Geneza fenomenului
concentrațional în România
(partea
I-a)
GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
Despre fenomenul
concentrațional s-a scris mult în ultimii 30 de ani reliefându-se atrocitățile
feroce la care au fost supuși deținuții politici și cei religioși, dar nu s-a
scris aproape deloc despre contextul legal care a făcut posibile arestările în
masă a tuturor celor care deveneau indezirabili grupului de interese ce deținea
puterea politică în România.
Sacrificarea haotică a Elitelor românești a început sistematic ca urmare
a două Decrete-legi promulgate de nimeni altul decât de Mihai I, loialul
colaborator al lui Stalin.
Astfel, la data de 27
ianuarie 1945 era publicat în Monitorul Oficial al României nr. 17 la paginile
415-418, Decretul –lege privind urmărirea și pedepsirea criminalilor de război
din data de 12 ianuarie 1945. Alături de cei dovediți că au săvârșit acte
violente față de populația civilă din zonele ocupate – evident fiind vorba de
teritoriile Uniunii Sovietice vremelnic ocupate de armatele românești – urmau
să fie aspru pedepsiți toți cei care ”părăsind teritoriul național s-au pus în
slujba Germaniei hitleriste și au atacat țara prin scris, prin grai sau prin orice alt mod. ”
Această ultimă teză, ” prin orice alt mod ” avea să fie folosită
ulterior de proaspeții desemnați ” Acuzatori publici ” exponenții slujbași ai Curții speciale pentru criminalii de război, pentru acuzarea bravilor militari români, generali și ofițeri
ai Armatei române care, la data promulgării decretului, luptau încă pe
fronturile din vest pentru Rege și Țară
dar care, odată întorși acasă, ajungeau incomozi pentru regimul
bolșevizat brusc.
Dacă s-ar realiza o istorie care
să reliefeze ”independența” justiției în România, atât de dezbătută astăzi,
articolul 12 litera b) din acest Decret-lege de cumplită rezonanță ar merita să
fie punctul de pornire deoarece prin el se consacra :
” Art. 12 Curtea specială pentru criminalii de război
este compusă din :
b) Judecători aleși dintre cetățenii români
majori de ambele sexe, membri ai grupărilor politice: Partidul Național
Liberal, Partidul Național Țărănesc, Frontul Național Democratic. ”
Acesta este începutul sfârșitului
tragic pentru mii de ofițeri români dintre care peste 80 de generali români
asasinați în temnițele regimului monarhic inițial și transmise ”pașnic”
tovarășilor bolșevizați peste noapte.
Dar, cum nu erau toți
incomozii regimului hibrid monarhic-
bolșevic militari supuși primului decret, la 20 ianuarie 1945 acelaș Mihai
I avea să promulge Decretul – lege privind urmărirea și sancționarea celor
vinovați de dezastrul țării, publicat la data de 27 ianuarie 1945 în Monitorul
Oficial al României nr. 17 paginile 418-419.
Deci, în ianuarie 1945, în
urma negocierilor, exponenții politici reprezentativi, cert arbitrați de Casa
regală a României, au convenit să procedeze la instaurarea terorii generale
prin instituirea acestui Tribunal
special pentru cei vinovați de dezastrul țării ai cărui judecătorii erau
astfel numiți :
”Art. 5 Tribunalul special
pentru cei vinovați de dezastrul țării, este compus din :
b) Judecători aleși dintre cetățenii români majori de ambele sexe,
membri ai grupărilor politice: Partidul Național Liberal, Partidul Național
Țărănesc, Frontul Național Democratic.
În vederea formării completului de
judecată, partidele liberal și național țărănist vor desemna câte 10 membri,
iar Frontul Național Democratic va desemna 20 membri, care să formeze listele
judecătorilor aleși. ”
Cine urma să fie considerat
vinovat de dezastrul țării era clar precizat în articolul 1 din acest
Decret-lege :
” art. 1. – Sunt vinovați de
dezastrul țării :
a) Acei care au instaurat regimul de dictatură și având răspunderea
politică efectivă, au pus în primejdie securitatea statului, prin încheierea de
tratate de alianță politică cu Germania hitleristă, prin permiterea intrării
armatelor operative germane pe teritoriul țării sau prin pornirea războiului
împotriva U.R.S.S.și a Națiunilor Unite.
b) Acei care militând printr-o activitate
susținută pentru o politică externă alături de Germania hitleristă, au
consimțit la cedarea Transilvaniei de Nord;
c)Acei care prin amenințări, prin acte de
teroare sau orice acțiune ilegală au urmărit să impună României o orientare
politică alături de Germania hitleristă;
d) Acei care interesat s-au pus în slujba
organelor de propagandă germană, activând în scopul de a alătura și a aservi
România Germaniei hitleriste.”
Este evident că primul
condamnat ar fi trebuit să fie chiar Mihai I deoarece toți ceilalți acționaseră
doar sub autoritatea regală !
Istoria oficială, scrisă de
istoricii politic corecți, excelează
atunci când în discuție este Mihai I, cu evidențierea factorilor de presiune - obligație a acestuia, care a fost forțat
de tăticul Carol al II-lea să revină pe tron, a fost forțat de Mareșalul
Antonescu să se alieze cu Germania pentru a elibera Basarabia străbună, a fost
ulterior forțat de Stalin să-și aresteze Comandantul Armatei și să lase oștenii
fără nici o protecție pradă răzbunării sovieticilor până la încheierea unui
rușinos armistițiu.
A fost forțat, se zice, și să
gireze timp de aproape trei ani procesul de bolșevizare pașnică a României
promulgând toate legile care obligau românii să se supună transformării țării
într-un mare și inuman lăgăr de exterminare sau să semneze Decretul-lege de
deportare în Siberia a cetățenilor români de etnie germană care nu aveau decât
vina că se născuseră sași într-o țară condusă de o Casa Regală cândva de
origine germană.
Cu siguranță tot cu forța i
s-a impus să accepte și să plece cu Colecția de tablouri lăsată prin testament
de regele Carol I României și ”mizeria” de rentă viageră pe care România i-a
plătit-o ”săracului rege” până în anii 1980. Odată ajuns în lumea liberă, a
fost desigur obligat să nu denunțe abdicarea așa-zisă ”forțată” și cu efort să
accepte să fie obligat să cheltuie depozitul înființat în băncile elvețiene de
”trădătorul ” Antonescu în vederea finanțării unui eventual Guvern în exil.
În mod paradoxal, în ultimii 30 de ani s-a
dezbătut problematica existenței sistemului penitenciar din România anilor
1944- 1989, s-au scris mii de cărți de memorialistică ce au adus în atenția
românilor condițiile cumplite și tratamentele inumane la care au fost supuși
milioane de români absolut nevinovați fără însă a se lămurii și modalitatea în
care aceștia ajungeau să fie condamnați sau contextul considerat legal al
condamnărilor.
Cu ușurință ne-a fost
inoculată expresia ” temnițele comuniste” atunci când ne gândim la fenomenul
concentrațional românesc dar am pierdut din vedere faptul că în intervalul
ianuarie 1945 – decembrie 1947, când a
abdicat Mihai I, temnițele din România erau deja supra-aglomerate cu elitele
românești arestate în temeiul celor două Decrete-lege regale anterior
precizate.
Răspunderea colectivă față de
memoria milioanelor de români încarcerați nevinovați începând cu ianuarie 1945
trebuie asumată măcar prin scrierea unei istorii reale, așa cum a rămas
dovedită prin documentele existente în arhivele naționale.
Adularea trădătorilor acestui
neam se datorează uneori neștiinței populației, situație iertabilă, dar de cele
mai multe ori celor mai bine regizate scenarii manipulatorii puse în scenă de
cei care știu adevărul ce trebuie ascuns în fapt.
Configuraţia politică a ţării s-a
transformat radical într-o singură zi, în Ziua trădării regale – 23 August
1944, astfel că poporul creştin care a purtat războiul său drept pentru a vedea
Zorii reîntregirii Statului suveran şi suzeran prin alianţa cu Germania
împotriva invadatoarei Uniuni Sovietice, a fost frânt, dar nu înfrânt.
Înfrângerea, capitularea a venit prin regele Mihai, astfel că românul în loc să fie STĂPÂN în ţara sa, a ajuns
SCLAV, umilit, defăimat, arestat de vrăjmaş tot în ţara sa. Vorba actorului
Constantin Tănase, din anul 1946, care alături de alte cuplete celebre va plăti
scump.
„Ieri era cu der, die, das,/ Astăzi e cu davai ceas;/
De la Elba pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton,/ Davai orice-o fi să fie/
Haraşo tovărăşie.”
Ţara a încăput pradă puzderiei
lăcustelor barbare slave care au pustiit-o în întregime.
„O mână (se zice, vreo 360) de
neisprăviţi, cei mai mulţi străini de neamul nostru, lipindu-şi pe piept şi pe
frunţile înguste etichete de luptători antifascişti şi comunişti, ilegalişti,
sprijiniţi de teroarea N.K.V.D.-ului şi a armatei roşii, găzduită în silă peste
tot, puneau mâna pe ţară.” (Teodor Duţu, După 50 de ani - Amintiri despre cei care nu mai sunt. Vol. 1, Ed.
Alpha MDN Buzău, Noiembrie 1999, p. 37)
Ţara noastră creştină,
monarhică, vândută, mai bine zis oferită în dar cotropitorilor a devenit în
scurt timp Populară şi Penitenciară în egală măsură.
Sovieticii biruitori prin Tribunalul
Poporului au condamnat pe aproape toţi comandanţii de unităţi de la regiment în
sus pentru curajul, demnitatea, eroismul şi sacrificiul lor cu care i-au
înfruntat şi i-au înfrânt deseori.
Regina temniţelor a fost
desemnată închisoarea Aiud. În afara
covârşitoarei majorităţi a deţinuţilor religioşi exista însă în temniţa
Aiudului, o categorie diversă a deţinuţilor politici din rândul „partidelor istorice” şi o Divizie de
ofiţeri superiori. „În Aiud, am cunoscut
peste 40 de generali (tot ce
avusese armata română mai bun şi mai valoros) şi de 7-8 ori mai mulţi
colonei.” (ibid., p. 194)
Aiudul a fost mai întâi, la
începuturile sale, o impresionantă aşezare, prosperă, dacică. Către veacul al XIII-lea
a devenit o renumită cetate, întărită şi refăcută după secolul al XV-lea când
devine reşedinţa unor grofi maghiari precum sinistra familie Bethlem. Pe vremea
împărătesei Maria Tereza s-au construit ansamblurile care au configurat-o
ulterior ca pe cea mai temută închisoare pentru ţăranii deveniţi sub stăpânirea
maghiară iobagi, pentru vlahii răzvrătiţi, pentru deţinuţii politici şi cei de
drept comun. După dictatura regală a lui Carol al II-lea, temniţa Aiudului a „găzduit” între 1938-1940, apoi 1941-1964,
naţionalişti-creştini, deţinuţi religioşi, anticarlişti și anticomuniști.
Trebuie menţionat faptul că
tot aici au fost şi câţiva dintre agenţii bolșevici sovietici, „instructori” pregătiţi special să facă
propagandă marxist-leninisto-proletară pentru a pregăti drumul comunismului în
ţara noastră creştină. Ei au fost întemniţaţi în condiţii aproape de pensiune,
de „cazare” specială, lejeritate în
cameră, cu mâncare bună, cu drept la pachet, la vorbitor, la ajutorul Crucii
Roşii, reţinuţi doar până la 23 August 1944, când au fost eliberaţi şi s-au
alăturat organismelor cu care au colaborat la lovitura de stat regală,
respectiv la cedarea de bună voie a ţării în mâinile Uniunii Sovietice,
devenind după 6 Martie 1945, prin guvernul Groza, primul guvern comunist de
groază.
Graţie deţinuţilor religioşi
deja formaţi creştineşte care au înţeles menirea lor de jertfă aleasă şi sfântă
pentru Neam, Ţară şi Dumnezeu s-a început o lucrare spirituală ortodoxă
tridimensională, trecerea lor de la stadiul metafizic al cunoaşterii la cel al
înălţării mistice revelatoare, apoi la conlucrarea de convertire pentru cei
nereligioşi şi de reconvertire pentru cei care erau doar figuranţi în credinţa
întru Hristos, atingând după o vreme prin rugăciune, post, curăţire lăuntrică,
înţelegere, iertare, dăruire, poezie, meditaţie, suferinţa primită ca
binecuvântare, jertfa întru slujire, sacrificiul ales, suprem, comuniune cu
divinul, suişul serafic al creaţiei mistice pe de o parte, cunoaşterea şi
trăirea creştină a celor reconvertiţi pe de alta şi regăsirea trăirii în sine,
firească a celor convertiţi, deci o mare Familie creştină a unităţii în
diversitate.
„În anii aceştia, povestea un fruntaş ţărănist buzoian – comisar de
poliţie, am împărţit răceala deznădejdii
dintre zidurile celulelor, dar şi căldura întâlnirilor cu Iisus; nimicul din
gamelă, dar şi bogăţia albastrului de cer de dincolo de gratii; miasmele din
tinetă, amarul din sudalmă sau usturimea umilinţelor cu care mă copleşeau
temnicerii, dar şi dulceaţa preţuirilor reciproce şi mândria de a fi unde eram,
cu toţi cei care însemnaseră vreodată ceva în viaţa neamului nostru.” (ibid.,
p. 10)
Locuind separat, izolat dar
împreună, fraternizând prin morse, prelegeri, cursuri, conferinţe, destăinuiri,
confesiuni, mărturisiri, împărtăşiri la un alt model de viaţă, aproape sau mai mult decât monahal, au făcut din zidurile
încremenite ale temniţei - vatră de foc a vieţuirii, din pereţii de ghiaţă ai
celulelor - candelă a luminării harice, din lanţurile grele de la picioare -
trepte ale urcării lăuntrice, din cătuşele flămânde de carne şi însetate de
sânge - mătănii de rostire a psalmilor iertării, din fantoma foamei răsfrântă
în gamela aproape goală - anafură şi cuminecare hristică, din gratiile groase
ale ferestrelor oarbe - scânteieri ale înălţării liturgice, din lovirile,
înjuriile şi jignirile permanente ale personalului de tortură - o comunitate
împlinită a comuniunii moral-ascetico-religioase în care s-au topit ca într-un
furnal toate neajunsurile, toate invidiile, toate orgoliile, toate antipatiile,
toate adversităţile, toate remuşcările, toate ideologiile, toate doctrinele.
Cei TOŢI ca diversitate deveniseră aproape UNA
ca unitate, păstrându-şi însă integral identitatea, dar a unui sine renăscut,
perfectibil spre desăvârşire, înspre mistic.
Total eronat i-a măsurat cel
din categoria reconvertiţilor Teodor Duţu, ca uniformizare, ca o contopire de
potop, adică doar apă şi pământ. „Şi dacă
aceştia fuseseră miniştri în guvernul Antonescu sau în alte guverne, dacă
fuseseră generali ce comandaseră armatele române, fruntaşi politici (ţărănişti,
liberali, cuzişti, legionari) sau
învăţaţi ce luminaseră minţile atâtor generaţii, nu mai avea nici o importanţă
nici chiar pentru unii dintre ei înşişi. Nu mai avea nici o importanţă dacă se
numiseră Măcelariu, Ioan, Pantazi, Jienescu, Dobre, Stoienescu, Anton, Buşilă,
Bujoiu, Pop, Pătraşcu, Mironovici... şi altfel... sau dacă se numiseră
Vulcănescu, Ţuţea, Manu, Crainic, Gyr, Dianu, Petrovici, Hodoş, Tonegaru,
Tomaziu... şi altfel, şi altfel... de vreme ce malaxorul penitenciar ne
făcuseră pe toţi o apă şi un pământ, pe care doar numerele de încarcerare erau
diferite.” (idem)
Absolut eronată concluzie !
Fiecare personalitate a trăit
perioada carcerală prin raportare la propria formare creștină, a ajutat semenul
să suporte teroarea și s-a ridicat pe
sine prin sacrificiul său dincolo de sine !
Temniţa de la Aiud (ca multe
alte închisori) privită prin latura ei materială a fost organizată de regimul monarhic ce
pactizase cu sovieticii, urmând firesc continuarea misiunii asumate ca formă
opresivă în următorii 40 de ani.
Administraţia penitenciară a
programat, a promovat, a impus, a forţat, a frânt, a ucis deținuții aflați în executarea pedepselor dar
a eşuat metoda reeducării diabolice ca sistem de spălare a creierului, de
pervertire sufletească, de profanare morală, de mutilare sau sinucidere
spirituală, de ucidere fizică neluând în calcul voia şi planul lui Dumnezeu,
care din zdrenţele de oameni, din fantomele înşirate peste clipele străvezii,
din dârele abia desluşite pe alocuri şi nicăieri, risipite prin bezna nopţii şi
întunericul zilei, din pâcla înceţoşerii comunicării a creat, a recreat, a modelat,
a remodelat, a convertit, a reconvertit, a născut, a renăscut Aleşii Săi întru
scriitori, eroi, cuvioşi, mărturisitori, poeţi, duhovnici, martiri şi sfinţi.
Aşa s-a născut tainic sub harul divin al comuniunii ACADEMIA DIN AIUD.
ACADEMIA DIN AIUD ţâşneşte spiritual în timp şi peste timp, în
spaţiu şi peste spaţiu, peste imanent în transcendent, peste acea carapace
sinistră a temniţei.
Literatura concentraţionistă
include deopotrivă odiseea trăirii carcerale, alături de creaţiile directe mentale,
completate apoi postconcentraţionar cu creaţii noi, scrise cu emoţie şi temere
într-o diversitate de elemente, estetice, etice, filosofice, politice,
psihologice, religioase devenind astfel pentru literatura noastră contemporană
un veritabil document şi o preţioasă
mărturie, altfel spus o vocaţie a mărturisirii.
Demostene Andronescu a făcut
cea mai completă radiografie a Aiudului în perioada diabolicei reeducări,
fiindcă a surprins-o prin prisma poetului creştin, prin mireasma trăirii
filocalice, prin erudiţia mărturisitorului, prin asceza pătimitorului, prin
jertfa asumării sale spiritual-ortodoxe.
Fiinţa sa creştină întrupată
spiritualităţii lirice culte i-a permis cu uşurinţă să-şi contureze memoriile,
stările, faptele sufleteşti trăite pe arta hermeneuticii, ori pe ştiinţa
exegezei prin filtrul unor observaţii fine, pertinente prin analize raţionale
psihologice de natură istorică, filosofică, moral-creştină şi politică,
revelând o cutremurătoare radiografie a reeducării
în temniţa Aiudului. Personajele sale, pe de o parte camarazii săi de
suferinţă, pe de altă parte călăii lor sunt puse faţă în faţă în lumina
adevărului. Pentru analiza narativă, pentru detaliul specific semnificativ
prozatorul apelează la fineţea poetului portretizând cel mai fidel chipurile
creştinilor cu aura icoanei lor autentice sau cu sluţenia celor cu sufletele
sterpe de lumină.
Având ca model „Experimentul Piteşti”, cea mai
diabolică tortură fizică, psihică, moral-religioasă asupra tinerilor studenţi, Reeducarea de la Aiud, deşi concepută
din timp în cercurile doctrinare superioare de vârf, s-a aplicat în primăvara
anului 1962, fiind rezervată seniorilor, celor împovăraţi de zeci de ani de
chin şi suferinţă, care pur şi simplu au îmbătrânit prin închisori, iar uzura
şi răbdarea lor se apropia de sfârşit. Tortura la penitenciarul Aiud s-a dorit
eminamente morală, dar a fost înfăşurată într-o perpetuă tortură fizică: foame,
frig, frică, mizerie, anchete, izolări, injurii, ameninţări, loviri, cu scopul
de a scoate din luptă pe cei ce acceptau reeducarea, sau din viaţă pe toţi
adversarii politici şi religioşi care refuzau reeducarea.
„La Aiud...nici unul dintre cei care urmau să treacă prin reeducare nu
mai era tânăr şi, în plus, majoritatea aveau în urma lor ani grei de temniţă.
Aşa că, din punct de vedere fizic, toţi erau la limita de jos a rezistenţei.”
(Demostene Andronescu, Reeducarea de la
Aiud * Peisaj Lăuntric. Memorii
şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti – 2009, p. 27)
Responsabilitatea conducerii
penitenciare faţă de „părinţii
ideologici”, Partidul şi Securitatea era aceea de a-i „purifica” pe deţinuţii religioşi pentru a putea fi redaţi ca
elemente de folosinţă societăţii ateo-comuniste.
Deşi pare paradoxal, la
deţinuţii creştini tortura îndelungată cu întreaga ei garnitură de orori i-a
imunizat ca rezistenţă şi suferinţă fizică, prin arderea lor profund mistică,
astfel că rezistenţa moral religioasă creştea pe măsură ce tortura devenea mai
intensă, indignându-l astfel pe unul din ofiţerii politici, un căpitan care s-a
arătat foarte indignat de starea de spirit a deţinuţilor religioşi:
„Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de
aluat sunteţi făcuţi, de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să scornim, pentru a vă
veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă nimic nu vă
mai impresionează.” „Nu ne mai impresionează nimic – am îndrăznit să-i
răspund – pentru că nu mai avem nimic de
pierdut. Ne-aţi luat tot şi, lundu-ne tot, aţi făcut din noi oameni cu adevărat
liberi.” (ibid., p. 28)
Planul regimului
proletar-comunist ajutat de comisarii şi instructorii sovietici de arestare şi
exterminare a tuturor opozanţilor noului regim indiferent de vârstă, sex,
pregătire intelectuală, indiferent de natura socială, ţăran, învăţător, preot,
demnitar, general, prinţ s-a înfăptuit prin campaniile de arestări începute din
1945 și urmate de cele două arestări
generale, anii 1948 şi 1958-59, astfel că întreaga ţară
creştină devenise în acelaşi timp o ţară sechestrată sovieticilor, figurând ca
Republică Populară, dar şi Republică Penitenciară.
Deţinuţii au fost grupaţi
neoficial în două categorii, politici
şi religioşi, chiar dacă şi cea de-a
doua categorie a fost inclusă tot la deţinuţii politici, pentru a nu se lăsa
impresia în „afară” că a fost o
persecuţie religioasă. A fost de fapt cea mai crâncenă persecuţie religioasă
prin numărul de ani, prin numărul de arestaţi şi prin regimul de represiune
continuă. Aparatul represiv la religioşi era cel mai dur, iar uneltele
executante erau adevărate bestii selectate din rândul deţinuţilor de drept
comun, criminali, tâlhari, violatori, analfabeţi, ori de alte etnii, cele care
au îmbrăţişat cu patos şi cu lacrimi de bucurie comunismul.
În lagărele de muncă, brigăzile
religioşilor alcătuite numai din naţionaliştii creştini erau separate de cele
ale politicilor, păzite şi supravegheate permanent de către brigadieri din
rândul deţinuţilor de drept comun, „adesea
criminali notorii, cărora li se dădea mână liberă, drept de viaţă şi de moarte
asupra celor pe care îi avea în subordine.” (ibid., p. 30)
În cadrul deţinuţilor
religioşi au intrat toţi naţionaliştii creştini ortodocşi, de la vârsta de
13-14 ani până peste 80 de ani, consideraţi de partid, de securitate şi de
călăii lor „cei mai înrăiţi duşmani ai poporului.”
Aceşti „cei mai înrăiţi duşmani ai poporului”, graţie inumanului,
diabolicului regim concentraţionar de constrângere, de tortură diversă şi
permanentă s-au refugiat în sine şi dincolo la Dumnezeu prin învăţătură,
meditaţie, dar mai ales rugăciune.
Când administraţia
penitenciară a declanşat programul de reeducare conform voinţei partidului şi
securităţii deţinuţii religioşi au impus „rugăciunea continuă”, de la o
celulă la alta, astfel încât flacăra psalmilor să nu se stingă niciodată,
durând luni de zile, chiar şi în perioada deselor perchiziţii. Spiritul lor
arzând nu putea fi observat de gaborii încremeniţi în propria prostie şi-n ura
lor feroce. Paralel cu tensiunea supraveghetorilor, creştea însă şi frecvenţa
iluminării lăuntice a celor în suferinţă, astfel încât un mistic a remarcat
această spirituală transformare: „Comuniştii
au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune,
alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe
în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost
transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud..., p. 46)
Au fost deci sute şi mii de
figuri proeminente ale rezistenţei religioase în penitenciarul Aiud, dar şi în
celelalte din întreaga ţară care au înfrânt zelul urii temnicerilor, blocând
operaţiunea reeducării, sfărâmând lanţul torturilor bicisnicilor executanţi ai
puterii vremelnice, pe care Demostene
Andronescu le-a urmat pilda şi le-a adus deplina sa recunoştiinţă,
îndemnându-ne la venerarea lor.
(va urma)
+ Sf. Mc. Elefterie, Sf. Mc. Antia-mama sa, Sf. Mc. Suzana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu