George Anca – I S R A E L

I S R A E L

Părintele Calistrat – Klaus Iohannis – George Anca – Bianca Andreescu -

Dictatul de la Viana – Adrian Bucurescu – Liliana Popa – Daniel Vorona – Mihai Traistă – Corina Dașoveanu – Ramona Muller – Mirela Minuța – Costel Stancu – Emanuel Petrescioiu

Parintele Calistrat

BRADUL DE CRĂCIUN

Tradiții, obiceiuri sau spiritualitate?

- Bradul este falnic, reprezintă puterea și demnitatea, bărbăția și curajul, înfruntă furtunile, vijeliile, vitregiile, stă tot falnic și verde fie vară, fie iarnă.

- Bradul rămâne haina verde a munților, fala codrilor și a naturii, prin frumusețea lui veșnică.

- Bradul de Crăciun, creşte destul de greu şi se taie destul de repede,aceasta trebuie să ne dea și de gândit, timpul de a creea un lucru frumos și timpul de al distruge, neavând suficienta înțelepciune, face mari erori de conjunctură.

- Însă odată adus în casele noastre și decorat cu luminițe, ghirlande, dulciuri, globuri strălucitoare, el este bucuria copiilor și dă viață momentului solemn al sărbătorilor de iarnă.

- Deși profane fiind toate acestea sau simple tradiții, noi putem sui prin ele mintea la Dumnezeu, contemplând la cele duhovnicești.

-Luminiţele, să ne gândim că toate acele luminițe care strălucesc sunt "Sfintele Împărtăşanii", pe care le-am primit de-a lungul vieţii noastre, începând de la steaua de sus din vârful bradului adică de la Sfântul Botez, când am descoperit credința și pe Hristos, în copilărie apoi mai mărișori, până la coroană de jos a bradului, care semnifică bătrâneţea sau apropierea de țărâna din care suntem zidiți.

- Când împodobim bradul cu dulciuri, să ne gândim ca acelea pot fi toate vorbele bune și dulci pe care le-am dăruit celor întristați sau în necazuri.

- Globurile strălucitoare sunt toate faptele noastre bune și minunate care au răspândit în jur credință, lumină și model altor oameni.

- Cum trebuie să fim noi în lumea aceasta în calitate de creștini?

- Buni, blânzi, smeriți, iubitori și îngăduitori, în aşa fel încât cei care ne-au cunoscut să le pară rău că am plecat dintre ei, să lăsăm în sufletele altora, acea amintire frumoasă.

- Amintiri de pietate și evlavie care s-au desfăşurat pe drumul de la leagăn la mormânt,( cartea faptelor bune), apoi între altar și cimitir, când ne naștem în veșnicia lui Dumnezeu.

Iohanis trimite ambasador în Israel

de Andreea Diochetanu

Presedintele Klaus Iohannis a anuntat, marti, ca il va promova pe Radu Ioanid in functia de ambasador al Romaniei in Israel.

"Aceasta chestiune (numirea unui ambasador in Israel - n.red.) a fost in atentia mea tot timpul si pot sa va spun astazi ca intentionez sa il promovez in aceasta pozitie pe Radu Ioanid, care va intra in procedurile diplomatice poate chiar in saptamana asta si la inceputul anului sa avem un ambasador al nostru in Israel", a declarat seful statului, la Palatul Cotroceni, dupa ce s-a intalnit cu Adrian Zuckerman, noul ambasador al SUA in Romania.

Radu Ioanid este un istoric si filozof de origine evreiasca, originar din Romania si stabilit in Statele Unite ale Americii.

Precizam ca postul de ambasador la Israel este vacant de peste trei ani.

De altfel, in luna septembrie a acestui an, rabinul Comunitatii Originarilor din Romania, Josef Wasserman, a facut un apel catre presedintele Klaus Iohannis si premierul de atunci Viorica Dancila sa lase la o parte divergentele si sa ajunga la un consens politic in vederea desemnarii ambasadorului Romaniei in Israel.

"Vreau sa fiu clar: Lipsa unui ambasador pe un timp asa de lung - peste trei ani - nu este o diploma de onoare pentru Romania. Eu nu pot da niciun raspuns atunci cand sunt intrebat, de multe ori pe an, in cadrul diverselor activitati din Ierusalim - cum s-ar fi simtit Romania daca Israelul n-ar fi trimis ambasador timp de trei ani", a spus acesta atunci, printre altele.

George Anca

  (pribeag) Nansi, la Sighișoara, plecată de noapte. Cele șase zile împreună, cu ea bolnavă - eu? Șora, Mateescu, Stratilat. Catharina Blum de Heinrich Boll. Legitățile trecerii la socialism, de Kolescov – irespect românității. Viața romanțată a lui Dickens, la tv, și Frank Sinatra, duminică, Sorin Titel. Miu: „Ți-ai făcut mai mult decât datoria.”

          Melancolia de odinioară nu s-ar recunoaște. Nana a bătut la mașină. Mesele parșive – dacă nu Șive – ale scriitorilor  -  să nu mai înțeleg naționalismul de cafenea? Caste comunicante – mi-a zis Clipici: cel mai mare reclamagiu. Raportul dactilografiat. Mircea Martin: „umbli, domnule!” Gramatica fanteziei, în tipografie, de mai an.

          Perfectarea contractului. Bun, foarte bun (Jurconi – cui?). Pupat, București – Ion Iuga spre zilele Pushkin. Umblu prin patrie, patria umblă prin mine. Versuri de o muzică închisă și zăvor adjectiv. Precis ceva nu mă iartă. Îmi sugerez dușmani ziditori? Mai bine-aș scrie un articol. „Șapte anotimpuri în India”.

          După zece zile. Voi rezista. Romulus Vulcănescu are presentimentul „tragic” că mă voi întoarce acolo. Aș cunoaște ce să aștept și ce mă așteaptă. S-a pus ploaia nemusonică. Simt și o liniște, jinduind la fericirea Nanei. Am dactilografiat articolul. Am reînceput să scriu în caiet. Iuga pleacă la noapte, cu trenul, în Rusia. Ploaia se mântuie.

          M-am întors acasă din India – și-am zis floare de salcâm peste garduri – prieteni de sărbătoare în mai de Sfântul Constantin Brâncuși. Nevasta și fata se întorseseră acasă din India pe vifor una intrase în spital pe nicio amintire din copilărie de-am plâns și m-am întors acasă din India înainte de Sfântul Constantin Brâncoveanu.

          Vaal se retrage un pas: unde e dosarul, n-am avut un dosar? Nu. Dosarul cu diploma mea honoris causa din Nisa, explică. Nu, niciun dosar. Să ne întoarcem. Norii s-au îndepărtat. Îl așteptăm respirând mulțumiți. Apare cu o cutie roșie garanță din care scoate Apprentisages și recită patru poeme în franceză, după, „Timp și vreme” în românește, la capătul străzii vorbind de condițiile epigramatice ale cunoștinței – ceea ce chiar nu era cazul – drept care mai citește una, iar apoi, pe traversă, recităm în sanscrită și latină, Rgveda și Vergiliu.

          Spusesem, într-o doară, la început, o, e cineva Vaal care a grăit: Jeane Duval, Parisul și India înseamnă poezia baudelaireană. „Eu sunt”, gemuse el. Cei care nu l-ar fi înțeles: nimeni. „Visages de Paris”. Poezie modernă. Academică? Decadentă? Ocazională? „Sunt eu”. Bineînțeles. Ginerele domnului Eminescu. Teii grei. La Voie Lactee...

          Apare șansa unor întâlniri de o pasionantă intimitate, las India în sine și mă dedic vechii glorii pensionare a desantului parizian în Vatra Luminoasă. Rămân la șahul bătrânilor culturii moderne – ei au îndemnuri de o adâncă provocativitate. Irealizabilă. Pedanterie? Tristețe? Revelație? Viață în reverența stilului? Intervocație? Flică aruncă povestea lui Georgică, nepotul lui Paulică, aia cu alămitul holenderului.

          Ce voi face cu caietele? Cărțile de indologie? Mi-aș multiplica de grabă cursul. Plus literatura. Plus moartea. Joia primește S.G. Se pare că o văd. Cu alți ochi? Mithu e cam pustnic, interoghează. Nu există fericire, câte-o bucurie în absența tristeții. Îmi zice M.F. „Ce faci Eliade junior?” Aș datora scrieri? Ce nu se publică? Imobilizarea gândirii și recăderea în lirism. Neșansă. Pisici pe dinainte. Orientalistică occidentalizantă.

          Nicu Filip, important. Puiu Velcescu, același, poate sublim. Ioana Diaconescu scrie poezie cu șerpi. Rachici a tradus din Iqbal. Icoanei, cu N. Zberea – harta în față, să străbatem pe jos pădurile dintre Comana și Prundu. Seara îi citesc „schița” „În căutarea absolutului. Pe urmele unui moldovean plecat în India la mijlocul sec. 19”. Întrerupsesem lectura pentru a conversa cu Nansi și cu Gabi despre venirea tatălui meu, mâine. Măriuca se supără pe Nana că râde privind, la televizor, un jongleur.

          Din nou spre India. Doba de câlți (mme Fodor) bate zobios. „Nu conta pe noi” (G. Macovescu). „Nu ți-a plăcut?... Viața e grea oriunde” (M. Malița). Mamutul literar mă dinosaurizează. Un oaspete de mare valoare va fi aici în 14 iunie, MM vrea să mă angajeze pentru el – voi vedea în 11 ce vrea. Care scriu, scrie-mi-s-ar scrumul în India. Iar în ieslea secției de poezie, nu s-ar găsi destul fân de semănat de editurile papugiilor. Și dacă supraviețuiesc?

          C. Mateescu vrea să mă viziteze în India. Vom fi vâlceni răzbunați. „A fulgerat”, spune Nana, aproape într-una. Nu-i e frică. „În India fulgeră tot așa?” Să fi uitat. Fulgerele nu-și amintesc nimic, vor străbate, cât lumea, întunericul norilor spre pământul nostru de acum și de totdeauna, misterioase, dezvăluitoare.

           Ieri, Marin Preda prefera, oare, dodiilor bobotele? Ne vedeam pentru India (Mulk, Sahitya), a se traduce  Întâlnirea din Pământuri (mi-a scris pe un bilețel că e nume propriu). Traducerea lui Mișu l-ar fi făcut pe Moromete, din șmecher, „imbecil”. Mă întrebase Malița, cum nu mă disciplinase India? L-am vizitat și pe Paul Niculescu-Mizil în cabinetul său de ministru al finanțelor – familiar, surâzător, încurajând.

          Picurare. Tel. Amita B. Voind să mă cunoască. Ne vedem la Muzeul de literatură, pentru Eminescu. S-o întreb cine crede că este Jundandel? Vom avea, oricum, ce ne spune, și în românește. M-am indianizat, totuși, destul de tare ca român? Cât să se fi românizat și ea?

          Amita Bhose, venită întâi, în 1959 aici, este o româncă anti-indiană, ori indo-românistă la București, eminescolog, tagore-ist, paremiolog (nu știe Țiganiada). Vorbește cu nerv muntenesc pro-bengalez. Depășește cu inteligență amintiri neplăcute, îmi cere cărți din India, nevăzându-mă bine la salariul de acolo, o găsesc formată aici pentru pretutindeni.

          E o noapte de moarte eminesciană. Marin Bucur a convins devoții spre scandalizarea lui Cioculescu, care a scandalizat și el vorbind la urmă, nu de tot – când soluția s-a extins într-un comentariu asupra lui Marx și a legionarilor. Simt o piedică uriașă până și în dusul pașilor. Îl văzusem pe Iuga, și mă salutase, beat, Velea, iar Jebeleanu ne urase noapte bună, la Casa Scriitorilor.

          Cărțile acestei femei, ca și viața ei redescoperită, cu inteligența care o face laborioasă și încrezătoare, cu o tenacitate acoperită de sensibilitate  și adâncire în subiecte de orizont occidental, conștientă de o aură - „se poate vorbi rău despre mine?” - toate, până la urmă, contrazic, până la altă deprimare, deprimarea de spirit indian, probând o tărie românească portretizată furibund, în zare Eminescu, de Marin Bucur aseară.

          A-ți pierde credința în români – ea să și-o fi pierdut în indieni? - este a nu mai avea în inimă pe Eminescu? Utopia ce mi s-a întregit în minte cât am viețuit în India renaște, când și când, acasă. Aud că apelul pentru păstrarea lectoratului, ici și colo, ar fi deranjat ministerul trimițător, speriat că-l voi bombarda, din nou, cu scrisori din India. Citesc Pascal și Budai, iar  acum scriu despre Amita.

          În 2 ianuarie am plecat din Otopeni cu Tarom, conduși de T. Geoabă, Gh. Și M. Rizoiu, Ion, F. și B.D. Iuga, S. Mircea. Nansi a plâns cumplit la despărțire. În avionul de Moscova eram patru persoane – a patra, o rusoaică măritată tot pe strada noastră. Dinner în ruble pe Șeremetievo. Toată noaptea în zbor până la Delhi (aterizare mai puțin lină decât cea românească la Moscova).

          Neanunțați (și neprimiți la universitate). Două nopți într-un apartament deminud al ambasadei. A treia, la Guest House. Aici, ca și cu ani în urmă, l-am visat pe Vasile Văduva, era bolnav, într-un timp nu mai era decât o schiță de schelet, apoi un convalescent incurabil, discutându-și savant agonia, în fine, un copil al refacerii memoriei în alergări și fripte cu copiii, cu noi toți, recuperându-ne în Anul Ăsta (internațional al disbled-ilor), insinuându-ne, cine știe, conversația kieviană, netresărirea la toată reîntoarcerea într-un loc atât de familiar, cu toată absența, găsindu-ne totuși schimbați, iar el ni se alătura capricios ca totdeauna, același.

          Sardarul vicecancelar m-a primit cu căldură. În departament, 41 studenți înscriși. În bibliotecă, un raft masiv, la vedere – fosta bibliotecă „Eminescu” - măcar cu atât s-au soldat insistențele și absența mea. Prolog la Continua: bibliotecară  de la biblioteca Universității-mamă din București – doar acolo puteam consulta primul volum Eminescu din ediția Perpesicius, scurtă vreme, cât să-mi copiez Doina, într-un carnețel vernil (apoi, într-un caiet de matematică, tip școală, pentru India). Atât de-ar dura amintirea blândei Continua.

          Prima clasă. 5 studenți fără românească – vom mai vedea. Fără cărți – consum multă cretă. Fonetică, vocabular, tot. După ore, bătrânul sardar italienist Alhuvalia se interesaează serios de dodie. Parasnis, de franceză – cinematografic. TOI despre înghesuiala la un film maghiar, o carte a departamentului de romani, „Roma”, revista țiganilor, Chandigarh. Recitare, gri, cu insistență pe „Fie vreme bună rea / Mie-mi curge Dunărea. Eminescu, Arghezi, Sadoveanu.

          În toată Kamla Nagar, cu Nana, după cărți de-a doua („Twenty froggies went to school”). Ne vizitează Martin Bharat (2 ani), Marek și Edward, apoi Ajay. Noi, la Masih (Rajesh, Anita, Parita, Richard și d-na). Nana va merge la Queen Mary College, ca o creștină ce e. O maimuță în vizită la Vice (TOI: ca și cum nu erau de ajuns greviștii). Nansi a visat pe tataia Nase cu capul tăiat. 

          St. d. p. M.E(liade), nu știm ce presiune ne-a împins din nou în I(ndia), pentru încă patru ani. Paranteza noastră indiană – de doi ani – petrecută în patria mamă nu ne-a adus vreo explicație specială a vieții, nici a suferinței. Am tipărit abia o carte  - Gramatica fanteziei de Gianni Rodari – pe care o tradusesem din italiană încă din 1974, ceva articole, literatură mai deloc. E drept, am confernțiat ici și colo, ca pentru o consolare în surdină; ca slujbă, am funcționat la Facultatea de ziaristică unde am predat română și la africani și arabi; la un moment dat, pentru 12 zile, am participat la lecții de tv ale unui profesor de la Universitatea dv. din Chicago.

          Conferințele despre India, prin diferite orașe, mi-au confirmat setea generațiilor tinere pentru opera dv., protestul de a nu-și putea procura cărțile (Zalmoxe) dv. - distribuite confidențial. În ce mă privește, mi-am adus acel mirific M.E. Reader, pentru care încă vă mulțumesc, împreună cu multe kilograme de cărți și foi tăiate din zeci de volume românești. În atmosfera de acasă, nu mi-a mai dat mâna să-l văd pe d-l Noica, altfel celebrat (neoficial) ca filosoful nr. 1. L-am văzut pe M. Ș., care cred că v-a trimis Sarea pământului. Pe Grig. P., de asemenea. Un spalt, De la Eminescu la Mircea Eliade, i l-am cedat lui M. Ș.

De unde vine Bianca Andreescu

O echipa a postului Radio Canada a venit in Romania pentru cateva zile din dorinta de a intelege de unde provine Bianca Andreescu.

Desemnata recent cea mai buna sportiva a anului in Canada, Bianca se bucura de toata atentia.

Iar jurnalistii de la Radio Canada au venit special in Romania, tara in care Bianca a facut primii pasi in tenis. Aici, ei au descoperit ca romanii o asimileaza pe sportiva in varsta de 19 ani ca fiind de-a lor.

"Am avut un feeling extraordinar cu ea. E foarte important sa-l ai. Avea calitati care sunt rare si de multe ori native. Seriozitate, ambitie, foarte tenace, exact cum este si acum pe teren. Nu stiu daca este romanca sau nu, dar mie nu imi pasa", a spus Gabriel Hristache, primul antrenor al Biancai.

Apoi, canadienii au mers si in Vaideeni, satul din care provin parintii Biancai. Printre vacile care se plimba pe ulitele comunei, ei au descoperit ca Bianca are un adevarat fan club format din varstnici.

"Este un fenomen Bianca, este o minune! Am facut tensiune, am avut pulsul mare! Bianca a fost ca o explozie! E din sangele nostru, din Romania pentru Romania! Gena ei este de la Vaideeni! Asa au fost vaideenii din totdeauna!", a spus doamna Elizabeta, care s-a prezentat ca fiind un fan infocat al Biancai.

Apoi a urmat o vizita si la bunica Biancai, aflata tot in Vaideeni.

"Are ambitie, curaj! Am trait cu emotii, mai si plangi, mai si plangi. Cam asta e mama", a spus bunica Biancai.

De altfel, canadienii amintesc si faptul ca Bianca se mandreste tot timpul cu radacinile romanesti.
 "Simt toata iubirea din Romania si din familia mea, dar si toti prietenii mei de acolo", a comentat Bianca.

C.S.

Culisele Dictatului de la Viena --1940

           Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și Memoriul lui Iorga din 2 iulie 1940 cu privire la pierderea Basarabiei și a Bucovinei de nord Crime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări de biserici: Atrocitățile comise asupra populației și armatei române în 1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord. Documente OFICIALE ale statului român

 La 77 de ani de la dictatul care a dus la separarea - vremelnică - a unei părți a Ardealului de Țară, este bine să cunoaștem cât mai multe detalii despre ceea ce s-a întâmplat atunci.

  Cu cât știm mai multe, cu atât avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am greșit atunci.În acest sens, trebuie să precizăm că vara anului 1940, cu cedările teritoriale către URSS și Germania, a fost punctul culminant al unei politici falimentare, ce nu a ținut cont de schimbările politice de pe continent de la momentul psihologic al Primului Război Mondial.

  Revenind la momentul 30 august 1940, colonelul (r) Alesandru Duțu, unul dintre cei mai redutabili istorici militari ai țării, a publicat câteva dintre culisele acelor evenimente nefaste pentru noi.

  Astfel, printre detalii, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute!

  De asemenea, reiese importanța pe Hitler și Germania o puneau pe petrolul României, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. De altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre cele două ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul nemților. Mai mult Hitler considera imperioasă existența continuării existenței statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuher-ului anunțau partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în mâinile Rusiei pentru a fi distrusă.

  Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public,  a „imposibilității” rezistenței românești în fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.

  Iată textul colonelui (r) Duțu, marcând evenimentele în ordine cronologică (sublinierile ne aparțin):

  26 - 27 august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de demarcație româno-ungară impusă prin dictatul de la Viena.

 Adolf Hitler: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă”.

 La 26 august 1940, preocupat de ,,cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria și România” și dorind să ,„evite cu orice preț o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano propunându-i să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și ,,să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”. Oferta trebuia însoțită și de un ,,avertisment”: „cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. Având acceptul lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s-a declarat de acord.

  A doua zi, convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România pierdea unele regiuni de graniță. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și „regiunea secuiască trebuie să aparțină neapărat Ungariei”. Seara, spre Germania s-a îndreptat și Galeazzo Ciano având „deplină libertate de acțiune” din partea Ducelui.

  La Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți factori: „Un factor pur material, care are însă o importanță extraordinară pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de importantă, atât pentru Germania cât și pentru Italia. Este limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de petrol din România către Germania și Italia. Natural că o Românie în război cu Ungaria nu-și va mai putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. Un al doilea element este problema extinderii războiului... Aceasta va duce la înrăutățirea considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se va ajunge la un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. Dacă Ungaria va rămâne singură, atunci, având în vedere gradul ei de pregătire militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc sigură... Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au tot interesul să facă totul pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta este și părerea generalilor germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară, cum o socotesc cei de la Budapesta”.

  În final s-a considerat că pentru protejarea intereselor germane se impunea șantajul.

 „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria - a continuat Hitler - cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma urmelor este încă destul de mare... De altfel, Italia și Germania trebuie să se gândească dacă nu ar fi indicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului român în continuare, deoarece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei și Germaniei”.

  În final, Führer-ul a decis ca noua linie de demarcație româno-ungară să corespundă intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în apropiere de Brașov, pentru a „proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei și României în așa fel încât ele să fie ținute ca  „două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.

 Cu același prilej s-a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două delegații, ci ,„la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.

 Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat harta și au plecat la Viena.

 Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri militare corespunzătoare.

   29 august 1940. Dictatul de la Viena (I).

 După primirea invitației guvernului german ca ministrul român al Afacerilor Străine să participe, la Viena, la ,„o convorbire asupra relațiilor româno-ungare”, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între10 000 și 18 000 kmp).

 Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui Joachim von Ribbentrop, prin Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populație. Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca îndată după acceptarea acestui principiu să avem o propunere pentru o eventuală frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie mutată încoace și încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial”.

  La 29 august 1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au discutat mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i-a propus ca diferendul să fie soluționat prin „arbitraj”. Cerând „un timp de gândire”, ministrul de Externe ungar și-a întrebat guvernul dacă „este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că „arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”. Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis „să se supună fără condiții” deciziei luate de „tribunalul” german și italian.

  „Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul guvernului român fiind cerut până la „ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece „ar cere prea multă vreme”).

 După ce ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit „în termeni impresionant de apăsați” de „atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă „Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care „ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.

  La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,„dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”.

 În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.

 Neacceptând explicațiile lui Mihail Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat „o vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi „pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. A conchis că soluția trebuia să consta într-o „sinteză între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între68 000 kmp, cât a cerut Ungaria, și25 000 kmp, cât a oferit România.

  La protestul lui Mihail Manoilescu că „noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți pierde toată Transilvania”.

 Apoi a transmis la București: „Situația este mult mai rea... Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice”.

  În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că „Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”. Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a „arbitrajului” Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.

  Noaptea târziu, după ce Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici „rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele”, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop „nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră”.

  Peste ani, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.

  Puțin după miezul nopții (29 spre 30 august 1940), la București, Consiliul de Coroană a început să dezbată „comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian”.

 Față de această inspirată formulare, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Nu știu cine a avut inspirația să înscrie aceste cuvinte laconice, care definesc atât de exact situația și denunțau în fața lumii întregi siluirea și brutalitatea la care fuseserăm supuși. Dar știu că autorul acestei formule a binemeritat de la viitorime, fiindcă a creat chiar din acea clipă baza unei revizuiri și a unei anihilări morale și politice a monstruosului act de la Viena. Acest comunicat a iritat însă până la exasperare pe Ribbentrop și Ciano”.

  În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania „nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.

  În final, pentru primirea ,,arbitrajului” au votat 21 de participanți, 10 au fost împotrivă, iar unul s-a abținut.

 Hotărârea a fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmânată lui Wilhelm Fabricius, care aștepta cu nerăbdare.

  La orele 12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat proiectul definitiv al scrisorilor de garanție: ,,În numele și din ordinul guvernului german (italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului român#. Cu același prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze două scrisori referitoare la situația germanilor din România, respectiv renunțarea la Cadrilater în favoarea Bulgariei.

  Apoi, la orele 13.30, delegația română a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul Belvedere, unde fusese convocată și delegația ungară.

  În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul „arbitrajului”, Mihail Manoilescu a cerut cuvântul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim von Ribbentrop i-a răspuns ,,scurt și brutal” că va vorbi la sfârșit.

 După citirea textului ,,arbitrajului”, în limbile germană și italiană, delegației române i-a fost prezentată o hartă românească pe care era trasată viitoarea linie de demarcație româno-ungară.

  „Ochii mei – rememora Mihail Manoilescu – căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul... Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, negru... În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința”. Și-a revenit după ce i s-a adus un pahar cu apă.

 Când i s-a prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit fără să citească. Profitând de de starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i-a mai dat cuvântul.

  Cu greutate, ministrul român al Afacerilor Străine s-a ridicat din fotoliu (susținut de Valer Pop), fiind condus într-o cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i-a luat pulsul și tensiunea, ultima fiind între 6 și 8.

 După ce Joachim von Ribbentrop a încercat să-l consoleze, Mihail Manoilescu a replicat: ,,Ceea ce mă îngrozește nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor”.

 „În felul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru – avea să consemneze Raoul Bossy – a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano”.

 Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra de25 000 kmp nu a fost propusă niciodată de România.

  În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă: „Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.

  Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.

Adrian Bucurescu

Cărți ticăloase

După evenimentele din Decembrie 1989, au apărut nenumărate cărţi, în condiţii grafice deosebite şi cu preţuri cât de cât accesibile. Nu este vorba aici de conţinutul lor, benefic sau malefic, şi nici de talentul autorilor lor. E bine că au apărut sau au reapărut şi cele care fuseseră interzise pe vremea comunismului, şi care erau greu sau imposibil de procurat.

Tot în acest răstimp, fie din cauza greutăţilor financiare, fie din alte motive, unii români şi-au vândut cărţile anticarilor profesionişti sau unor vânzători la tarabe. Faptul are şi părţile lui bune pentru cei care le caută, mai ales că multe astfel de cărţi au preţuri mici. Problema este că printre ele se strecoară şi cărţi ticăloase, otrăvite, care au intoxicat, la vremea lor, câteva generaţii de cititori.

Am văzut pe tarabe operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, cărţi de sau cu Mao Zedong, Ceauşescu şi alţi descreieraţi cu veleităţi de ”filosofi”, dar şi cărţi de literatură, mai ales sovietice, traduse în româneşte, precum şi autohtone, de pildă ”Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu, ”Lazăr de la Rusca” şi ”Minerii din Maramureş” de Dan Deşliu, poezii de Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Alexandru Jar, Victor Tulbure, Eugen Frunză, proză de Titus Popovici, V. Em. Galan, Petru Dumitriu etc.

Am găsit şi celebra carte ”Aşa s-a călit oţelul” de Nikolai Ostrovski, tradusă în foarte multe limbi, al cărei personaj principal, Pavel Korceaghin, a fost impus ca model suprem de ”om sovietic”. Ostrovski nu era lipsit de talent, şi acest lucru îl face extrem de periculos şi astăzi. Poate că el chiar va fi crezut în comunism, dar cartea rămâne extrem de subiectivă, întrucât prezintă numai punctul de vedere oficial al puterii sovietice, care era şi al lui I. V. Stalin. De altfel, chiar titlul original al cărţii conţine cuvântul rusesc stal ”oţel”, de la care şi-a luat pseudonimul şi călăul sovietic, pe numele lui de familie adevărat – Djugaşvili.

Pe lângă multe astfel de volume, am găsit la o tarabă şi altă carte, considerată extrem de importantă în anii ’50 ai secolului trecut, ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin”, subintitulată ”Eseuri critice”, de Ion Vitner, apărută la Editura de Stat, 1949. Autorul a fost un reprezentant zelos al realismului socialist şi proletcultismului din Republica Populară Română.

Acest Vitner socotea că, prin silinţă, se poate deveni ”un adevărat educator al maselor, un propagandist al ideilor socialismului, un agitator şi un mobilizator al elanului eroilor muncii din viaţa noastră de fiecare zi”. În revista ”Contemporanul”, nr. 40, 27 iulie 1947, el a publicat un articol, cu titlul ”Poetul culorilor sumbre”, în care Mihai Eminescu era contestat, fiind declarat ”nebun” şi acuzat că este ”exponent al marii boierimi şi al tedinţelor ei retrograde”, ”un caz tipic de intelectual în derută, care, în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. (...) Mesajul său poetic... este mesajul unei clase decadente, agonice...”. ”Nu, zău!”, am putea spune noi astăzi şi, desigur, şi-or fi spus atunci şi unii admiratori ai poetului nostru naţional.

Volumele din anul 1949 ale lui Ion Vitner, ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin” şi ”Critica criticii”, în care a adunat articolele publicate până atunci în presă, au fost primul ghid al dogmatismului proletcultist în România. Din anul 1948, Vitner a lucrat la Universitatea din Bucureşti, înlocuindu-l pe George Călinescu (!!!), pentru a se putea impune o ”nouă intelectualitate”, care să-i ia locul celei ”vechi”. Tot prin acei ani, acest ”critic de tip nou” a atacat şi aşa destul de fragila cinematografie autohtonă.

În prefaţa volumului ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin”, autorul le dezvăluie cititorilor de ce l-a trecut în titlu pe eroul lui Nikolai Ostrovski: ”Pentru autorul acestei cărţi, ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin” nu este un simplu titlu pe care l-a găsit mai bun, sau mai original, decât oricare altul, ci este un principiu de viaţă şi de creaţie literară concretizat în figura celui mai uluitor personagiu al literaturii contemporane. (...) El este imaginea fidelă a omului într-adevăr nou, a tânărului revoluţionar de tip stalinist, pentru care nu există greutăţi de netrecut, nu există piedici de neînlăturat, nu există impasuri morale de nerezolvat, în lupta aprigă dusă împotriva exploatatorilor lumii muncitoare. (...)

”Aşa s-a călit oţelul” este un manual al vieţii, cum istoria literaturii nu a mai cunoscut până la dânsul, cu excepţia ”Mamei” lui Gorki. Pavel Corceaghin ilustrează o nouă atitudine faţă de viaţă, caracteristică numai proletariatului revoluţionar. (...) Măreţia acestei figuri a literaturii sovietice constă în faptul că nu este un personagiu ”creat”, ci unul ”trăit”, este însăşi viaţa, aşa cum istoria a înregistrat-o cu fidelitate. Zoia Cosmodemianskaia, căpitanul Gastello, Liza Ceaichina, Alexandru Matrosov, tinerii eroi din Krasnodon, sunt numai câţiva din miile de corceaghini pe care umanitatea i-a putut cunoaşte”.

Mai departe, după ce-l face pe Titu Maiorescu ”antipopular”, Vitner îl dă ca exemplu pozitiv pe criticul care a adus marxismul în România: ”Dintr-un soare înflăcărat cum a fost în timpul lui Dobrogeanu-Gherea, critica noastră literară s-a transformat – cu încetul – într-o palidă lună”.

După prefaţă, urmează capitolul ”În jurul fenomenului decăderii literaturii burgheze”, unde Vitner bate câmpii în continuare: ”Un marxist, un om format în lumina învăţăturilor lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, nu se opreşte însă în aparenţa lucrurilor, ci caută să coboare în adâncimea lor şi nu operează cu o falsă conştiinţă, ci cu o conştiinţă adevărată şi fermă care caută să facă legătura nimerită între activitatea spirituală şi activitatea socială şi politică a oamenilor dintr-o epocă dată”.

Apoi, ”criticul” trece în revistă literatura franceză modernă, căreia îi face o analiză ”marxistă”, atacându-i pe unii dintre cei mai mari scriitori moderni ai lumii. La rândul lor, curentele care încă nu-şi epuizaseră resursele creatoare pe vremea lui Vitner – dadaismul, calificat ca ”o diversiune ideologică”, futurismul, denumit ”pseudo-revoltă”, suprarealismul accesibil numai ”snobului cu foarte mulţi bani”, existenţialismul ş. a. - sunt violent contestate.

În acelaşi sens, după Vitner, ”romanul burghez din zilele noastre a devenit un instrument perfid în lupta antidemocratică, antipopulară a imperialismului”. În capitolul ”Limitele decadentismului în cultura românească” le vine rândul şi scriitorilor noştri. Şi iar este lăudat jalnicul critic marxist C. Dobrogeanu-Gherea, ”care, în numele proletariatului în creştere, loveşte în instituţiile burghezo-moşiereşti, loveşte şi demască reacţionarismul, inflluenţa dăunătoare a curentului junimist în problemele ideologice”.

În acest mizerabil capitol, cum sunt de altfel şi toate celelalte, Vitner atacă şi ”purismul barbian”, cu cuvinte dintre cele mai otrăvite, care l-ar fi putut trimite pe marele poet Ion Barbu la închisoare sau chiar în faţa plutonului de execuţie: ”El a reuşit într-adevăr să facă un serios prozelitism literar şi să deturneze de la adevărata menire a literatorului o întreagă generaţie de scriitori. În labirinturile formalismului purist şi-au găsit naufragiul numeroşi scriitori, iar firul Ariadnei i-a condus, spre deosebire de ”avantgardişti”, nu către făgaşul salvator al luptei proletariatului, ci către smârcurile pestilenţiale ale fascismului”.

După Ion Barbu, este lovit, cam cu aceleaşi invective, scriitorul Nichifor Crainic, care se afla deja în închisoare. Iată ce mai scria Vitner, în acelaşi capitol, despre oameni de ştiinţă şi de cultură cu care astăzi România se mândreşte: ”În ştiinţă, autoritatea neştirbită este Paulescu, autorul unui galimatias mistico-ştiinţific, în filosofie, figura dominantă este Lucian Blaga, autorul unei întortochiate şi obscure metafizici cu colorit german şi cu puternice rădăcini în mistica rurală. În poezie şi în proză, asistăm la o adevărată orgie cu iz teologal, drapată în culorile cele mai întunecate, în critica literară la instalarea criteriului rasial cu critica lui D. Caracostea şi Ovidiu Papadima. O literatură a descompunerii omului, a propovăduirii inutilităţii intevenţiei umane în destinul istoric al umanităţii, a desnădejdii şi a regăsirii omului în forţele supranaturale. Este sămânţa din care se dezvoltă mătrăguna legionarismului”.

Vitner publică în volumul ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin” şi articolul ”Poetul culorilor sumbre”, apărut mai înainte în presă, unde încearcă din răsputeri să maculeze geniala operă a lui Mihai Eminescu: ”Mesajul său poetic, prin decepţia profundă pe care o închide, prin mistica pe care o afirmă, prin cultul morţii, prin idealizarea trecutului îndepărtat, prin evaziunea din cadrul realităţii cu ajutorul visului, constituie o încercare de ieşire din cercul strâns al realităţii concrete, agitată de mari contraziceri economice, sociale şi politice, mesajul unei clase decadente, agonice. Opera poetică a lui Eminescu ne transmite astfel efigia fină, lucrată cu desăvârşit meşteşug, a unei iremediabile înfrângeri”.

Ei, şi aici intervine una dintre ciudăţeniile istoriei: în 1950, la numai un an de la apariţia odioasei cărţi a lui Ion Vitner, Mihai Eminescu a fost sărbătorit cu mare fast în România, cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea lui. O explicaţie a acestei întoarceri cu 180 de grade a opticii asupra operei poetului ar putea fi şi faptul că, în acelaşi an, el a fost sărbătorit, tot cu fast, şi la Moscova. De altfel, opera lui Mihai Eminescu s-a bucurat şi se bucură şi astăzi de admiraţie din partea multor cititori ruşi.

Ticălosul volum al lui Vitner a fost aruncat, chiar înainte de prăbuşirea comunismului, la lada de gunoi a istoriei. Ar mai fi, totuşi, o problemă, legată tot de Eminescu: detractorii lui de astăzi îi atacă opera cu aceleaşi ”argumente” ca ale lui Ion Vitner! Oare pe ce lume trăim?

Liliana Popa

 Poante literare:

Arghezi se intilneste, in preajma Cismigiului, cu Victor Eftimiu, drapat in mantaua lui larga si insotit de citeva fete, care il 'ingrijeau' acasa (sotia, actrita cunoscuta, ii murise de o vreme): il pieptanau, il masau, ii taiau unghiile, si celelalte... "Draga, iti prezint pe secretarele mele", zice Eftimiu, cu o formula pe care o socotea convenabila pentru a putea scoate fetele in lume. Iar Arghezi, cam porc (ca intodeauna): "Ce spui, draga, tot mai secretezi, tot mai secretezi?..."

Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă.
Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzându-l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă:
– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă ! se vaietă el.
– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi.

Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.
– Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu.
– Nu te lua după aparenţe, îl sfătui „ blând ” Tudor Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată.

Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de Pietate”. Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ.
Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de „antichităţi” mai avea destule piese de acest gen.
După vreo lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte”. Evaluatorul o cântări în palmă , clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator.
Peste câteva luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate”. După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul „infailibil” pe care îl descoperise, evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă:
- E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare. El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei? Şi acesta flutură un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său care se prăpădea de râs.

Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni. Cum în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavrancea l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban.
- Răducăneni… Răducăneni …, făcea Delavrancea cu ochii în sus, gânditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăreni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor…
- Pentru că, vedeţi, Excelenţă – a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să nu piardă poanta şi să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia să admir.…un Apus de Soare…
Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: „Se aprobă.”

Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia nu au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră. Deschizându-le uşa, doamna Alice Călinescu i-a întrebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat:
– Domnul profesor este acasă?
Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul:
– Eşti acasă, dragă?
– Nu, dragă, nu sunt acasă!
– Aţi auzit băieţi, nu e acasă! le-a spus candid doamna Călinescu.

Inscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Cioculescu urma în paralel şi Dreptul pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc. La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn.
Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget. Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţându-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului, el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-i degetul respectiv îl întrebă necruţător:
- Ce e acesta?
La care Cioculescu i-a replicat:
- Degetul arătător.
Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen.

Mihail Dragomirescu, pe când era şi director al Institutului de Literatură, intră odată satisfăcut în aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de Șerban Cioculescu, veşnicul său rival în dispute.
– Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga...
– Ce să zic, domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui Cioculescu.

La „Capşa”, Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal, bineînţeles în glumă.
Zice Cazaban:
– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!
– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! i-a întors-o Cioculescu.
Într-o zi, la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le facă sânge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:
- Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul când a murit Eminescu?
Replica lui Cazaban a fost promptă:
- Două mari nenorociri în acelaşi an.

  

Daniel Vorona

îți este sete tată timpul netrăit îmi ucide cu mâna mea fiii și fiicele mă tulbur

să comunic cu lumea celor duși mănânc pește și multă smântână
să nu trezesc cancerul din termometru cu un cuțit înfipt în
piatră duminica la ora 12.00 mă ridic spre cer ca o rază de lumină

(te caut în
altcineva)

sunt vinovat pentru că această pictură nu a ieșit perfectă ca femeia
cu capul răsturnat pe un butuc îmi zici că
sunt rasist eu mângâi
o pisică și tu faci foarte mulți paşi înapoi
îți fur banii de pe ochi calc peste mine (am devenit ținta represiunii)

(te caut în
altcineva)

azi dimineață am hrănit vrăbiile cu pâine
nu îndeajuns doar
pentru altă vreme
(Dumnezeu s-a uitat la mine și m-a uitat)

mi-e sete tată timpul
netrăit îmi ucide cu mâna mea fiii și fiicele care ne-au născut te tulburi tată

*

:port pe umeri capul unui dac de câlți decolorat de soare și de tristețe
să fac rost de pene ți-am cumpărat din congo un papagal care suferă
de arsuri gastrice -- dacă ești nevinovată dezbracă-te
la fel de des
ca mine și scoate-mi cuțitul ăla din gură ca să-ți tai un
sân -- până se răcesc florile din întâmplare sunt proprietarul ultimului
rege cu care am vorbit la un pahar de țuică parcă eram proștii satului

*

nu eram normali la cap când am ridicat capul pasărea mirosea a bun simț și
din loc în loc a bizanț -- am dat perdelele într-o parte și am aruncat cu pietre

patriarhul cânta aliluia eram
aproape
invizibili totul devenise ecou

(am șters unul altuia cenușa de pe ochi am ales să ne urâm fără comentarii)

ps

pasărea era albă și era din lemn șapte mirese în doliu mă duceau în spinare

*

:aproape viu aproape mort mi-am aruncat crucea în spinare am venit am
plecat ---- ventilatorul tău cu patru viteze era
mai greu decât Dumnezeu
am hotărât că trebuie să mă întorc ---- șapte
mirese aflate în grevă îmbrăcate în negru ca pe un mire m-au întâmpinat

*

:am văzut o mireasă târând după ea o trotinetă care semăna cu isaac newton
.
renumărându-mi oasele -- ideea nu contează
ceea ce văd eu nu se vede -- acum șapte ani
am prins gustul sării (sunt hram al desfrânării)
.
țară frumoasă tu
ești o țară urâtă
.
oh
dacă
nu ar fi
așa frig aş
sta toată ziua
cum stă căpușă pe mort cu coatele rezemate de celălalt prag al lui Dumnezeu

 

Mihai Traistă

Colind

Se apleacă brazii în munții Carpați,
bucurie mare – pace între frați.
Cetina-i mai verde, lerul e mai ler,
azi se naște Domnul, bucurie-n cer.

Colindul răsună pe Vișeu în sus –
mare bucurie, se naște Isus.
Răsună colindul pe Tisa în jos –
bucurie mare, se naște Hristos.

Colindul răsună pe Iza și Mara,
colindă creștinii – veselă ni-i țara.
Azi se naște Pruncul cel Sfânt și român,
și renaște țara pe un braț de fân.

Moldova colindă – seara-i de Crăciun,
în Ardeal răsună un colind străbun.
Dunărea albastră, colindă și ea,
Româneasca țară, străluce ca o stea.

Cetina-i mai verde, lerul e mai ler,
azi se naște Domnul, bucurie-n cer.
Se apleacă brazii în munții Carpați,
bucurie mare – pace între frați.

Corina Dașoveanu

e liniște albă
în iarna noastră de dragoste
de parcă
raiul a văruit cu îngeri
aerul.

foșnesc doar zăpezi
în cearșafuri,
în ningeri
de " îmi ești" și " îți sunt".

gurile noastre se gustă,
se alintă pe piele
a fiori de omăt dulce cu lapte

uneori se mai ridică în aer un braț
ca o eșarfă de abur.

e un basm de zăpadă
pe care ne-o șoptim
... odată ca niciodată
eu,
tu.

imaculat.

 

Ramona Muller

ce clipă albă

amintirile petrec Crăciunul
dintr-o emisferă în alta
cu beteală ce dialoghează silabisit
după propriul advent

ursită mireasă peste ghețari
dinții mei de lapte
mușcă din varul hibernal
așteptând cariile să fie umplute cu vise

plătesc tributul iernii
și mă ning în crizantemele albe din noi

mă dor zăpezile de altădată
mă dor troienile de-acum

ce clipă albă

Mirela Minuţa

Când clopotele trag de sărbătoare,
În lacrimi, mama coace pâine dulce...
Pe alb prosop s-o tămâie la cruce,
Când soarele nu-i încă dat în floare.

Grădina, ce-a rodit mărgăritare,
De dor își plânge verdele caduce,
Când clopotele trag de sărbătoare
Și-n lacrimi, mama coace pâine dulce.

Ea-și șterge fruntea plină de sudoare
Și gânduri către ceruri prind să urce,
În rugi, spre acea țară din hotare
Unde doar Dumnezeu o poate duce...

Când clopotele trag de sărbătoare.

Costel Stancu

tu şi pasărea nu v-aţi văzut niciodată
totuşi ceva din ea recunosc
în felul tău de a mă părăsi
după ce speli cămaşa şi îţi rămîne
şira spinării mele între degete,
ce să faci tu cu acest colier de oase?
pune-l la gît sau
fă-l să nu mai fie dacă poţi
risipeşte-mă hai risipeşte-mă femeie
cum arunci sare în ochii privighetorii
ce cîntă sub pălărie, năucă, fără hotar,
din altă lume. eu rămîn aici
leg o aţă de dintele celui din oglindă
şi e cît pe ce să fiu tras înăuntru
iubito, tu şi pasărea nu v-aţi atins niciodată
totuşi eu mă trezesc dimineaţa
cu urme de gheare pe piept –
o scriere nesfîrşită a visului
ori neputinţa de a-mi păzi trupul cînd dorm?

Emanuel Patrascioiu

te voi povesti strigătului
(tu îmi vei simți ecoul
ascunsă-n toate spicele de grâu)

voi fi între coapsele tale,
fredonându-ți geamătul
și ochii tăi de ploaie,

îmi voi adăposti palmele
pe sânii tăi fără cer

iar

T
U

îmi vei
promite pe veci
buze
ce descriu iasomia,

arată-te iar
în umbra cărnii mele
(să-ți fiu ceea ce par)

*

taci

dă-mi sânul tău stâng
să-l îngemănez cu gura mea flămândă,
da-mi-l să-l strâng într-o mușcătură,
să simt cum viața din tine
se scurge pe-un geamăt

vreau iarăși
să-ți simt căldura, femeie

îți sunt, îți sunt
îmi tot repeți.
iar eu te descopăr în tremur

simt cum sângele tău se strânge
în forma inimii mele

mă mângâi pe piept
mă povestești gleznelor tale

nu-ți fie frică
sunt aici să te țin de suflet
și carne

combină silabele
ce mă rostesc
și fluturii
cu geometria
de Mai