Vitalie Pastuh-Cubolteanu - Portret psihologic al unui român perfect

Portret psihologic al unui român perfect - Ion Creangă

Vitalie Pastuh-Cubolteanu 

18 Decembrie 2019

Genialitatea reflectării în opere de artă a universului naţional este condiţionată (în afară de talentul excepţional) de structura personalităţii creatorului de artă. Personalitatea creatorului trebuie să fie în aşa mod structurată ca să poată fi în rezonanţă perfectă cu acest univers. O asemenea personalitate a fost Ion Creangă. Fenomenul Creangă a apărut prin fericita acumulare, într-un singur suflet, a unei deosebite sensibilităţi, a caracterului tipic românesc (nealterat de bizantinism, slavism ori gheşeftism) şi a matricei emoţionale româneşti unitare şi nedeteriorate.

Creangă a fost „cel mai curat şi cel mai neprihănit român" (G. Alexandrescu).

Prima abordare, din punct de vedere psihologic, a personalităţii lui Creangă aparţine psihologului Gruber. El era contemporan cu Creangă şi îl cunoştea personal. Utilizând clasificarea adoptată în acele timpuri, Gruber găseşte că Ion Creangă este un puternic tip senzorial şi auditiv. La Creangă, organele de simţ erau ascuţite şi îi aduceau un torent luxos de impresii. Auzul îl avea foarte sensibil. Bucăţile literare erau apreciate de către Creangă după efectul acustic produs de lectură. Completând concluzia lui Gruber, putem spune că I. Creangă a fost un tip psihologic emoţional sensibil, dar puternic, cu o foarte precisă şi fină rezonanţă emoţională.

In psihologie, rezonanţa emoţională desemnează calitatea de înţelegere emoţională a cuiva, de compasiune. Creangă o avea înnăscută, moştenită matriliniar. La bunica sa Nastasia, compasiunea era atât de dezvoltată, încât era vestită în tot Pipirigul, iar nepotul avea să scrie, evocând căderea sa în apa rece a Ozanei: „...şi când m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă ca un pui de bogdaproste, cât pe ce să se prăpădească plângând. Încă n-am văzut aşa femeie, să plângă la toate cele: era miloasă din cale afară. Carne de vită nu mânca în viaţă tot din astă pricină...”. Capacitatea de rezonanţă emoţională şi de compasiune a lui Creangă era adecvată. Nu era dezechilibrantă şi „din cale afară”.

Neobişnuita sensibilitate şi rezonanţa emoţională au fost două din caracteristicile fundamentale ale personalităţii crengiene. Fără aceste calităţi, atât de precisa sinteză etnică a românilor, în creaţia lui Creangă, ar fi fost imposibilă. Biografii lui Creangă atenţionează asupra marii impresionabilităţi a acestuia, care se manifestă deja la vârsta de cinci ani. După cum se vede, elementele structurale de personalitate artistică se cristalizează la Creangă din copilărie. Realitatea înconjurătoare şi creaţia folclorică îi produceau copilului Creangă ecouri emoţionale prelungite, cu mare grad de interiorizare. Poveştile şi istorioarele auzite la şezătoare de la naratori populari îl impresionau în aşa măsură, încât el nu putea să adoarmă mult timp după aceea. Creangă era foarte curios. Şezătorile, această inestimabilă instituţie naţională de forjare a spiritualităţii complexe populare, ofereau spaţiu competiţiilor de isteţime, ofereau modele de reacţii emoţional-comportamentale optime, promovau în practică ierarhia valorilor morale ale poporului nostru.

Înainte de a începe să meargă la şcoala bisericească, Creangă demult frecventa şcoala şezătorilor. Valorile imprimate acolo i-au devenit proprii pentru toată viaţa. Aceste valori primordiale, în înşiruirea lui Creangă, sunt:   hărnicia, înţelepciunea, generozitatea şi modestia. Tot în cadrul şezătorilor a început autoafirmarea socială a lui Creangă. În adolescenţă, Creangă s-a folosit din plin de cadrul şezătorilor pentru autoafirmarea imaginaţiei, abilităţii şi intelectului. Era orientat să iasă învingător.  Pentru a participa la şezătorile din Humuleşti, Creangă venea de la Fălticeni, unde învăţa, făcând pe jos într-o bucată de zi cam la vreo 40 km şi ceva. După şezătoare, fără să doarmă, tot pe jos, pleca la Fălticeni.

Alte trăsături definitorii ale personalităţii lui Creangă erau perseverenţa şi orgoliul de a aparţine unei categorii sociale superioare - trăsături cu începuturi vizibile în copilărie. Aşa, de exemplu, la competiţia de tors, Nică al lui Ştefan al Petrei întrecea fetele mari. Prima poreclă a lui Creangă - Ion Torcălău - este concludentă. Când era vorba de joacă şi pozne, Nică se evidenţia printr-o fantezie deosebit de bogată. El făcea fel de fel de ghiduşii, de care râdea toată lumea. Putea "ghibăci minciuni" atât de meşteşugit, că mai îi venea să le creadă el însuşi.

Creangă a avut o copilărie foarte fericită; părinţii i-au oferit siguranţă, tandreţe şi afecţiune. De aici i se trăgea, în mare măsură, rezerva inepuizabilă de optimism. El era de o distinctă autonomie caracterială, cu gândire independentă. Avea o memorie fenomenală. Creangă - flăcăul, un „tânăr zdravăn, bălan, cu obrajii rumeni şi ochii scânteietori,... înalt şi chipeş”, era „ghiduş, tot păcălitor, tot vesel şi neastâmpărat” (din amintirile contemporanilor). Veselia lui Ion Creangă se asocia cu bunătatea. Era de o generozitate nativă şi extrem de comunicativ. Îl vedeai pretutindeni. Contemporanii remarcau: „Creangă era cunoscut de toată lumea din Iaşi, era prietenul tuturor...”. De la tata, Creangă moştenise mândria de om liber, jovialitatea, concepţia laică despre lume şi ancorarea în prezent. Ca şi tatăl său, Creangă era deschis lucrurilor simple ale existenţei.

Pentru poporul său Ion Creangă purta o admiraţie fără hotare. El iubea foarte mult creaţia populară, folclorul şi cânta frumos la fluier. În casa părintească din Humuleşti puteţi vedea acest fluier. După expresia lui G. Panu, Creangă a fost „un naţionalist fanatic”. Bineînţeles, e vorba de un naţionalism sănătos - de protecţie. Pe timpul lui Creangă, Moldova din dreapta Prutului suferea de urgia cămătărească a naţiunii cu nenumăraţi gheşeftari graseianţi. Aceştia, ieşiţi din Polonia, au invadat oraşele şi târgurile Moldovei şi au pus mâna pe comerţ şi finanţe. Cămătarii acordau împrumuturi cu dobânzi neînchipuit de înalte, ruinându-i pe români. După expresia unui contemporan, veneticii cămătari „frigeau cu dobânzi neomeneşti ce le luau”.

Pentru a se apăra de urgia acestor cămătari, românii au început să organizeze nişte case de ajutor. Acestea urmau să acorde împrumuturi cu dobânzi omeneşti. Era în iarna anului 1881. Creangă participa activ la adunările românilor în vederea constituirii caselor de ajutor. La una din aceste adunări ale ieşenilor, Creangă şi-a arătat şi talentul de... psihoterapeut. În dugheana lui Penea Bulgaru, din suburbia Ciurchi a Iaşului, se strânsese multă lume. Pe cuptorul din încăperea dughenei era culcată o babă de la ţară. Femeia de câteva zile gemea, tânguindu-se:

- Sunt bolnavă de năjit, şi nu am linişte deloc, mă doare trupul, vai de mine, nu ştiu ce să mai fac, că nu sînt de aici, şi mă tem ca nu cumva să mor şi să rămâie acasă copiii, bărbatul şi vitele”.

Auzind tânguiala femeii, Ion Creangă, care în clipa ceea intrase în dugheană, s-a apropiat de bolnavă şi i-a zis:

- Taci, mămucă dragă, lasă că te descânt eu şi o să vezi cum o să-ţi treacă îndată de parcă o să-ţi ia durerile cu mâna...

Un timp Creangă făcu pase, atingea cu degetele diferite părţi ale corpului suferindei, mormăia ceva. Femeia adormi şi dormi până-n seară şi toată noaptea. A doua zi se trezi sănătoasă tun. Peste două săptămâni după aceea un ţăran bătrân, dar adravăn, cu un coşcogeamite cârlan în spate, păşea prin zăpada Păcurarilor şi întreba „unde şede jupanul Creangă?”.  Pe Creangă îl cunoştea tot Iaşul. Îndrumat, ţăranul găsi casa „jupanului” şi depuse la picioarele lui Creangă cârlanul, mereu poclonindu-se, ca mulţumită că i-a îndreptat femeia.

Chestiunea coţcăririi poporului nostru de către venetici rămâne să obţină încă rezolvare. Creangă s-a arătat sensibil la această durere nu numai în activitatea sa civică, ci şi în creaţie. Într-o povestioară, moş Nichifor cucereşte o tânără femeie de o anumită etnie. Unii nu au înţeles lucrarea, văzând doar încă o istorioară picantă. "Sarea atică" a lucrării dispărea în caz dacă femeia sedusă era de alt neam - polonezoaică, ruteancă, cehă etc. (aceste etnii nu ne-au parazitat). Anume „coţcărirea” coţcarilor îi dă farmec acestei istorioare. De altfel, ambele părţi implicate au rămas reciproc satisfăcute...

Toată viaţa sa Creangă a rămas credincios moralităţii ţărăneşti. Sinceritatea şi iubirea de adevăr ale lui Creangă reproduceau felul de a simţi şi a gândi al poporului român. În acest sens, Creangă a fost un ţăran român desăvârşit cu inima şi cu sufletul. În adolescenţă Creangă a suferit un impact psihologic serios. Pentru prima oară, pe timpul aflării sale la „fabrica de popi” din Fălticeni, universul lui Creangă - universul spiritualităţii milenare tradiţionale - se ciocni de filistinismul din târgurile moldoveneşti alterate de fanariotism, gheşeftism şi stricarea morală de la începutul epocii capitaliste.

După impactul de la Fălticeni, adolescentul Creangă nu mai vroia să plece la Iaşi. Plânse mult. El se vedea silit să intre într-o altă lume, alterată, străină, care era, cum spunea el însuşi, „pe dos”. Viabilul Creangă găsi modalităţi de adaptare la lumea „pe dos” a târgoveţilor. Dar o viaţă întreagă el a refuzat identificarea sa cu o lume impură, pe care nu a acceptat-o. Pentru a se apăra de lumea „pe dos”, Creangă îşi dezvoltă maniera ironică, moştenită de la tata, cu fraze muşcătoare. De fapt, e o veche armă naţională. Nimerind în „societatea subţire”, Creangă folosea adesea un procedeu: sublinia pretinsul „ţărănism” al său, după care urma un bold - două la adresa cuiva care merita. N-aveai cum riposta, fiindcă - n-a spus el singur că e „ţărănoi”? Fireşte, Creangă „ţărănoi” nu a fost.

Creangă lua în râs aristocraţia şi nobilii. Punea porecle. Atingea pe clericii farisei. El era un „luător în râs” a tot ce era străin moralei sănătoase. Peste un timp, la Iaşi, se descoperi că profesia de diacon vine în contradicţie cu caracterul lui Creangă, cu concepţiile sale. Se mai adăugaseră şi câteva ghinioane în această carieră. Creangă începu să facă totul pentru a scăpa de hainele diaconeşti - îşi reteza pletele, împuşca ciorile de pe turla bisericii, frecventa teatrul etc. Deşi Creangă se implică în viaţa comercială a târgului (deschise un debit de tutun, era coproprietar la o tipografie), în viaţa politică şi în viaţa culturală (frecventa „Junimea”, Teatrul Naţional etc), el insista să rămână în universul tradiţional ţărănesc. Aşa, Creangă se instală într-o periferie ieşeană, care cu nimic nu se deosebea de sat. în casa cumpărată, el lăsă o odaie cu duşumele de lut. Tavanul - din grinzi şi scânduri. Ca în satul natal.

După ce s-a lepădat de diaconie, acasă, Creangă purta cămaşă din pânză, iar prin târg - haine de şiac mănăstiresc. Desigur, bucatele preferate tot ţărăneşti erau: mămăliguţa, sarmalele, plăcintele moldoveneşti "cu poalele în brâu", găina friptă pe ţiglă de lemn şi unsă cu mujdei de usturoi. „Când râdea Creangă, îşi aminteau contemporanii, ce hohot plin avea, sonor, din toată inima, care făcea să se cutremure pereţii”.

Institutul pedagogic de pe lângă „Trei Ierarhi” îl absolvi, ieşind la exa­men primul. Putea să nu fie Creangă întâiul?! Credincios „primei porunci” - hărniciei - şi consecvent în orientarea sa de a aparţine unei categorii sociale superioare, Creangă s-a autorealizat strălucit în trei ipostaze: în pedagogia practică, în alcătuirea de manuale şi în creaţia literară. În ceea ce priveşte activitatea pedagogului Creangă, toată lumea ştia că citirea, calculul mental şi caligrafia în clasa lui Creangă erau cele mai bune din Iaşi. Manualele lui Creangă erau printre cele mai bune manuale din ţară.

Scriitorul Creangă rămâne printre cei mai buni prozatori români. Deşi, practic, a creat pe parcursul doar a şapte ani. Succesul pedagogic şi literar nu-l făcuse fudul; el rămăsese respectuos cu oamenii buni şi modest. Continua să ducă o viaţă simplă. Cât a fost sănătos, pleca la Humuleşti aproape în fiece vară: „Atunci era o adevărată sărbătoare în sat” - îşi amintea un humuleştean.

În vara anului 1883 Creangă a fost zguduit de vestea îmbolnăvirii lui Eminescu, cu care era prieten. De atunci boala lui se agrava. Din 1885, Creangă nu a mai fost în stare să predea în şcoală, unde avea peste 30 de ore (mai bine de un salariu şi jumătate). Crizele se înteţiră, deveni irascibil şi nervos, apărură perioade de depresie şi inhibiţie; tratamentul nu-l ajută. Ministerul a refuzat să-l pensioneze... Înţelese că nu mai are nici o scăpare şi se resemnă. Chinuit şi obosit, uneori spunea celor din jur: „De-acu nu-i mult până departe...”.

Aranjament grafic - I.M.