranitatea României,
considerând că cedarea de suveranitate este atribuția principală a unui
președinte de țară: „Numai prin cedarea masivă de suveranitate Europa mai poate
rămâne o putere economică și militară” (Sulina, 18 august 2011) și „Substratul
agendei Consiliului (Consiliul European - n.n.) e cedarea de suveranitate,
exact atribuțiile mele” (28 iunie 2012). Cel de al patrulea președinte s-a
dovedit a fi o formă fără fond. El a continuat cu încăpățânare racilile
predecesorului, motiv pentru care al doilea mandat al său a fost denumit „al
patrulea mandat Băsescu”. După cinci ani de „prezidat” (citat din renumita
frază prezidențială: „Nu mă joc, nici nu dictez, eu prezidez!”) el a generat
rușine cât toți ceilalți trei laolaltă.
Ca o
consecință firească a sfielii noastre de a da de pământ cu acești saltimbaci,
am ajuns să trăim vremea când, incredibil pentru un popor normal, ne-a fost
rușine de noi înșine. În România, intelectualului i-a fost rușine că este
intelectual, țăranului i-a fost rușine că este țăran, militarului i-a fost rușine
că este militar, medicului i-a fost rușine că este medic, profesorului i-a fost
rușine că este profesor, pensionarului i-a fost rușine că este pensionar… ba,
în situații de excepție, chiar și unor politicieni le-a fost rușine că sunt
politicieni.
Rușinoși cu unchiul Sam, rușinoși cu
Europa
Și n-am
epuizat nici pe departe motivele reale a le rușinii ce ne inundă. Convinși că
nu putem fi singuri pe lume, spășiți, am cerut voie să intrăm în vestita
alianță militară vestică după ce tocmai ieșisem dintr-o alta, la fel de
renumită și tot la fel de militară, dar estică. Ca și în alianța răsăriteană,
aici, la apus, ne mândrim că avem un impunător „partener strategic”. Numai că,
tot de rușine și încrezători până la prostie în onestitatea acestuia, nu am negociat
în niciun fel frăția de arme. Jenați, am pus la spate înțeleapta zicală
românească: „Frate, frate, dar brânza-i pe bani”. Ca urmare, el poate instala
baze militare la noi acasă și chiar îi plătim pentru asta. El poate dispune
unde să moară, pentru interesele lui, soldatul român. Și, rușinoși, noi nu
crâcnim. Ba chiar ne plătim soldații pentru asta. El ne poate vinde, la preț de
nouă, tehnica militară pe care ar trebui s-o arunce la gunoi și, tot din
sfială, noi plătim, fără să ne tocmim, exact cât vrea el. El se zbenguie cum
„vrea” mușchii lui prin toată România și noi suntem atât de rușinoși încât,
nici după 16 ani de asociere strategică, nu avem puterea de a-i cere să-l putem
vizita la el acasă fără o viză mofturoasă. O viză restrictivă pentru România. O
viză pentru care trebuie să plătim bine și să așteptăm, cuminți, o veșnicie. O
viză care, pentru fiecare român (partener strategic de nădejde!) lăudat public
prin baterea prietenească pe umăr (şi o şapcă pe post de cadou - n.r.), rămâne
incertă ca un vis frumos chiar și după ce ne-am spovedit la ambasada lui mai
ceva decât la un duhovnic.
Tot cu
rușinea de dinainte, am fost acceptați cu chiu cu vai în Uniunea Europeană.
Adică, după ce s-au convins că nu le mai putem fi competitori, ne-au primit
acolo unde nouă ni se părea că laptele și mierea curg gratuit în gura deschisă
a fiecărui cetățean european cu ștaif. Odată intrați, cu capul plecat, cu ochii
în pământ de atâta onoare, ne-a fost rușine să ne cerem drepturile. Ne-a fost
jenă să ne considerăm egalii lor și, ca urmare, după aproape 13 ani suntem
tratați ca o națiune de mâna a doua, ca niște slugi supuse, ca prostul clasei
din ultima bancă amenințat permanent cu așezatul în genunchi pe coji de nucă,
ca necontenitul vinovat de ceva eteric, mereu altceva, nedefinit cu
certitudine… Dar vinovat!
Ne este bine așa
Culmea e că
ne simțim bine așa. Nu crâcnește nimeni că am ajuns oaia neagră a Uniunii
Europene. Iar, în raport cu N.A.T.O., nu mișcă nimeni în front. Politicienii
care au mai mârâit pe ici pe colo, întâi i-am catalogat ca antieuropeni și
antiatlantici apoi i-am aruncat în pușcării. Fiindcă, nu-i așa, nu poți fi
antieuropean fără să fii hoț și nu poți fi antiamerican fără să fi fost corupt.
Entuziaști, continuăm să ne alegem în frunte slugile cele mai plecate ale
vestului eliberator și, la nivel guvernamental ori parlamentar, nu ne putem
șterge la fund fără a privi întrebător spre Bruxelles sau Washington: e bine
din față spre în spate, sau invers?
Da, ne
simțim bine așa! Ne-am obișnuit în postura de rușinosul perpetuu al Europei. Ne
mulțumim cu statutul odihnitor de slugă preaplecată și dormim liniștiți cu
ursul rusesc furios izbindu-se în ușă, convinși că, tocmai de dincolo de ocean,
veghează pentru noi unchiul Sam. Nu ne deranjează, ba chiar salutăm fericiți
M.C.V.-urile sosite în trombă prin care ni se fură „pas cu pas” din
suveranitate. Adorăm să primin cu plecăciuni câte un Timmermans care ne înjură
la noi acasă ca un birjar gras furios pe caii răpciugoși care s-au bălegat la
poarta boierului din caleașcă și suntem deplin încrezători în binele pe care
ni-l vrea un veșnic turmentat luxemburghez ajuns (ales de cine?) tocmai în
fruntea Europei.
Geaba ne
cântă zilnic imnul național: „Deșteaptă-te române!”. De pomană ne îndemnau la
demnitate un Ștefan, un Mihai, un Vlad, Eminescu, Vlahuță sau Coșbuc. Inutil
există și azi câteva personalități lucide care atrag atenția asupra dezastrului
iminent ce va urma unei lungi perioade de sfială națională. Noi, tot rușinoși
rămânem! Și mulțumiți de starea noastră.
Da, domnilor
și doamnelor, ne-am obișnuit așa. Ne-am obișnuit să ne fie rușine că suntem
români
Aranjament
grafic - I.M.
https://www.art-emis.ro/analize/rusinea-de-a-fi-roman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu