SPECTRUL LIBERTATEA
Am plecat
din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia
Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai
Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Ţepeş, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana
Cosânzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și
o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală
Țara Noastră - Casa Noastră, Colegii și Dascălii mei, Blocul, Cinematograful,
Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar
și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu
ei. Asta am dus cu mine în străinătate.
În occident
am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri
așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui
Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc
acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns
nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria
la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea
de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru
lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste.
Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am
mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar
individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după
garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din
casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.
Acestea sunt
noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta
altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai
prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un
joc de Poker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai
peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită
de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lăcomie și
prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie, restul lasă, așa din respect pentru echilibrul
vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți
omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un
schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de
sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă
duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița
în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei
și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile
răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au
trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul
timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu
exista trecut și viitor ci doar prezent.
De asemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume,
pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi
paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și
percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o
coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un
infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute
nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului
nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că
materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a
reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e
roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența
specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele
infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele
necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic
popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului
australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda
de chitară un număr infinit de corzi adică de lumi paralele. Aborigenul își
imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu
ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se
naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic.
Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri.
Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul
Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți
falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un
fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine
la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu
peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un
ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe
ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine.
Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe
domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că
nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut
doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot
călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici
audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe
pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite
substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste
lumi.
Să vorbești
de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de
exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe
ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu
Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul
cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi,
dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea
acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr
infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți
de ce nu aveți voie să consumați droguri?
Se mai spune
că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se
întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o
conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre
inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul,
dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația
lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat
dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB
Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la
catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne
onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului vreo câteva ore. Cum se poate ca
un om care a făcut atâtea pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat
pentru că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte ori îl lua
apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de televiziune ca să îi scoată
din izolare. După toate aceste frământări nu am mai rezistat și am hotărât să
apăr starea de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință. Cinstea
unui adevărat român nu trebuie obturată pe motivul că a trăit în orânduirea
comunistă în care am trăit cu toții și ea era
la putere atunci. Am urcat alergând cele trei nivele și am pătruns în
apartament prin coridorul lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea
care acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în care, acoperit
cu o pătură din păr de cal dormea cu fată, în jos un ajutor de minier proaspăt
ieșit din mină, de obicei erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub
pătură, pe tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului se frigeau câțiva cârnați de porc Kransk,
despicați în două pe lungime care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i
învârt și să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a trezit
și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu ședința? ”Habar nu am! Ia și mănâncă și
tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era foame și sete. M-am trezit și am băut apă.
Dorința mea a fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt
lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între lumi.
Cu știința
pe care a acumulat-o omenirea până azi putem picta doar astfel de tablouri.
Sunt sigur că în o sută de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi
capabili de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate și
organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit până acesta dispare,
crește și devine un prezent cu Ilene Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă.
BEN TODICĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu