I S R A E L
Părintele Calistrat –
Klaus Iohannis – George Anca – Bianca Andreescu -
Dictatul de la Viana –
Adrian Bucurescu – Liliana Popa – Daniel Vorona – Mihai Traistă – Corina
Dașoveanu – Ramona Muller – Mirela Minuța – Costel Stancu – Emanuel Petrescioiu
Parintele Calistrat
BRADUL DE CRĂCIUN
Tradiții, obiceiuri sau spiritualitate?
- Bradul
este falnic, reprezintă puterea și demnitatea, bărbăția și curajul, înfruntă
furtunile, vijeliile, vitregiile, stă tot falnic și verde fie vară, fie iarnă.
- Bradul
rămâne haina verde a munților, fala codrilor și a naturii, prin frumusețea lui veșnică.
- Bradul de
Crăciun, creşte destul de greu şi se taie destul de repede,aceasta trebuie să
ne dea și de gândit, timpul de a creea un lucru frumos și timpul de al
distruge, neavând suficienta înțelepciune, face mari erori de conjunctură.
- Însă odată
adus în casele noastre și decorat cu luminițe, ghirlande, dulciuri, globuri
strălucitoare, el este bucuria copiilor și dă viață momentului solemn al
sărbătorilor de iarnă.
- Deși
profane fiind toate acestea sau simple tradiții, noi putem sui prin ele mintea
la Dumnezeu, contemplând la cele duhovnicești.
-Luminiţele,
să ne gândim că toate acele luminițe care strălucesc sunt "Sfintele
Împărtăşanii", pe care le-am primit de-a lungul vieţii noastre, începând
de la steaua de sus din vârful bradului adică de la Sfântul Botez, când am
descoperit credința și pe Hristos, în copilărie apoi mai mărișori, până la
coroană de jos a bradului, care semnifică bătrâneţea sau apropierea de țărâna
din care suntem zidiți.
- Când
împodobim bradul cu dulciuri, să ne gândim ca acelea pot fi toate vorbele bune
și dulci pe care le-am dăruit celor întristați sau în necazuri.
- Globurile
strălucitoare sunt toate faptele noastre bune și minunate care au răspândit în
jur credință, lumină și model altor oameni.
- Cum
trebuie să fim noi în lumea aceasta în calitate de creștini?
- Buni,
blânzi, smeriți, iubitori și îngăduitori, în aşa fel încât cei care ne-au
cunoscut să le pară rău că am plecat dintre ei, să lăsăm în sufletele altora,
acea amintire frumoasă.
- Amintiri
de pietate și evlavie care s-au desfăşurat pe drumul de la leagăn la mormânt,(
cartea faptelor bune), apoi între altar și cimitir, când ne naștem în veșnicia
lui Dumnezeu.
Iohanis trimite
ambasador în Israel
de Andreea Diochetanu
Presedintele Klaus
Iohannis a anuntat, marti, ca il va promova pe Radu Ioanid in functia de
ambasador al Romaniei in Israel.
"Aceasta
chestiune (numirea unui ambasador in Israel - n.red.) a fost in atentia mea tot
timpul si pot sa va spun astazi ca intentionez sa il promovez in aceasta
pozitie pe Radu Ioanid, care va intra in procedurile diplomatice poate chiar in
saptamana asta si la inceputul anului sa avem un ambasador al nostru in
Israel", a declarat seful statului, la Palatul Cotroceni, dupa ce s-a intalnit
cu Adrian Zuckerman, noul ambasador al SUA in Romania.
Radu Ioanid
este un istoric si filozof de origine evreiasca, originar din Romania si
stabilit in Statele Unite ale Americii.
Precizam ca postul de
ambasador la Israel este vacant de peste trei ani.
De altfel,
in luna septembrie a acestui an, rabinul Comunitatii Originarilor din Romania,
Josef Wasserman, a facut un apel catre presedintele Klaus Iohannis si premierul
de atunci Viorica Dancila sa lase la o parte divergentele si sa ajunga la un consens
politic in vederea desemnarii ambasadorului Romaniei in Israel.
"Vreau
sa fiu clar: Lipsa unui ambasador pe un timp asa de lung - peste trei ani - nu
este o diploma de onoare pentru Romania. Eu nu pot da niciun raspuns atunci
cand sunt intrebat, de multe ori pe an, in cadrul diverselor activitati din
Ierusalim - cum s-ar fi simtit Romania daca Israelul n-ar fi trimis ambasador
timp de trei ani", a spus acesta atunci, printre altele.
George Anca
(pribeag) Nansi, la Sighișoara, plecată de
noapte. Cele șase zile împreună, cu ea bolnavă - eu? Șora, Mateescu, Stratilat.
Catharina Blum de Heinrich Boll. Legitățile trecerii la socialism, de Kolescov
– irespect românității. Viața romanțată a lui Dickens, la tv, și Frank Sinatra,
duminică, Sorin Titel. Miu: „Ți-ai făcut mai mult decât datoria.”
Melancolia de odinioară nu s-ar
recunoaște. Nana a bătut la mașină. Mesele parșive – dacă nu Șive – ale
scriitorilor - să nu mai înțeleg naționalismul de cafenea?
Caste comunicante – mi-a zis Clipici: cel mai mare reclamagiu. Raportul
dactilografiat. Mircea Martin: „umbli, domnule!” Gramatica fanteziei, în
tipografie, de mai an.
Perfectarea contractului. Bun, foarte
bun (Jurconi – cui?). Pupat, București – Ion Iuga spre zilele Pushkin. Umblu
prin patrie, patria umblă prin mine. Versuri de o muzică închisă și zăvor
adjectiv. Precis ceva nu mă iartă. Îmi sugerez dușmani ziditori? Mai bine-aș
scrie un articol. „Șapte anotimpuri în India”.
După zece zile. Voi rezista. Romulus
Vulcănescu are presentimentul „tragic” că mă voi întoarce acolo. Aș cunoaște ce
să aștept și ce mă așteaptă. S-a pus ploaia nemusonică. Simt și o liniște,
jinduind la fericirea Nanei. Am dactilografiat articolul. Am reînceput să scriu
în caiet. Iuga pleacă la noapte, cu trenul, în Rusia. Ploaia se mântuie.
M-am întors acasă din India – și-am
zis floare de salcâm peste garduri – prieteni de sărbătoare în mai de Sfântul
Constantin Brâncuși. Nevasta și fata se întorseseră acasă din India pe vifor
una intrase în spital pe nicio amintire din copilărie de-am plâns și m-am
întors acasă din India înainte de Sfântul Constantin Brâncoveanu.
Vaal se retrage un pas: unde e
dosarul, n-am avut un dosar? Nu. Dosarul cu diploma mea honoris causa din Nisa,
explică. Nu, niciun dosar. Să ne întoarcem. Norii s-au îndepărtat. Îl așteptăm
respirând mulțumiți. Apare cu o cutie roșie garanță din care scoate
Apprentisages și recită patru poeme în franceză, după, „Timp și vreme” în
românește, la capătul străzii vorbind de condițiile epigramatice ale
cunoștinței – ceea ce chiar nu era cazul – drept care mai citește una, iar
apoi, pe traversă, recităm în sanscrită și latină, Rgveda și Vergiliu.
Spusesem, într-o doară, la început,
o, e cineva Vaal care a grăit: Jeane Duval, Parisul și India înseamnă poezia
baudelaireană. „Eu sunt”, gemuse el. Cei care nu l-ar fi înțeles: nimeni.
„Visages de Paris”. Poezie modernă. Academică? Decadentă? Ocazională? „Sunt
eu”. Bineînțeles. Ginerele domnului Eminescu. Teii grei. La Voie Lactee...
Apare șansa unor întâlniri de o
pasionantă intimitate, las India în sine și mă dedic vechii glorii pensionare a
desantului parizian în Vatra Luminoasă. Rămân la șahul bătrânilor culturii
moderne – ei au îndemnuri de o adâncă provocativitate. Irealizabilă.
Pedanterie? Tristețe? Revelație? Viață în reverența stilului? Intervocație?
Flică aruncă povestea lui Georgică, nepotul lui Paulică, aia cu alămitul
holenderului.
Ce voi face cu caietele? Cărțile de
indologie? Mi-aș multiplica de grabă cursul. Plus literatura. Plus moartea.
Joia primește S.G. Se pare că o văd. Cu alți ochi? Mithu e cam pustnic,
interoghează. Nu există fericire, câte-o bucurie în absența tristeții. Îmi zice
M.F. „Ce faci Eliade junior?” Aș datora scrieri? Ce nu se publică? Imobilizarea
gândirii și recăderea în lirism. Neșansă. Pisici pe dinainte. Orientalistică
occidentalizantă.
Nicu Filip, important. Puiu Velcescu,
același, poate sublim. Ioana Diaconescu scrie poezie cu șerpi. Rachici a tradus
din Iqbal. Icoanei, cu N. Zberea – harta în față, să străbatem pe jos pădurile
dintre Comana și Prundu. Seara îi citesc „schița” „În căutarea absolutului. Pe
urmele unui moldovean plecat în India la mijlocul sec. 19”. Întrerupsesem
lectura pentru a conversa cu Nansi și cu Gabi despre venirea tatălui meu,
mâine. Măriuca se supără pe Nana că râde privind, la televizor, un jongleur.
Din nou spre India. Doba de câlți
(mme Fodor) bate zobios. „Nu conta pe noi” (G. Macovescu). „Nu ți-a plăcut?...
Viața e grea oriunde” (M. Malița). Mamutul literar mă dinosaurizează. Un
oaspete de mare valoare va fi aici în 14 iunie, MM vrea să mă angajeze pentru
el – voi vedea în 11 ce vrea. Care scriu, scrie-mi-s-ar scrumul în India. Iar
în ieslea secției de poezie, nu s-ar găsi destul fân de semănat de editurile
papugiilor. Și dacă supraviețuiesc?
C. Mateescu vrea să mă viziteze în
India. Vom fi vâlceni răzbunați. „A fulgerat”, spune Nana, aproape într-una.
Nu-i e frică. „În India fulgeră tot așa?” Să fi uitat. Fulgerele nu-și amintesc
nimic, vor străbate, cât lumea, întunericul norilor spre pământul nostru de
acum și de totdeauna, misterioase, dezvăluitoare.
Ieri, Marin Preda prefera, oare,
dodiilor bobotele? Ne vedeam pentru India (Mulk, Sahitya), a se traduce Întâlnirea din Pământuri (mi-a scris pe un
bilețel că e nume propriu). Traducerea lui Mișu l-ar fi făcut pe Moromete, din
șmecher, „imbecil”. Mă întrebase Malița, cum nu mă disciplinase India? L-am
vizitat și pe Paul Niculescu-Mizil în cabinetul său de ministru al finanțelor –
familiar, surâzător, încurajând.
Picurare. Tel. Amita B. Voind să mă
cunoască. Ne vedem la Muzeul de literatură, pentru Eminescu. S-o întreb cine
crede că este Jundandel? Vom avea, oricum, ce ne spune, și în românește. M-am
indianizat, totuși, destul de tare ca român? Cât să se fi românizat și ea?
Amita Bhose, venită întâi, în 1959
aici, este o româncă anti-indiană, ori indo-românistă la București,
eminescolog, tagore-ist, paremiolog (nu știe Țiganiada). Vorbește cu nerv
muntenesc pro-bengalez. Depășește cu inteligență amintiri neplăcute, îmi cere
cărți din India, nevăzându-mă bine la salariul de acolo, o găsesc formată aici
pentru pretutindeni.
E o noapte de moarte eminesciană.
Marin Bucur a convins devoții spre scandalizarea lui Cioculescu, care a
scandalizat și el vorbind la urmă, nu de tot – când soluția s-a extins într-un
comentariu asupra lui Marx și a legionarilor. Simt o piedică uriașă până și în
dusul pașilor. Îl văzusem pe Iuga, și mă salutase, beat, Velea, iar Jebeleanu
ne urase noapte bună, la Casa Scriitorilor.
Cărțile acestei femei, ca și viața ei
redescoperită, cu inteligența care o face laborioasă și încrezătoare, cu o
tenacitate acoperită de sensibilitate și
adâncire în subiecte de orizont occidental, conștientă de o aură - „se poate
vorbi rău despre mine?” - toate, până la urmă, contrazic, până la altă
deprimare, deprimarea de spirit indian, probând o tărie românească portretizată
furibund, în zare Eminescu, de Marin Bucur aseară.
A-ți pierde credința în români – ea
să și-o fi pierdut în indieni? - este a nu mai avea în inimă pe Eminescu?
Utopia ce mi s-a întregit în minte cât am viețuit în India renaște, când și
când, acasă. Aud că apelul pentru păstrarea lectoratului, ici și colo, ar fi
deranjat ministerul trimițător, speriat că-l voi bombarda, din nou, cu scrisori
din India. Citesc Pascal și Budai, iar
acum scriu despre Amita.
În 2 ianuarie am plecat din Otopeni
cu Tarom, conduși de T. Geoabă, Gh. Și M. Rizoiu, Ion, F. și B.D. Iuga, S.
Mircea. Nansi a plâns cumplit la despărțire. În avionul de Moscova eram patru
persoane – a patra, o rusoaică măritată tot pe strada noastră. Dinner în ruble
pe Șeremetievo. Toată noaptea în zbor până la Delhi (aterizare mai puțin lină
decât cea românească la Moscova).
Neanunțați (și neprimiți la
universitate). Două nopți într-un apartament deminud al ambasadei. A treia, la
Guest House. Aici, ca și cu ani în urmă, l-am visat pe Vasile Văduva, era
bolnav, într-un timp nu mai era decât o schiță de schelet, apoi un convalescent
incurabil, discutându-și savant agonia, în fine, un copil al refacerii memoriei
în alergări și fripte cu copiii, cu noi toți, recuperându-ne în Anul Ăsta
(internațional al disbled-ilor), insinuându-ne, cine știe, conversația
kieviană, netresărirea la toată reîntoarcerea într-un loc atât de familiar, cu
toată absența, găsindu-ne totuși schimbați, iar el ni se alătura capricios ca
totdeauna, același.
Sardarul vicecancelar m-a primit cu
căldură. În departament, 41 studenți înscriși. În bibliotecă, un raft masiv, la
vedere – fosta bibliotecă „Eminescu” - măcar cu atât s-au soldat insistențele
și absența mea. Prolog la Continua: bibliotecară de la biblioteca Universității-mamă din
București – doar acolo puteam consulta primul volum Eminescu din ediția
Perpesicius, scurtă vreme, cât să-mi copiez Doina, într-un carnețel vernil
(apoi, într-un caiet de matematică, tip școală, pentru India). Atât de-ar dura
amintirea blândei Continua.
Prima clasă. 5 studenți fără
românească – vom mai vedea. Fără cărți – consum multă cretă. Fonetică,
vocabular, tot. După ore, bătrânul sardar italienist Alhuvalia se interesaează
serios de dodie. Parasnis, de franceză – cinematografic. TOI despre înghesuiala
la un film maghiar, o carte a departamentului de romani, „Roma”, revista
țiganilor, Chandigarh. Recitare, gri, cu insistență pe „Fie vreme bună rea /
Mie-mi curge Dunărea. Eminescu, Arghezi, Sadoveanu.
În toată Kamla Nagar, cu Nana, după
cărți de-a doua („Twenty froggies went to school”). Ne vizitează Martin Bharat
(2 ani), Marek și Edward, apoi Ajay. Noi, la Masih (Rajesh, Anita, Parita, Richard
și d-na). Nana va merge la Queen Mary College, ca o creștină ce e. O maimuță în
vizită la Vice (TOI: ca și cum nu erau de ajuns greviștii). Nansi a visat pe
tataia Nase cu capul tăiat.
St. d. p. M.E(liade), nu știm ce
presiune ne-a împins din nou în I(ndia), pentru încă patru ani. Paranteza
noastră indiană – de doi ani – petrecută în patria mamă nu ne-a adus vreo
explicație specială a vieții, nici a suferinței. Am tipărit abia o carte - Gramatica fanteziei de Gianni Rodari – pe
care o tradusesem din italiană încă din 1974, ceva articole, literatură mai
deloc. E drept, am confernțiat ici și colo, ca pentru o consolare în surdină;
ca slujbă, am funcționat la Facultatea de ziaristică unde am predat română și
la africani și arabi; la un moment dat, pentru 12 zile, am participat la lecții
de tv ale unui profesor de la Universitatea dv. din Chicago.
Conferințele despre India, prin
diferite orașe, mi-au confirmat setea generațiilor tinere pentru opera dv.,
protestul de a nu-și putea procura cărțile (Zalmoxe) dv. - distribuite
confidențial. În ce mă privește, mi-am adus acel mirific M.E. Reader, pentru
care încă vă mulțumesc, împreună cu multe kilograme de cărți și foi tăiate din
zeci de volume românești. În atmosfera de acasă, nu mi-a mai dat mâna să-l văd
pe d-l Noica, altfel celebrat (neoficial) ca filosoful nr. 1. L-am văzut pe M.
Ș., care cred că v-a trimis Sarea pământului. Pe Grig. P., de asemenea. Un
spalt, De la Eminescu la Mircea Eliade, i l-am cedat lui M. Ș.
De unde vine Bianca
Andreescu
O echipa a
postului Radio Canada a venit in Romania pentru cateva zile din dorinta de a
intelege de unde provine Bianca Andreescu.
Desemnata
recent cea mai buna sportiva a anului in Canada, Bianca se bucura de toata
atentia.
Iar
jurnalistii de la Radio Canada au venit special in Romania, tara in care Bianca
a facut primii pasi in tenis. Aici, ei au descoperit ca romanii o asimileaza pe
sportiva in varsta de 19 ani ca fiind de-a lor.
"Am
avut un feeling extraordinar cu ea. E foarte important sa-l ai. Avea calitati
care sunt rare si de multe ori native. Seriozitate, ambitie, foarte tenace,
exact cum este si acum pe teren. Nu stiu daca este romanca sau nu, dar mie nu
imi pasa", a spus Gabriel Hristache, primul antrenor al Biancai.
Apoi, canadienii
au mers si in Vaideeni, satul din care provin parintii Biancai. Printre vacile
care se plimba pe ulitele comunei, ei au descoperit ca Bianca are un adevarat
fan club format din varstnici.
"Este
un fenomen Bianca, este o minune! Am facut tensiune, am avut pulsul mare!
Bianca a fost ca o explozie! E din sangele nostru, din Romania pentru Romania!
Gena ei este de la Vaideeni! Asa au fost vaideenii din totdeauna!", a spus
doamna Elizabeta, care s-a prezentat ca fiind un fan infocat al Biancai.
Apoi a urmat
o vizita si la bunica Biancai, aflata tot in Vaideeni.
"Are
ambitie, curaj! Am trait cu emotii, mai si plangi, mai si plangi. Cam asta e
mama", a spus bunica Biancai.
De altfel,
canadienii amintesc si faptul ca Bianca se mandreste tot timpul cu radacinile
romanesti.
"Simt toata iubirea din Romania si din
familia mea, dar si toti prietenii mei de acolo", a comentat Bianca.
C.S.
Culisele Dictatului de
la Viena --1940
Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului
României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea
ce privește cedarea Basarabiei și Memoriul lui Iorga din 2 iulie 1940 cu
privire la pierderea Basarabiei și a Bucovinei de nord Crime, jafuri, torturi,
copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări de biserici: Atrocitățile
comise asupra populației și armatei române în 1940 în timpul retragerii din
Basarabia și Bucovina de Nord. Documente OFICIALE ale statului român
La 77 de ani de la dictatul care a dus la
separarea - vremelnică - a unei părți a Ardealului de Țară, este bine să
cunoaștem cât mai multe detalii despre ceea ce s-a întâmplat atunci.
Cu cât știm mai multe, cu atât avem mai multe
șanse să nu repetăm ceea ce am greșit atunci.În acest sens, trebuie să precizăm
că vara anului 1940, cu cedările teritoriale către URSS și Germania, a fost
punctul culminant al unei politici falimentare, ce nu a ținut cont de
schimbările politice de pe continent de la momentul psihologic al Primului
Război Mondial.
Astfel, printre detalii, iese în evidență
termenul de „gândire”, pe care Germania nazistă l-a oferit României pentru
„acceptarea arbitrajului”: 5 minute!
De asemenea, reiese importanța pe Hitler și
Germania o puneau pe petrolul României, de unde și dorința extraordinară a
acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. De
altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria nu are șanse într-o
confruntare militară cu România, iar un conflict dintre cele două ar fi
degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul
nemților. Mai mult Hitler considera imperioasă existența continuării existenței
statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuher-ului anunțau
partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în
mâinile Rusiei pentru a fi distrusă.
Aceste mărturii demontează teoria oficială,
servită în școli și în public, a
„imposibilității” rezistenței românești în fața agresiunii maghiare și care se
dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al
II-lea și a camarilei sale.
Iată textul colonelui (r) Duțu, marcând
evenimentele în ordine cronologică (sublinierile ne aparțin):
26 - 27 august 1940. Cine, unde și cum a
stabilit traseul viitoarei linii de demarcație româno-ungară impusă prin
dictatul de la Viena.
Adolf Hitler: „Trebuie să impresionăm deci
România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența
într-o atitudine intransigentă”.
La 26 august 1940, preocupat de ,,cursul pe
care-l lua controversa dintre Ungaria și România” și dorind să ,„evite cu orice
preț o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano
propunându-i să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine român și
ungar și ,,să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”.
Oferta trebuia însoțită și de un ,,avertisment”: „cel care nu acceptă sfatul ia
asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. Având acceptul
lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s-a declarat de acord.
A doua zi, convocat de urgență în Germania,
la castelul lui Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de
demarcație prin care România pierdea unele regiuni de graniță. Considerând că
teritoriul oferit Ungariei era prea mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și
orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă pentru Budapesta reușind să convingă pe
von Ribbentrop că și „regiunea secuiască trebuie să aparțină neapărat
Ungariei”. Seara, spre Germania s-a îndreptat și Galeazzo Ciano având „deplină
libertate de acțiune” din partea Ducelui.
La Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și
Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf Hitler propunerile privind teritoriul
românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Conform stenogramei întocmită de
Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările Ungariei la adresa României erau
serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea situației generale trebuiau
luați în considerare mai mulți factori: „Un factor pur material, care are însă
o importanță extraordinară pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu
petrol, care este extrem de importantă, atât pentru Germania cât și pentru
Italia. Este limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de
petrol din România către Germania și Italia. Natural că o Românie în război cu
Ungaria nu-și va mai putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. Un
al doilea element este problema extinderii războiului... Aceasta va duce la
înrăutățirea considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se
va ajunge la un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor
străin. Dacă Ungaria va rămâne singură, atunci, având în vedere gradul ei de
pregătire militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc
sigură... Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât
defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au tot interesul să
facă totul pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta este și părerea
generalilor germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară,
cum o socotesc cei de la Budapesta”.
În final s-a considerat
că pentru protejarea intereselor germane se impunea șantajul.
„Trebuie să impresionăm deci România și
Ungaria - a continuat Hitler - cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele
persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că
un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor
apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru
ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice
compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează
satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-șovinismului.
României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă
totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma urmelor este încă destul
de mare... De altfel, Italia și Germania trebuie să se gândească dacă nu ar fi
indicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului român în
continuare, deoarece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială
a acestui stat este efectiv în interesul Italiei și Germaniei”.
În final, Führer-ul a decis ca noua linie de
demarcație româno-ungară să corespundă intereselor și planurilor viitoare de
acțiune germane: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților
Orientali, pătrunderea până în apropiere de Brașov, pentru a „proteja” zona
petroliferă, dezbinarea Ungariei și României în așa fel încât ele să fie ținute
ca „două bucăți de fier incandescente și
de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von
Ribbentrop.
Cu același prilej s-a hotărât să nu se ducă
convorbiri cu nici una dintre cele două delegații, ci ,„la un moment dat, să se
supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de
demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.
Odată stabilită procedura, Joachim von
Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat harta și au plecat la Viena.
Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu
orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri militare corespunzătoare.
29 august 1940. Dictatul de la Viena
(I).
După primirea invitației guvernului german ca
ministrul român al Afacerilor Străine să participe, la Viena, la ,„o convorbire
asupra relațiilor româno-ungare”, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste
pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în
calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între10 000 și 18 000 kmp).
Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Ion
Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui Joachim von Ribbentrop, prin
Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populație.
Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca îndată după acceptarea acestui
principiu să avem o propunere pentru o eventuală frontieră astfel concepută să
fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie mutată încoace și încolo
judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial”.
La 29 august 1940, în Capitala Austriei,
Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au discutat mai întâi cu delegația
ungară condusă de Csáky István căruia i-a propus ca diferendul să fie
soluționat prin „arbitraj”. Cerând „un timp de gândire”, ministrul de Externe
ungar și-a întrebat guvernul dacă „este de acord să primească ca irevocabilă
hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că „arbitrii” au
lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia
în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”. Întrunit în ședință
extraordinară, guvernul ungar a decis „să se supună fără condiții” deciziei
luate de „tribunalul” german și italian.
„Arbitrajul” a fost propus de Joachim von
Ribentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul guvernului român fiind cerut
până la „ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece „ar cere
prea multă vreme”).
După ce ministrul român al Afacerilor Străine
a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim
von Ribbentrop a vorbit „în termeni impresionant de apăsați” de „atacul
concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între
aceștia” și a atras atenția că dacă „Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și
nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”.
După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra
ungurilor, care „ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu
considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.
La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era
autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu
ar accepta arbitrajul s-ar crea ,„dificultăți Axei și ei vor socoti atunci
România printre dușmanii lor”.
În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat
lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea
ungurilor.
Neacceptând explicațiile lui Mihail
Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat „o vorbă” despre suprafața care ar
fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi
„pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. A conchis
că soluția trebuia să consta într-o „sinteză între principiul teritorial și
principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se
situa între68 000 kmp, cât a cerut Ungaria, și25 000 kmp, cât a oferit România.
La protestul lui Mihail Manoilescu că „noi
n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că
în caz contrar „veți face război și veți pierde toată Transilvania”.
Apoi a transmis la București: „Situația este
mult mai rea... Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au
fost zadarnice”.
În timpul celei de-a doua întrevederi cu
Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut
că „Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau
respins”. Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a „arbitrajului”
Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi
pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. În cazul
acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor României față
de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că ultimul
termen era la ora 24.
Noaptea târziu, după ce Mihail Manoilescu i-a
declarat lui Wilhelm Fabricius că nici „rușii nu ne-au tratat în felul acesta,
fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să
ne socotească răgazul cu orele și minutele”, acesta i-a atras atenția că
Joachim von Ribbentrop „nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră”.
Peste ani, Mihail Manoilescu consemna în
memoriile sale: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară
mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care
hotărăsc soarta lumii”.
Puțin după miezul nopții (29 spre 30 august
1940), la București, Consiliul de Coroană a început să dezbată „comunicările cu
caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian”.
Față de această inspirată formulare, Mihail
Manoilescu consemna în memoriile sale: „Nu știu cine a avut inspirația să înscrie
aceste cuvinte laconice, care definesc atât de exact situația și denunțau în
fața lumii întregi siluirea și brutalitatea la care fuseserăm supuși. Dar știu
că autorul acestei formule a binemeritat de la viitorime, fiindcă a creat chiar
din acea clipă baza unei revizuiri și a unei anihilări morale și politice a
monstruosului act de la Viena. Acest comunicat a iritat însă până la exasperare
pe Ribbentrop și Ciano”.
În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a
intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena,
Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania „nu-și ia nicio răspundere dacă
în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.
În final, pentru primirea ,,arbitrajului” au
votat 21 de participanți, 10 au fost împotrivă, iar unul s-a abținut.
Hotărârea a fost comunicată la Viena la orele
3.50, fiind înmânată lui Wilhelm Fabricius, care aștepta cu nerăbdare.
La orele 12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm
Fabricius au prezentat proiectul definitiv al scrisorilor de garanție: ,,În
numele și din ordinul guvernului german (italian) am onoare a comunica
Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu începere din ziua de azi
garanția de inviolabilitate și integritate a statului român#. Cu același
prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze două
scrisori referitoare la situația germanilor din România, respectiv renunțarea
la Cadrilater în favoarea Bulgariei.
Apoi, la orele 13.30, delegația română a fost
condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul Belvedere, unde fusese convocată și
delegația ungară.
În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să
citească textul „arbitrajului”, Mihail Manoilescu a cerut cuvântul pentru a
prezenta o declarație de protest, dar Joachim von Ribbentrop i-a răspuns
,,scurt și brutal” că va vorbi la sfârșit.
După citirea textului ,,arbitrajului”, în
limbile germană și italiană, delegației române i-a fost prezentată o hartă
românească pe care era trasată viitoarea linie de demarcație româno-ungară.
„Ochii mei – rememora Mihail Manoilescu –
căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat
seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la
Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și
Clujul... Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în
jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând:
Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată
grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult
slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca
un nor galben cenușiu, negru... În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința”. Și-a
revenit după ce i s-a adus un pahar cu apă.
Când i s-a prezentat actul pentru semnare a
scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit fără să citească. Profitând de de
starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i-a mai dat cuvântul.
Cu greutate, ministrul român al Afacerilor
Străine s-a ridicat din fotoliu (susținut de Valer Pop), fiind condus într-o
cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i-a luat pulsul și tensiunea, ultima
fiind între 6 și 8.
După ce Joachim von Ribbentrop a încercat să-l
consoleze, Mihail Manoilescu a replicat: ,,Ceea ce mă îngrozește nu este
judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atâtor români care trec sub
stăpânirea maghiarilor”.
„În felul acesta, mișelește, prin fraudă și
surprindere, ca de tâlhari în miez de codru – avea să consemneze Raoul Bossy –
a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler și
Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano”.
Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie
recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra
de25 000 kmp nu a fost propusă niciodată de România.
În final, ministrului român al Afacerilor
Străine i s-a pus următoarea alternativă: „Sau primim arbitrajul astăzi, sau
cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în
cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru
integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu
primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul
României”. Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.
Consternat și deprimat după discuția cu
miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre
colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care
trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între
25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o
clar”.
Adrian Bucurescu
Cărți ticăloase
După
evenimentele din Decembrie 1989, au apărut nenumărate cărţi, în condiţii
grafice deosebite şi cu preţuri cât de cât accesibile. Nu este vorba aici de
conţinutul lor, benefic sau malefic, şi nici de talentul autorilor lor. E bine
că au apărut sau au reapărut şi cele care fuseseră interzise pe vremea
comunismului, şi care erau greu sau imposibil de procurat.
Tot în acest
răstimp, fie din cauza greutăţilor financiare, fie din alte motive, unii români
şi-au vândut cărţile anticarilor profesionişti sau unor vânzători la tarabe.
Faptul are şi părţile lui bune pentru cei care le caută, mai ales că multe
astfel de cărţi au preţuri mici. Problema este că printre ele se strecoară şi
cărţi ticăloase, otrăvite, care au intoxicat, la vremea lor, câteva generaţii de
cititori.
Am văzut pe
tarabe operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, cărţi de sau cu
Mao Zedong, Ceauşescu şi alţi descreieraţi cu veleităţi de ”filosofi”, dar şi
cărţi de literatură, mai ales sovietice, traduse în româneşte, precum şi autohtone,
de pildă ”Mitrea Cocor” de Mihail Sadoveanu, ”Lazăr de la Rusca” şi ”Minerii
din Maramureş” de Dan Deşliu, poezii de Nina Cassian, Veronica Porumbacu,
Alexandru Jar, Victor Tulbure, Eugen Frunză, proză de Titus Popovici, V. Em.
Galan, Petru Dumitriu etc.
Am găsit şi
celebra carte ”Aşa s-a călit oţelul” de Nikolai Ostrovski, tradusă în foarte
multe limbi, al cărei personaj principal, Pavel Korceaghin, a fost impus ca
model suprem de ”om sovietic”. Ostrovski nu era lipsit de talent, şi acest
lucru îl face extrem de periculos şi astăzi. Poate că el chiar va fi crezut în
comunism, dar cartea rămâne extrem de subiectivă, întrucât prezintă numai
punctul de vedere oficial al puterii sovietice, care era şi al lui I. V.
Stalin. De altfel, chiar titlul original al cărţii conţine cuvântul rusesc stal
”oţel”, de la care şi-a luat pseudonimul şi călăul sovietic, pe numele lui de
familie adevărat – Djugaşvili.
Pe lângă
multe astfel de volume, am găsit la o tarabă şi altă carte, considerată extrem
de importantă în anii ’50 ai secolului trecut, ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin”,
subintitulată ”Eseuri critice”, de Ion Vitner, apărută la Editura de Stat,
1949. Autorul a fost un reprezentant zelos al realismului socialist şi
proletcultismului din Republica Populară Română.
Acest Vitner
socotea că, prin silinţă, se poate deveni ”un adevărat educator al maselor, un
propagandist al ideilor socialismului, un agitator şi un mobilizator al
elanului eroilor muncii din viaţa noastră de fiecare zi”. În revista
”Contemporanul”, nr. 40, 27 iulie 1947, el a publicat un articol, cu titlul
”Poetul culorilor sumbre”, în care Mihai Eminescu era contestat, fiind declarat
”nebun” şi acuzat că este ”exponent al marii boierimi şi al tedinţelor ei
retrograde”, ”un caz tipic de intelectual în derută, care, în ura sa împotriva
burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii
latifundii. (...) Mesajul său poetic... este mesajul unei clase decadente,
agonice...”. ”Nu, zău!”, am putea spune noi astăzi şi, desigur, şi-or fi spus
atunci şi unii admiratori ai poetului nostru naţional.
Volumele din
anul 1949 ale lui Ion Vitner, ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin” şi ”Critica
criticii”, în care a adunat articolele publicate până atunci în presă, au fost
primul ghid al dogmatismului proletcultist în România. Din anul 1948, Vitner a
lucrat la Universitatea din Bucureşti, înlocuindu-l pe George Călinescu (!!!),
pentru a se putea impune o ”nouă intelectualitate”, care să-i ia locul celei
”vechi”. Tot prin acei ani, acest ”critic de tip nou” a atacat şi aşa destul de
fragila cinematografie autohtonă.
În prefaţa
volumului ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin”, autorul le dezvăluie cititorilor de
ce l-a trecut în titlu pe eroul lui Nikolai Ostrovski: ”Pentru autorul acestei
cărţi, ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin” nu este un simplu titlu pe care l-a
găsit mai bun, sau mai original, decât oricare altul, ci este un principiu de
viaţă şi de creaţie literară concretizat în figura celui mai uluitor personagiu
al literaturii contemporane. (...) El este imaginea fidelă a omului într-adevăr
nou, a tânărului revoluţionar de tip stalinist, pentru care nu există greutăţi
de netrecut, nu există piedici de neînlăturat, nu există impasuri morale de
nerezolvat, în lupta aprigă dusă împotriva exploatatorilor lumii muncitoare.
(...)
”Aşa s-a
călit oţelul” este un manual al vieţii, cum istoria literaturii nu a mai
cunoscut până la dânsul, cu excepţia ”Mamei” lui Gorki. Pavel Corceaghin
ilustrează o nouă atitudine faţă de viaţă, caracteristică numai proletariatului
revoluţionar. (...) Măreţia acestei figuri a literaturii sovietice constă în
faptul că nu este un personagiu ”creat”, ci unul ”trăit”, este însăşi viaţa,
aşa cum istoria a înregistrat-o cu fidelitate. Zoia Cosmodemianskaia, căpitanul
Gastello, Liza Ceaichina, Alexandru Matrosov, tinerii eroi din Krasnodon, sunt
numai câţiva din miile de corceaghini pe care umanitatea i-a putut cunoaşte”.
Mai departe,
după ce-l face pe Titu Maiorescu ”antipopular”, Vitner îl dă ca exemplu pozitiv
pe criticul care a adus marxismul în România: ”Dintr-un soare înflăcărat cum a
fost în timpul lui Dobrogeanu-Gherea, critica noastră literară s-a transformat
– cu încetul – într-o palidă lună”.
După
prefaţă, urmează capitolul ”În jurul fenomenului decăderii literaturii
burgheze”, unde Vitner bate câmpii în continuare: ”Un marxist, un om format în
lumina învăţăturilor lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, nu se opreşte însă în
aparenţa lucrurilor, ci caută să coboare în adâncimea lor şi nu operează cu o
falsă conştiinţă, ci cu o conştiinţă adevărată şi fermă care caută să facă
legătura nimerită între activitatea spirituală şi activitatea socială şi
politică a oamenilor dintr-o epocă dată”.
Apoi, ”criticul” trece în revistă literatura
franceză modernă, căreia îi face o analiză ”marxistă”, atacându-i pe unii
dintre cei mai mari scriitori moderni ai lumii. La rândul lor, curentele care
încă nu-şi epuizaseră resursele creatoare pe vremea lui Vitner – dadaismul,
calificat ca ”o diversiune ideologică”, futurismul, denumit ”pseudo-revoltă”,
suprarealismul accesibil numai ”snobului cu foarte mulţi bani”, existenţialismul
ş. a. - sunt violent contestate.
În acelaşi
sens, după Vitner, ”romanul burghez din zilele noastre a devenit un instrument
perfid în lupta antidemocratică, antipopulară a imperialismului”. În capitolul
”Limitele decadentismului în cultura românească” le vine rândul şi scriitorilor
noştri. Şi iar este lăudat jalnicul critic marxist C. Dobrogeanu-Gherea, ”care,
în numele proletariatului în creştere, loveşte în instituţiile burghezo-moşiereşti,
loveşte şi demască reacţionarismul, inflluenţa dăunătoare a curentului junimist
în problemele ideologice”.
În acest
mizerabil capitol, cum sunt de altfel şi toate celelalte, Vitner atacă şi
”purismul barbian”, cu cuvinte dintre cele mai otrăvite, care l-ar fi putut
trimite pe marele poet Ion Barbu la închisoare sau chiar în faţa plutonului de
execuţie: ”El a reuşit într-adevăr să facă un serios prozelitism literar şi să
deturneze de la adevărata menire a literatorului o întreagă generaţie de
scriitori. În labirinturile formalismului purist şi-au găsit naufragiul
numeroşi scriitori, iar firul Ariadnei i-a condus, spre deosebire de
”avantgardişti”, nu către făgaşul salvator al luptei proletariatului, ci către
smârcurile pestilenţiale ale fascismului”.
După Ion
Barbu, este lovit, cam cu aceleaşi invective, scriitorul Nichifor Crainic, care
se afla deja în închisoare. Iată ce mai scria Vitner, în acelaşi capitol,
despre oameni de ştiinţă şi de cultură cu care astăzi România se mândreşte: ”În
ştiinţă, autoritatea neştirbită este Paulescu, autorul unui galimatias
mistico-ştiinţific, în filosofie, figura dominantă este Lucian Blaga, autorul
unei întortochiate şi obscure metafizici cu colorit german şi cu puternice
rădăcini în mistica rurală. În poezie şi în proză, asistăm la o adevărată orgie
cu iz teologal, drapată în culorile cele mai întunecate, în critica literară la
instalarea criteriului rasial cu critica lui D. Caracostea şi Ovidiu Papadima.
O literatură a descompunerii omului, a propovăduirii inutilităţii intevenţiei
umane în destinul istoric al umanităţii, a desnădejdii şi a regăsirii omului în
forţele supranaturale. Este sămânţa din care se dezvoltă mătrăguna
legionarismului”.
Vitner
publică în volumul ”Pasiunea lui Pavel Corceaghin” şi articolul ”Poetul
culorilor sumbre”, apărut mai înainte în presă, unde încearcă din răsputeri să
maculeze geniala operă a lui Mihai Eminescu: ”Mesajul său poetic, prin decepţia
profundă pe care o închide, prin mistica pe care o afirmă, prin cultul morţii,
prin idealizarea trecutului îndepărtat, prin evaziunea din cadrul realităţii cu
ajutorul visului, constituie o încercare de ieşire din cercul strâns al
realităţii concrete, agitată de mari contraziceri economice, sociale şi
politice, mesajul unei clase decadente, agonice. Opera poetică a lui Eminescu
ne transmite astfel efigia fină, lucrată cu desăvârşit meşteşug, a unei
iremediabile înfrângeri”.
Ei, şi aici
intervine una dintre ciudăţeniile istoriei: în 1950, la numai un an de la
apariţia odioasei cărţi a lui Ion Vitner, Mihai Eminescu a fost sărbătorit cu
mare fast în România, cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea lui. O
explicaţie a acestei întoarceri cu 180 de grade a opticii asupra operei
poetului ar putea fi şi faptul că, în acelaşi an, el a fost sărbătorit, tot cu
fast, şi la Moscova. De altfel, opera lui Mihai Eminescu s-a bucurat şi se
bucură şi astăzi de admiraţie din partea multor cititori ruşi.
Ticălosul
volum al lui Vitner a fost aruncat, chiar înainte de prăbuşirea comunismului,
la lada de gunoi a istoriei. Ar mai fi, totuşi, o problemă, legată tot de
Eminescu: detractorii lui de astăzi îi atacă opera cu aceleaşi ”argumente” ca
ale lui Ion Vitner! Oare pe ce lume trăim?
Liliana Popa
Poante literare:
Arghezi se
intilneste, in preajma Cismigiului, cu Victor Eftimiu, drapat in mantaua lui
larga si insotit de citeva fete, care il 'ingrijeau' acasa (sotia, actrita
cunoscuta, ii murise de o vreme): il pieptanau, il masau, ii taiau unghiile, si
celelalte... "Draga, iti prezint pe secretarele mele", zice Eftimiu,
cu o formula pe care o socotea convenabila pentru a putea scoate fetele in
lume. Iar Arghezi, cam porc (ca intodeauna): "Ce spui, draga, tot mai
secretezi, tot mai secretezi?..."
Tudor
Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici
ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea
în faţă.
Într-o zi,
Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez,
care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzându-l aşa neajutorat, Tudor
Arghezi i se adresă:
– Măi,
Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi,
maestre? Sunt cu un picior în groapă ! se vaietă el.
– Nu-i
nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi.
Dramaturgul
Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice,
căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse
nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.
– Mare idiot
trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion
Minulescu.
– Nu te lua
după aparenţe, îl sfătui „ blând ” Tudor Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult
mai idiot decât arată.
Când avea
nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze
ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de
Pietate”. Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu
Caragiale a fost mulţumit de preţ.
Trecând pe
strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care
o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de
„antichităţi” mai avea destule piese de acest gen.
După vreo
lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse
15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte”. Evaluatorul o cântări în
palmă , clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii
şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator.
Peste câteva
luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar
se prezentă la „Muntele de Pietate”. După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de
trucul „infailibil” pe care îl descoperise, evaluatorul îi spuse unui prieten
care asistase la această scenă:
- E fiul mai
vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15
lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare. El crede că
mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei?
Şi acesta flutură un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său care se
prăpădea de râs.
Magistrat
tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de
Ocol din Răducăneni. Cum în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era
ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavrancea l-a
primit în audienţă pe Al. Cazaban.
-
Răducăneni… Răducăneni …, făcea Delavrancea cu ochii în sus, gânditor.
Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăreni! Şi, mă
rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor…
- Pentru că,
vedeţi, Excelenţă – a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să nu piardă poanta şi
să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia să
admir.…un Apus de Soare…
Delavrancea
a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a
tânărului magistrat: „Se aprobă.”
Pe când era
profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George
Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia nu au venit în ziua
fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră. Deschizându-le uşa, doamna Alice
Călinescu i-a întrebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar
n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au
întrebat:
– Domnul
profesor este acasă?
Din pragul
uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul:
– Eşti
acasă, dragă?
– Nu, dragă,
nu sunt acasă!
– Aţi auzit
băieţi, nu e acasă! le-a spus candid doamna Călinescu.
Inscris la
Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Cioculescu urma în paralel şi Dreptul
pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman
şi profesorul Ştefan Longinescu care avea mania clasificărilor şi
subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV
etc, 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc. La examen, dacă
subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un
deget de la mâna stângă strânsă pumn.
Un astfel de
subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui
Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce
profesorul ridica câte un deget. Sărind peste diviziunea a doua, dar
enunţându-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului,
el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi
arătându-i degetul respectiv îl întrebă necruţător:
- Ce e
acesta?
La care
Cioculescu i-a replicat:
- Degetul
arătător.
Ilaritatea a
fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l
la examen.
Mihail
Dragomirescu, pe când era şi director al Institutului de Literatură, intră
odată satisfăcut în aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de Șerban
Cioculescu, veşnicul său rival în dispute.
– Ei, ce
zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga...
– Ce să zic,
domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui
Cioculescu.
La „Capşa”,
Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal, bineînţeles în glumă.
Zice
Cazaban:
– Eu nu
scriu, ca unii, pentru şer-bani!
– Nici eu nu
scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! i-a întors-o Cioculescu.
Într-o zi,
la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le
facă sânge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:
- Mă, voi
ştiţi că eu m-am născut în anul când a murit Eminescu?
Replica lui
Cazaban a fost promptă:
- Două mari
nenorociri în acelaşi an.
Daniel Vorona
îți este sete tată timpul netrăit îmi
ucide cu mâna mea fiii și fiicele mă tulbur
să comunic cu lumea celor duși mănânc
pește și multă smântână
să nu trezesc cancerul din termometru
cu un cuțit înfipt în
piatră duminica la ora 12.00 mă ridic
spre cer ca o rază de lumină
(te caut în
altcineva)
sunt vinovat pentru că această
pictură nu a ieșit perfectă ca femeia
cu capul răsturnat pe un butuc îmi
zici că
sunt rasist eu mângâi
o pisică și tu faci foarte mulți paşi
înapoi
îți fur banii de pe ochi calc peste
mine (am devenit ținta represiunii)
(te caut în
altcineva)
azi dimineață am hrănit vrăbiile cu
pâine
nu îndeajuns doar
pentru altă vreme
(Dumnezeu s-a uitat la mine și m-a
uitat)
mi-e sete tată timpul
netrăit îmi ucide cu mâna mea fiii și
fiicele care ne-au născut te tulburi tată
*
:port pe umeri capul unui dac de
câlți decolorat de soare și de tristețe
să fac rost de pene ți-am cumpărat
din congo un papagal care suferă
de arsuri gastrice -- dacă ești
nevinovată dezbracă-te
la fel de des
ca mine și scoate-mi cuțitul ăla din
gură ca să-ți tai un
sân -- până se răcesc florile din
întâmplare sunt proprietarul ultimului
rege cu care am vorbit la un pahar de
țuică parcă eram proștii satului
*
nu eram normali la cap când am
ridicat capul pasărea mirosea a bun simț și
din loc în loc a bizanț -- am dat
perdelele într-o parte și am aruncat cu pietre
patriarhul cânta aliluia eram
aproape
invizibili totul devenise ecou
(am șters unul altuia cenușa de pe
ochi am ales să ne urâm fără comentarii)
ps
pasărea era albă și era din lemn
șapte mirese în doliu mă duceau în spinare
*
:aproape viu aproape mort mi-am
aruncat crucea în spinare am venit am
plecat ---- ventilatorul tău cu patru
viteze era
mai greu decât Dumnezeu
am hotărât că trebuie să mă întorc
---- șapte
mirese aflate în grevă îmbrăcate în
negru ca pe un mire m-au întâmpinat
*
:am văzut o mireasă târând după ea o
trotinetă care semăna cu isaac newton
.
renumărându-mi oasele -- ideea nu
contează
ceea ce văd eu nu se vede -- acum
șapte ani
am prins gustul sării (sunt hram al
desfrânării)
.
țară frumoasă tu
ești o țară urâtă
.
oh
dacă
nu ar fi
așa frig aş
sta toată ziua
cum stă căpușă pe mort cu coatele
rezemate de celălalt prag al lui Dumnezeu
Mihai Traistă
Colind
Se apleacă brazii în munții Carpați,
bucurie mare – pace între frați.
Cetina-i mai verde, lerul e mai ler,
azi se naște Domnul, bucurie-n cer.
Colindul răsună pe Vișeu în sus –
mare bucurie, se naște Isus.
Răsună colindul pe Tisa în jos –
bucurie mare, se naște Hristos.
Colindul răsună pe Iza și Mara,
colindă creștinii – veselă ni-i țara.
Azi se naște Pruncul cel Sfânt și
român,
și renaște țara pe un braț de fân.
Moldova colindă – seara-i de Crăciun,
în Ardeal răsună un colind străbun.
Dunărea albastră, colindă și ea,
Româneasca țară, străluce ca o stea.
Cetina-i mai verde, lerul e mai ler,
azi se naște Domnul, bucurie-n cer.
Se apleacă brazii în munții Carpați,
bucurie mare – pace între frați.
Corina Dașoveanu
e liniște albă
în iarna noastră de dragoste
de parcă
raiul a văruit cu îngeri
aerul.
foșnesc doar zăpezi
în cearșafuri,
în ningeri
de " îmi ești" și "
îți sunt".
gurile noastre se gustă,
se alintă pe piele
a fiori de omăt dulce cu lapte
uneori se mai ridică în aer un braț
ca o eșarfă de abur.
e un basm de zăpadă
pe care ne-o șoptim
... odată ca niciodată
eu,
tu.
imaculat.
Ramona Muller
ce clipă albă
amintirile petrec Crăciunul
dintr-o emisferă în alta
cu beteală ce dialoghează silabisit
după propriul advent
ursită mireasă peste ghețari
dinții mei de lapte
mușcă din varul hibernal
așteptând cariile să fie umplute cu
vise
plătesc tributul iernii
și mă ning în crizantemele albe din
noi
mă dor zăpezile de altădată
mă dor troienile de-acum
ce clipă albă
Mirela Minuţa
Când clopotele trag de sărbătoare,
În lacrimi, mama coace pâine dulce...
Pe alb prosop s-o tămâie la cruce,
Când soarele nu-i încă dat în floare.
Grădina, ce-a rodit mărgăritare,
De dor își plânge verdele caduce,
Când clopotele trag de sărbătoare
Și-n lacrimi, mama coace pâine dulce.
Ea-și șterge fruntea plină de sudoare
Și gânduri către ceruri prind să
urce,
În rugi, spre acea țară din hotare
Unde doar Dumnezeu o poate duce...
Când clopotele trag de sărbătoare.
Costel Stancu
tu şi pasărea nu v-aţi văzut
niciodată
totuşi ceva din ea recunosc
în felul tău de a mă părăsi
după ce speli cămaşa şi îţi rămîne
şira spinării mele între degete,
ce să faci tu cu acest colier de
oase?
pune-l la gît sau
fă-l să nu mai fie dacă poţi
risipeşte-mă hai risipeşte-mă femeie
cum arunci sare în ochii
privighetorii
ce cîntă sub pălărie, năucă, fără
hotar,
din altă lume. eu rămîn aici
leg o aţă de dintele celui din
oglindă
şi e cît pe ce să fiu tras înăuntru
iubito, tu şi pasărea nu v-aţi atins
niciodată
totuşi eu mă trezesc dimineaţa
cu urme de gheare pe piept –
o scriere nesfîrşită a visului
ori neputinţa de a-mi păzi trupul
cînd dorm?
Emanuel Patrascioiu
te voi povesti strigătului
(tu îmi vei simți ecoul
ascunsă-n toate spicele de grâu)
voi fi între coapsele tale,
fredonându-ți geamătul
și ochii tăi de ploaie,
îmi voi adăposti palmele
pe sânii tăi fără cer
iar
T
U
îmi vei
promite pe veci
buze
ce descriu iasomia,
arată-te iar
în umbra cărnii mele
(să-ți fiu ceea ce par)
*
taci
dă-mi sânul tău stâng
să-l îngemănez cu gura mea flămândă,
da-mi-l să-l strâng într-o mușcătură,
să simt cum viața din tine
se scurge pe-un geamăt
vreau iarăși
să-ți simt căldura, femeie
îți sunt, îți sunt
îmi tot repeți.
iar eu te descopăr în tremur
simt cum sângele tău se strânge
în forma inimii mele
mă mângâi pe piept
mă povestești gleznelor tale
nu-ți fie frică
sunt aici să te țin de suflet
și carne
combină silabele
ce mă rostesc
și fluturii
cu geometria
de Mai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu