Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
TACEREA CARE HRANESTE
Compozitorul Arvo Part
Tacerea ar
trebui sa patrunda în urechile noastre si sa dea marturie ca jertfa a fost de
bunavoie si ca a fost savârsita pentru mântuirea noastra.
Când vorbesc
de tacere, înteleg acel „nimic” din care Dumnezeu a creat lumea. De aceea,
dintr-un punct de vedere ideal, pauza e sacra.
Tacerea nu
ne e data degeaba, ci ca sa ne hranim cu ea. Aceasta hrana ne e la fel de
scumpa ca aerul.
Pauza, pauza
sfânta.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii
– puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 67
MATERIALISMUL
Sfantul Nectarie al Eghinei
Teoriile
materialiste care neaga nemurirea sufletului uman si îl reduc la nefiinta
submineaza existenta si supravietuirea, progresul si fericirea omului. Este
respinsa menirea înalta a omului, coborât la nivelul fiintelor necuvântatoare,
universul sau spiritual este distrus, sentimentele nobile îsi pierd valoarea,
morala, virtutea, adevarul si întregul tezaur de cinste al virtutilor ramân
doar niste cuvinte perimate, fara sens si lipsite de orice semnificatie.
Evlavia, credinta, cultul religios sunt socotite roade ale unui cuget obscurantist
specific vremurilor trecute. Comuniunea este nimicita si în locul ei este
introdus individualismul, existenta egoista. Fiecare e împotriva tuturor si cu
totii sunt dusmani unii altora. Pacea este alungata în munti, iar în societatea
umana se înfiripeaza razboiul necrutator spre proclamarea dreptului celui mai
puternic si a tiranului de temut, groaznic si însetat de sânge, care se desfata
cu necazurile semenilor, ale caror sânge si sudoare trebuie sa adape pamântul
si solul în care îsi înfig radacinile iubirea de placeri si patimile tiranice.
Prezentul este totul pentru om, trecutul si viitorul, inexistente; desfatarea
de acum si fericirea care decurge din ea sunt gândurile ce domina.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un
portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia
/ Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 213-214
PRIMAVARA “ ICOANA A FACERII LUMII
Sfantul Inochentie al Odessei
În fiecare
primavara noi vedem destul de limpede icoana facerii lumii, care desi nu are
întinderea acelei privelisti – pe care de altminteri nici nu o ar putea
cuprinde ochiul nostru cel slab –, totusi prin necontenita sa repetare o
înlocuieste minunat de bine. Amintiti-va cum descrie Moise facerea lumii: cea
dintâi lucrare a atotputerniciei dumnezeiesti, dupa ce a facut materia din
nimic, a fost porunca: „sa fie lumina!” (Facere 1, 3). Tot cu aceasta purcede
si ivirea fiecarei primaveri; aceeasi putere nemarginita porunceste luminii
soarelui, care lumineaza slab în timpul iernii, sa se îndrepteze spre fata
pamântului si toate încep a lua o noua înfatisare: ziua se mareste, vazduhul se
încalzeste, fata tuturor lucrurilor se lumineaza si se înveseleste si toate în
natura încep a se pregati oarecum pentru un fel de sarbatoare.
O alta
lucrare a atotputernicului Dumnezeu a fost glasul: „sa se adune apa cea de sub
cer într-o singura adunare si sa se arate uscatul!” (Facere 1, 9). Asemenea se
petrece si acum. În vremea iernii, apele, sub forma de zapada, acopera toata
fata pamântului, asa încât se repeta oarecum petrecerea de altadata a
pamântului sub apa. Dar cu apropierea primaverii capata din nou putere vechea
porunca: „sa se adune apa într-o singura adunare” – si iata zapada, sub caldura
razelor soarelui, se topeste si se preface în apa; pretutindeni se ivesc pâraie
si râuri, care plecând din diferite parti, curg mereu la vale, împinse de o
tainica putere, pâna când se aduna într-o singura adunare – în ocean. Pamântul
spalat, umezit, iese de sub învelisul cel de zapada, înzestrat cu puteri noi si
oarecum din nou creat pentru om. Dar el este urât si gol; îi trebuie deci,
haine si podoabe, spre a se putea înfatisa înaintea stapânului sau. Toate acestea
nu întârzie a se arata în puterea vechii porunci: „sa rasara pamântul iarba!”
(Facere 1, 11). În fiecare primavara, dupa scurgerea apelor de zapada, ca prin
farmec se iveste din sânurile pamântului o întreaga si nemarginita împaratie a
plantelor. Cu adevarat, împaratie! Câta viata, câta podoaba, câta frumusete
pâna si în cele din urma firicele de iarba! Unde cu o saptamâna înainte nu se
vedeau decât mormane de tarâna goala, acolo acum pe fiecare dâmbulet, pe
fiecare deal, pe fiecare vâlcea e pregatit pentru voi cel mai minunat, mai
moale si mai înmiresmat covor, presarat precum cu niste topaze si safire, cu
cele mai fermecatoare buchete de flori. Cu adevarat, nici însusi Solomon nu s-a
îmbracat cu atâta podoaba întru toata slava sa (Matei 6, 29), cum sunt
împodobite si îmbracate acum cele mai multe din florile câmpului. Si câte sunt
ele? Luati toate cifrele si toate numerele voastre si nu va vor ajunge spre a
le numara pe toate. Asa de puternica este porunca: „sa rasara pamântul iarba!”
Mii de ani au trecut si oricâta vreme ar mai trece, pamântul nu înceteaza si nu
va înceta a împlini aceasta porunca cu cea mai mare sfintenie. În timpul
primaverii, de asemenea, se mai zaresc întotdeauna chiar si oarecare ramasite
din acel pom al vietii din Rai, raspândite în felurite buruieni si flori
tamaduitoare de boli, care în acest timp daruiesc pentru om izvoare de sanatate
trupeasca.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 25-27.
BATAILE INIMII
Sfantul Ioan din Kronstadt
Tine minte
ca în timp ce te rogi, Domnul se face aidoma noua, asemenea chipului nostru
celui dintru început si ca raspunde fiecarui cuvânt al nostru, fiecarei batai a
inimii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 426
GLASUL FLORILOR
Sfantul Nicodim Aghioritul
Un mare
filosof crestin mergea odata pe o carare din mijlocul unei câmpii înflorite si
îmbalsamate cu frumusetea si mireasma miilor de flori. Si acest om învatat si
credincios, având un bat în mâna sa, mergând pe carare prin mijlocul florilor,
a început a se opri si a bate florile cu toiagul ce-l avea în mâna si,
lovindu-le, le zicea: „Ce strigati asa de tare?” Apoi mai mergând putin, iar se
oprea si lovea cu batul în flori si iar zicea: „Ce strigati asa de tare?” Un
alt om, care din întâmplare venea în urma lui pe acea carare, vazând si auzind
ce face calatorul cel dinaintea lui, zicea în mintea sa: „Iata un om nebun, cum
bate si vorbeste cu florile!” Apoi mergând putin mai repede si ajungându-l, i-a
zis: „Ce ai, omule, de ce bati florile acestea nevinovate s i ce vorbesti cu
ele?” Acela, tacând putin, a zis: „Le bat si le mustru ca prea tare striga!”
Dar celalalt, zice: „Cum striga?” Cel dintâi îi raspunse: „Prea tare striga ca
este Dumnezeu, Care le-a facut asa frumoase si preaminunate cu felurimea lor!”
Atunci acel ce îl ajunse din urma si îl socotea fara de minte a zis: „Iarta-ma,
frate, ca eu, auzind ce vorbesti cu florile si cum le bati, te-am socotit ca
esti nebun. Dar acum îmi dau seama caci cu totul lucrurile nu sunt asa. Caci si
eu cred în Dumnezeu si foarte ma minunez de câmpia aceasta atât de frumos
înflorita. Dar nu mi-a venit în minte sa fac ce ai facut dumneata, adica din
mirare sa bat florile si sa le mustru ca prea tare striga si arata ca este
Dumnezeu”.
Sfantul Nicodim Aghioritul, Opt cuvinte
despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor,
Roman, 1996, cap. cap. 3: Minunile lui Dumnezeu din iarba si flori, p. 28-37
ALBINA
Sfantul Vasile cel Mare
Albina îsi
face fagurii fara sa vatame pe cineva si fara sa strice rodul altora. Se stie
ca albinele aduna ceara din flori, iar mierea – lichidul acesta împrastiat în
flori în chip de roua – o sug cu gura si o baga în gaurile fagurilor. De aceea
mierea este la început lichida, apoi cu timpul se coace si-si capata dulceata
si starea ei.
Bune si
cuvenite laude a dobândit albina de la Proverbele lui Solomon, numind-o
înteleapta si lucratoare (Pilde 6, 6-7). Atât este de harnica atunci când
culege hrana si atât de întelept îsi mestereste depozitele mierii (ca întinde
ceara în membrane subtiri si construieste celulele fagurelui dese si unele
lânga altele), încât strânsa legatura a acestor celule, a unora de altele, da
rezistenta întregului fagure. Fiecare celula se tine de cealalta printr -o
membrana subtire, care în acelasi timp si desparte si uneste celulele. Celulele
apoi sunt zidite unele peste altele în doua si trei etaje. Albina se fereste sa
faca o singura încapere, ca nu cumva mierea, din cauza greutatii sa se scurga
în afara. Afla ca descoperirile geometriei sunt un nimic pentru preaînteleapta
albina. Toate celulele fagurelui sunt hexagonale si cu laturile egale; nu sunt
puse de-a dreptul unele peste altele, ca sa nu se slabeasca fundurile celulelor
care sunt legate cu cele desarte, ci unghiurile hexagoanelor celor de jos sunt
temelie si reazem celor de deasupra, ca sa poata suporta greutatea si ca
fiecare celula sa poata tine mierea pusa în ea.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron,
traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 162.
VINDECAREA
Paisie Aghiorâtul
Același
sfânt povestește și următoarele evenimente asemănătoare: „Un om s-a îmbolnăvit
de ulcer la stomac. A îndurat nouă zile, fără a primi nici cea mai mică alinare
de la medici. M-am rugat cu fierbințeală pentru el zicând: «Doamne, ești Viața
noastră! Pe cât de ușor pot eu să mă gândesc la vindecare, pe atât de ușor poți
Tu să o dăruiești. Vindecă pe robul Tău, Împărate, de boala lui îngrozitoare!».
Mai apoi l-am împărtășit, iar acela a primit Sfânta Împărtășanie cu dreaptă
credință. În după-amiaza aceleiași zile s-a însănătoșit, iar seara s-a ridicat
din pat. Stăpânul Hristos l-a miluit și i-a redăruit sănătatea. Mă uimesc de
puterea dătătoare de viață a Preacuratelor Taine!
În slujirea mea preoțească, am
întâlnit multe persoane bolnave care îndată s-au însănătoșit datorită credinței
adânci, a pocăinței și a Sfintei Împărtășanii”
TANDREȚEA
Arhimandritul
Efrem de la mănăstirea athonită Vatoped îi sfătuieşte pe bărbaţi să-şi asume
partea mare de responsabilitate pe care
o au pentru bunul mers al căsniciei, devenind adevăraţi lideri şi modele în
familie, după modelul hristic al smereniei iubitoare. Iată 11 sfaturi pentru
bărbaţii care şi-au întemeiat o căsnicie, de la stareţul Efrem:
1. Dacă deja
eşti căsătorit, nu-ţi rămâne decât să pui în aplicare următoarele 11 sfaturi.
Dar, dacă încă nu te-ai căsătorit, înainte de a o face, primul lucru pe care
trebuia să-l puneţi în discuţie este credinţa voastră. Este fata cu care
vorbeşti credincioasă, merge la biserică? Dacă nu vă identificaţi în lucrurile
duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră va fi mai greu să dureze.
2. Într-o
căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie.
Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca
să o facă slăvită.
3. Bărbatul
să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toată truda
şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.
4. Soţul ar
trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori
frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea
parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de
multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor
evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.
5. Bărbatul,
care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece
diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a
lovi însăşi rădăcina vieţii.
6. Bărbatul
„Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt.
3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin
delicateţe, nu prin dojană şi mânie.
7. Firea
femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare
amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul
femeii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din
pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe,
să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.
8. Femeia,
după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât
tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest
lucru şi să fie tandru cu soţia sa.
9. Niciodată
nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că
de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa
propriilor rude.
10. Sau,
dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit:
„Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am
treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi
se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut
picioarelor lui, gata de orice jertfă.
11. Soţiei
nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi
descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine
ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la
prieteni.
Dacă femeia nu simte tandreţea soţului,
golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a
propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima
femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de
dragostea propriilor copii!
Așadar, cea mai mare
responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii,
deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar,
din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar
gelozia şi bănuiala.
(Extras din cartea „Mărturie athonită
în România” de Arhimandritul Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped, publicată de
Sfânta Mănăstire Vatoped în 2004
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul
dăruiește tămăduire sufletelor și trupurilor
Scriu
această epistolă dintr-un imbold lăuntric de a vorbi despre Gheronda Porfirie.
Am trăit atâtea întâmplări timp de 14 ani alături de el, eu fiind unul dintre
medicii săi, și simt că nu trebuie să ascund de frații mei tot ceea ce am trăit
alături de el. Vă voi povesti câteva întâmplări care îl prezintă pe Gheronda
Porfirie atât ca bolnav, dar și ca medic. Îmi cer iertare pentru elementele
personale pe care le voi scoate din aceste relatări și care, poate, vor afecta
expunerea. Cu siguranță, și alții au trăit lucruri minunate alături de el.
Toate acestea nu trebuie să se piardă, pentru că sunt semne ale vieții sale
trăită în sfințenie, dovezi ale prezenței Sfântului Duh în viața noastră și
sfaturi pentru întreaga noastră viață.
Gheorghios Papazachos, prof. univ.,
medic cardiolog
Gheronda
Porfirie era un o atât de simplu și de binevoitor, încât, câteodată nu te
puteai abține să-i pui chiar și cele mai prostești întrebări. Astfel, într-o
zi, fără să gândesc prea mult ceea ce urma să spun, l-am întrebat: ,,Gheronda,
de unde știi că harisma aceasta a înainte-vederii pe care o ai este de la
Dumnezeu și nu de la diavolul?”. A zâmbit larg, cu bunătate și mi-a răspuns:
,,Știu că e de la Dumnezeu pentru că nu dă greș niciodată. Femeia de serviciu
de la Policlinică se văieta într-o zi că o doare o măsea în partea dreaptă sus.
Eu i-am spus atunci că are o măsea cariată, dar nu în dreapta, ci în stânga. Ea
o ținea pe-a ei, dar, când s-a întors de la stomatolog mi-a spus cu mult
entuziasm că avusesem dreptate. La radiografie s-a văzut că o măsea din stânga
era cariată, dar durerea o simțea în dreapta pentru că erau pe același nerv.
Așadar, dacă ar fi fost de la cel rău această vedenie, atunci ar fi trebuit să
cred ceea ce simțea femeia, ceea ce s-a dovedit a fi greșit. Dumnezeu, însă, nu
greșește niciodată”.
Gheronda, ca
medic al meu, nu-mi vedea doar suferințele trupești, ci se îngrijea și de
multele mele răni sufletești. În acest sens, se nevoia să mă facă să învăț ce
este smerenia. Într-o după-amiază m-a sunat la clinică, imediat după ce
terminasem de vorbit cu un cuplu, pacienți de-ai mei care au ținut să-mi
mulțumească și să-și manifeste aprecierea față de mine prin vorbe foarte
măgulitoare. Imediat ce au plecat, m-a sunat gheronda. ,,Iorgáki, sunt
gheronda. Ascultă, noi doi vom merge braț la braț pe cărarea ce duce direct în
iad. Vom auzi: Nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Și
cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?” L-am întrerupt. ,,Gheronda, de ce bunuri
ne-am bucurat în această viață? De rabla de mașină pe care o am, de banii din
cont pe care nu-i am ori de nopțile nedormite în gardă la spital?”. Mi-a
răspuns imediat: ,,A, de ce spui așa ceva? Nu îți zice lumea ce medic bun ești?
Că ei grijă de toți, nu îi gonești, nu îi cerți. Iar tu te bucuri tare mult
când auzi toate acestea, nu-i așa? E! Ți-ai luat plata ta. La fel pățesc și eu.
Toată lumea îmi spune că am harisme, că doar se ating de mine și se vindecă, că
sunt sfânt. Iar eu, om fără minte și neputincios iau de bun tot ceea ce îmi spun
oamenii. De aceea ți-am spus eu că o să mergem împreună în iad”. ,,Dacă e să
mergem împreună, mergem și în iad”, i-am răspuns și eu. Înainte de a închide
telefonul mi-a mai zis: ,,Eu îți vorbesc serios iar tu glumești mereu. Să ne
dea Dumnezeu pocăință amândurora!”.
În ziua
următoare am fost cam mâhnit gândind că am pierdut cei mai frumoși ani din
viață fără să dobândesc ceva, închis în activitățile zilnice plictisitoare.
Imediat a sunat gheronda și, cu 2-3 cuvinte de-ale lui, mi-a ridicat moralul:
,,Doctore, ai auzit vreodată cuvintele nu vor gusta moartea? Putem, dacă vrem,
să nu avem parte de moartea veșnică. Este de ajuns să-L iubim pe Hristos. Da,
domnule doctor cardiolog, trebuie să-L iubești pe Hristos din toată inima ta
(râde)”.
Gheronda nu
era numai medic al sufletelor și al trupurilor. Era și medic pentru celelalte
vietăți pe care le-a plăsmuit Domnul. Iubea foarte mult animalele. Reușise să
îmblânzească niște papagali și îi învățase chiar să zică Rugăciunea lui Iisus.
Am rămas fără grai când am auzit papagalul pe care îl avea în chilie că zice
Rugăciunea repetând-o mai apoi de câteva ori. ,,El e mai duhovnicesc decât
mine”, mi-a spus gheronda. ,,Eu obosesc și adorm dar el nu doarme deloc,
priveghează continuu”. În ultima vreme încerca să îmblânzească un vultur.
Într-un sfârșit de săptămână, pe când se afla în nordul Evviei la o mănăstire
pentru a se ruga, s-au întâmplat următoarele pe care mi le-a povestit chiar el:
,,O ciobăniță m-a rugat să citesc o rugăciune pentru turma sa pentru că i se îmbolnăveau
caprele. Eu am fost de acord iar femeia a mers să adune turma și s-o aducă
aproape de biserica unde mă aflam. M-am așezat în fața turmei, am ridicat
mâinile în sus și am început să zic mai multe rugăciuni ce cuprindeau stihuri
din psalmi care se referă la creație. Animalele se uitau la mine de parcă
înțelegeau. Niciuna nu se mișca. Mai apoi am lăsat mâinile în jos iar țapul a
fost primul care s-a mișcat. S-a apropiat de mine, mi-a sărutat mâna și a
îngenuncheat liniștit în fața mea. Zic bine, Pinelópi?”. A strigat-o pe nepoata
sa care stătea mai la o parte. ,,Da, gheronda, exact așa s-a întâmplat, eram
acolo”.
De câte ori
mergeam la gheronda mă cuprindea un fel de teamă. Era teama ca nu cumva aceea
să fie ultima oară când îl voi examina. De aceea, îi luam pulsul cu mare
atenție, atingându-l cu mare grijă și respect, conștient fiind că ating trupul
unui sfânt de mâine al Bisericii Ortodoxe. Când terminam examinarea și îmi luam
mâna de pe pieptul lui, începea să zică fără încetare rugăciunea ,,Doamne, Iisuse
Hristoase, miluiește lumea ta”. Cât datorează această lume, generația noastră,
rugăciunilor părintelui Porfirie! Și cât îi datorez eu personal!
Plecând de
la el, îmi plecam capul ca să mă binecuvânteze. Câteodată mă atingea cu toiagul
lui – era un alt fel de a-și exprima bucuria – iar altădată îmi lua capul în
mâinile sale spunând Rugăciunea. Aceasta era ,,electrocardiograma” lui.
Acum înțeleg
de ce Dumnezeu a sădit în mine dorința de a studia medicina la o vârstă destul
de înaintată și de a deveni cardiolog. A vrut Dumnezeu să-l cunosc de aproape
și să-l ating pe harismaticul, ieromonahul simplu, iubit de toți, Gheronda
Porfírios Bairaktáris.
Într-o zi
mi-a spus: ,,Când voi pleca din această lume, voi fi mai aproape de voi. După
moarte nu mai există distanțe”. Sper ca acum să intre mai ușor în casele
noastre și în casa sufletului nostru.
Articolul a apărut în periodicul
Sýnaxi, în ianuarie 1992, la 40 de zile de la trecerea la cele veșnice a
părintelui Porfirie Kavsokalivitul
PLIMBAREA
În plimbarea
pe care o făceam, privirea mea străbătea mulțimea și fixa pe unii în mod
insistent, chiar deranjant. După câțiva metri, deși căutam altceva, am întâlnit
o privire care îmi vorbea parcă fără cuvinte, dar care m-a umplut de remușcări…
În timp ce
eu țineam în mână o plăcintă cu brânză și o sticlă cu apă, cu aer nepăsător și
rece, acela, flămând și istovit, aștepta nu plăcinta cu brânză, ci sfârșitul
său, care nu mai venea… L-am privit din nou și i-am oferit plăcinta împreună cu
sticla cu apă. Le-a luat în mână, dar nu a mâncat.
– O țigară
ai să-mi dai?
– Nu fumez,
i-am spus, dar îndată am alergat la chioșcul de alături și i-am cumpărat un
pachet.
I l-am
oferit zâmbind și neavând ce altceva să-i ofer, a început „oferta” lui.
– Țigara mă
ucide, pe când plăcinta amână întâlnirea cu iadul pentru mai târziu.
L-am privit
în tăcere și nemișcat, arătându-i interesul care cerea ca el să continue…
– Nu mă ia,
prietene, Maica Domnului, ci mă lasă aici să mă chinuiesc… Să-mi văd patria cum
se distruge și eu să nu pot să o ajut… Copiii și tinerii cum se pierd în
deznădejde, fără niciun ideal sau plan de viitor și eu să mă topesc… Să-i văd
pe bolnavi neajutorați și pe bătrânei marginalizați și aruncați prin azile, iar
inima mea să se facă neagră de supărare… Hristos este mereu lângă mine și cu
cât Îl rog să mă ia împreună cu El, mă lasă să dorm și vine din nou când mă
trezesc… Nu am altă companie, dar nici nemulțumire… Oricând Îl strig, aleargă
îndată să mă asculte… Dacă vei cere de la prim-ministru o audiență, nu-l vei
vedea niciodată. Dar Stăpânul întregii lumi vine îndată…
În clipa
aceea lăcrimează și se oprește din vorbit, pentru a privi în altă parte. M-am
așezat lângă el și așteptam să continue… Dar era atât de cald lângă el, în
ciuda frigului care era afară, de ai fi zis că avea o sobă lângă el.
În clipa
aceea mă privește și-mi zâmbește.
– Soba este
dar de la Hristos, îmi spune el, ca să nu-ți spun că noaptea mă și dezvelesc.
Când am
văzut că mi-a citit gândul, m-am făcut palid la față. Mi-am dat seama că nu era
un om de rând…
– Dreptatea
lui Dumnezeu, îmi spune el, este mai mare decât îți poți închipui… Dacă
săvârșești ucidere, îngăduința omenească a tribunalului poate să te scoată din
temniță mai devreme cu câțiva ani, pe când pentru aceeași fărădelege îți spun
că vei merge veșnic în iad… Este cu putință ca omul să fie mai iertător decât
Dumnezeu? Dacă te pocăiești de faptele care te îngreuiază, vei fi iertat îndată
de către Hristos. De aceea să nu fii atât de aspru cu tine însuți. Dă-i sufletului
tău prilejul de a se îndrepta și nu rămâne înlănțuit în legi și rânduieli.
Să-ți faci rugăciunea ta întotdeauna și să nu te lași lipsit de binecuvântarea
lui Hristos.
– Vreau să
te rogi pentru mine, i-am spus eu.
– Dacă eu
mănânc plăcinta, tu te saturi? Să te rogi lui Hristos așa cum fac și eu și să
ai credință!
Când m-am
ridicat, acela a luat plăcinta și zâmbindu-mi, mi-a spus:
– Prietenul
meu te va ajuta să găsești ceea ce cauți.
Niciodată nu
m-aș fi așteptat ca cumpărând un pachet de țigări și o plăcintă, să primesc ca
răsplată înțelepciunea unui om al străzii necunoscut, să primesc în dar
„scanarea” neliniștilor mele și încredințarea că Prietenul Hristos mi le va
spulbera.
Oamenii lui
Dumnezeu sunt printre noi și cine are ochii deschiși, poate să vadă voia Sa,
dar și harul Său, cel care transformă un om al străzii într-un înțelept, un
necunoscut într-un prieten și un om într-un frate!
Binele pe care ți l-am făcut… continuă-l!
Aș vrea să
vă spun o istorioară oarecum diferită, poate utopică, dar puternică și cu un
mesaj puternic. Ceva de care avem nevoie în zilele noastre, în cele care se
întâmplă în jurul nostru.
În urmă cu
câțiva ani un medic renumit călătorea cu familia să petreacă într-o pădure
într-o rulotă. Deodată, după o bubuitură bruscă, mașina se oprește în șanțul
din dreapta al drumului. Pană la roata din față, pe partea dreaptă. Copiii săi
gemeni s-au speriat, de aceea soția sa a încercat să-i liniștească. „Nu vă
neliniștiți, le-a spus el, voi pune rezerva și vom merge mai departe”.
Într-adevăr, a schimbat cauciucul cu multă osteneală.
Afară erau
40°C. Când a intrat în mașină, a depistat că gemenii continuau să plângă.
Femeia sa era descurajată. Medicul îi spune: „Fă puțină răbdare, peste 50 de
kilometri este o benzinărie și vom opri acolo”. Intră din nou pe bandă, dar nu
apucă să facă 50 de metri, că un zgomot, la fel cu cel dintâi, îl silește să
frâneze brusc. Când iese, ce să vadă? Și celălalt cauciuc făcuse pană.
Gemenii se
speriaseră și mai tare și plângeau în hohote. Medicul era deznădăjduit și soția
lui ajunsese într-o stare de isterie. Între timp a început să se lase
întunericul și nici o mașină nu se vedea în depărtare. Cu cât trecea timpul,
medicul era cuprins de o frică tot mai mare, nu atât pentru sine, cât pentru
familia sa.
Trecuseră
două ore, când în depărtare au apărut luminile unei mașini. Medicul aleargă ca
un nebun cu mâinile ridicate în mijlocul drumului pentru a opri pe cel care
trecea și a-i cere ajutorul. Mașina se apropie și frânează. Era o mașină
pick-up mare cu un câine lup în benă. Câinele părea să fie bun. Medicul merge
la geamul șoferului și un bărbat voinic cu o barbișon neîngrijit. Pe bancheta
din dreapta vede o pereche de cârje.
– Te rog, am
doi copii mici și am făcut două pene. Ajută-ne!
– Și ce vrei
să fac?
– Am văzut
că peste 50 de kilometri este o benzinărie. Poți să mă duci până acolo să repar
mașina?
– Vrei să-ți
dau mașina să mergi până acolo? Și să rămân eu cu familia ta, ca să nu rămână
singuri în pustie.
Medicul îl
privește uimit pe străin pentru promptitudinea sa de a-i da mașina, dar simte
și nesiguranță să-l lase singur cu familia sa. Străinul își dă seama de
neliniștea lui și îi spune:
– Nu te
neliniști, sunt o companie bună pentru copiii tăi. Tu însă să ai grijă de
câinele meu. Este un câine bun, dar sălbatic și învățat să mă apere.
Medicul, de
frică ca străinul să nu-și schimbe părerea, îi spune:
– De acord.
Îi explică
apoi situația soției sale, în timp ce străinul mergea spre rulotă
sprijinindu-se de cârje. Avea două picioare de lemn. Medicul nu mai așteaptă
împotrivirea femeii sale. Este speriat și deznădăjduit. Se urcă în mașină și
pleacă plin de agonie și remușcări.
Ajunge la
benzinărie, repară mașina și o ia pe drumul de întoarcere, însă din pricina
agoniei pentru familia sa, broboane mari de transpirație cădeau de pe fruntea
sa. Trecuse o oră și jumătate de când plecase. Frânează brusc în fața rulotei.
Când se apropie, în loc de plâsete, aude râsete.
Deschide ușa
și vede următoarea priveliște. Necunoscutul făcea grimase în fața gemenilor,
care se prăpădeau de râs, iar femeia lui gătea ceva de mâncare, ca și cum nimic
nu s-ar fi întâmplat. Când îl vede, îi spune: „Bine ai venit, dragul meu!”.
Medicul îi privea fără glas. Celălalt nu mai așteaptă răspunsul lui, își ia
cârjele și se ridică monologând: „Să merg și eu”. Medicul îl însoțește până
afară și ajuns la mașină îi spune:
– Îți mulțumesc,
m-ai salvat. Cum pot să-ți răsplătesc binele ce mi l-ai făcut?.
Celălalt îl
privește în ochi și-i spune:
– Îți voi
spune o istorioară. Eram soldat în Vietnam, când a căzut lângă mine o grenadă.
Un alt soldat m-a cărat în spate cinci kilometri. Mă simt foarte fericit că-mi
lipsesc cele două picioare. Doar un singur lucru te rog. Continuă-l!
– Ce anume?
Întreabă medicul.
– Binele ce
ți l-am făcut.
Medicul este
astăzi renumit pentru două motive: Primul: deosebitele lui calități de chirurg
și al doilea este fraza „Continuă-l!” pe care o spun de fiecare dată când
cineva fără posibilitate economică îl întreabă: „Domnule doctor, cât vă
datorez?”.
Să fie oare
atât de greu pentru fiecare dintre noi să continuăm ceea ce am citit?
SENS UNIC
Sfântul Ioan din Kronstadt
Mă simt plin
de lumină, de căldură și de liniște când mă îndrept cu tot sufletul către
Soarele cel nevăzut, Soarele Dreptății, Hristos, Dumnezeul meu. Atunci mi se
topește gheața de pe inimă, mi-o simt spălată de necurăție și stricăciune, se
risipește bezna, fuge moartea duhovnicească, se înstăpânește viața cerească,
nimic din cele pământești nu mă mai atinge.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Viața mea
în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, București, 2005, p. 304
ÎMPREJURĂRILE EXTERIOARE
Părintele Arsenie Boca
În realitate
împrejurările, oricât de curioase ar fi, – și poate cu atât mai mult –, nu sunt
decât excitații din afară care declanșează mecanismul nostru metafizic:
creșterea noastră spirituală – devenim practic și real, conștienți și de
cealaltă dimensiune a existenței, al cărei umil suport biologic putem fi și
noi, cei în cauză.
Parintele Arsenie Boca, Parintele
Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost,
Cluj-Napoca, 2002, p. 84.
Dumnezeu să vă dea
viață lungă, sănătate, putere de muncă, împlinirea tuturor proiectelor și
speranțelor, fericire și mântuire!
La mulți ani!
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
FELINARUL
Sfantul Ioan din Kronstadt
Mergeam sa
savârsesc slujba Utreniei. Soarele rasarise si îsi reflecta razele în sticla
unui felinar atârnat de un stâlp. Se reflecta atât de clar si de intens, încât
trebuia sa-ti feresti ochii, nu te puteai uita asa cum nu te poti uita la
soare. Cugetam în sinea mea: daca soarele creat, material, se reflecta cu o
stralucire atât de intensa într-o bucatica de sticla transparenta, cum sa nu se
reflecte Soarele cel necreat, imaterial – Dumnezeu, în inima omului care n-a
cunoscut pacatul (vorbesc în principiu), sa nu Se reflecte cu toata stralucirea
în sfintii Sai, în virtutea unirii cu El, a dragostei fata de El, curatiti
fiind „de toata întinarea trupului si a duhului, desvârsind sfintenia, în frica
lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1). Da, El se reflecta, în plenitudinea
splendorii Sale, în sufletele alesilor Sai si aceste suflete curate, aceste
chipuri ale lui Dumnezeu, ca si sticla transparenta, stralucesc ca aurul la
soare, cu stralucirea diamantina a celor mai curate ape. Stralucesc însa pentru
Dumnezeu si pentru îngerii Sai, fara a-si arata stralucirea oamenilor, dupa
iconomia lui Dumnezeu, stralucind lorusi prin lumina credintei, a virtutilor,
asemenea unei lumânari puse într-un sfesnic, luminând o încapere si pe toti cei
aflati în ea. Ma mai gândeam si asa: daca soarele creat se reflecta în geamul
unui felinar, cum sa nu se reflecte oare Soarele imaterial, în chip deplin si
fiintial, în preacuratul Trup Si Sânge al Domnului, în altar, prin lucrarea
Duhului Sfânt, Datatorul de viata? Da, lucrarea Sa se reflecta aici toata,
întru totul si cu toata dragostea Sa, deoarece „Cel ce manânca Trupul Meu si
bea Sângele Meu – întru Dumnezeu – ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu în el” (Ioan
6, 56).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 401
RAPOSATII
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Rugati-va
mereu pentru cei raposati. Nu poate nimeni sa-si închipuie cât de mult asteapta
cei morti sa ne rugam pentru ei. Cei care au fost în puscarie stiu cum asteptau
sa primeasca o veste, sa primeasca un ajutor de la cei liberi; tot astfel
asteapta si cei plecati din lumea aceasta sa primeasca mângâiere de la noi.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca,
2009, p. 77.
OGLINDA BUNATATII
Sfantul Ioan din Kronstadt
Lumea
întreaga – cerul si pamântul, cu tot ce se afla în ele, marea, cu toate ale
sale – este o revarsare a nesfârsitei bunatati a lui Dumnezeu, a întelepciunii
si puterii Sale nemarginite, a bunatatii pe care o arata fapturilor Sale,
create pentru bucurie si fericire si, în primul rând, a bunatatii Sale fata de
neamul omenesc. Lumea este o oglinda a bunatatii, inteligentei, întelepciunii
si puterii lui Dumnezeu. De aceea, sa nu ne legam de lume, ci de Dumnezeu. „Ca
pe care am eu în cer afara de Tine? Si afara de Tine, ce am dorit pe pamânt?
Stinsu-s-a inima mea si trupul meu, Dumnezeul inimii mele si partea mea,
Dumnezeule în veac” (Psalmul 72, 24-25).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 286-287.
Sursa: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu