T din PaTrie
Una
dintre puținele fotografii pe care le am din copilărie mă arată cu uniforma cam
scurtă (doar crescusem ceva de la începutul școlii) la serbarea de sfârșit de
an a clasei înTâi. După bunul obicei al vremii, le dovedeam părinților, așezați
cuminți și răbdători în bănci, cât de bine stăpâneam cu toții alfabetul. Eu mă
nimerisem să fiu litera T. Nu mai țin minte desigur ce declamam cu atât paTos,
de-mi tremurau panglicile mari și albe din părul lung prins în două cozi, dar
nu păream să am vreo eziTare în a-mi juca rolul cu convingere. La un moment dat
deveneam cuvinte, ne înșiram corect ca la jocul de scrabble și ”scriam”... Mă
gândeam că valoarea-ți creștea pe măsură ce apăreai în cât mai multe și mă
minunam că litera mea era ca o balanță în atâtea dintre ele. Cel mai bine m-am
simțit în cuvântul paTrie. T-ul meu trona cu mândrie în mijlocul rândului și mă
uitam în stânga și-n dreapta să văd dacă toți colegii mei erau aliniați și dacă
au același senTiment de măreție.
Cine
ar fi crezut atunci că poți sta Tu și PaTria în fragilul echilibru al unei
simple liTere?
Sigur,
copil fiind, lujer proaspăt în bătaia vântului, abia ți se deschideau aripile ”înTru devenire”. Era suficient, nu-i
așa, să-ți deschizi larg brațele cu care puteai îmbrățișa lumea, cunoașterea,
viața și oricât de îngustă sau anevoioasă era cărarea descopereai postura
ideală, balansul perfect al mersului pe sârmă. Nu-ți rămânea decât să faci
primii pași, cu naivitatea celui ce crede că toate îi sunt cu bună credință la
îndemână atâta vreme cât își urmează determinat și harnic drumul, visul.
Implicit însă, mai ales în vremurile de atunci, înțelegeai că pătratul de
carton agățat de gât, pe care îți era desenată litera, era la propriu spațiul
în care erai lăsat să crești și că patria despre care învățai la școală era de
fapt compusă din pătrate similare perfect aliniate întocmai ca la serbarea de
sfârșit de an.
Destul
de curând Tu și Patria Ta (”de buzunar”,
cum o numește Gabriel Liiceanu) luați calea exilului inTerior. Nimic nu te
putea opri să umpli până la refuz cuTia ce-ți era rezervată (oameni și locuri
dragi, cărți, muzică, idei, gânduri, vise...). Devenea însă daTorie, desTin
să-ți păstrezi sufleTul și minTea cât mai curate, cât mai nealterate de șablon,
de nesfârșita minciună, de teamă, de silă, de distorsionarea grosolană a
valorilor, de crimă (în varii feluri). T-ul drepTății își pierduse
verticalitatea și centralitatea. T-ul jusTițiar era cel poliTic.
Deloc
întâmplător, ultimul cuvânt din serbarea noastră era partid (și iată-mă din nou în rând), cuvântul fatidic al noii
noastre esențe naționale, locul comun al tuturor manifestărilor publice.
Câți
înțelegeam oare cu adevărat cât de chinuit, de mutilat era T-ul din patria comunistă, cât de distrofică coloana lui
vertebrală, cât de vlăguite, de bolnave brațele-i? Câți dintre noi percepeam
măcar cât de grav era păcatul colaborării la golirea de sens sau al tăcerii
resemnate în fața batjocurii patriotarde?
Cum
era de așteptat, T-ul nu se mai
putea recupera decât prin jerTfă și
ca de atâtea alte ori de-a lungul isToriei s-au bătut crud, nedrept cuie în
palmele răsTignite.Tineri nevinovați mureau împușcați pentru liberTaTe și e
înfiorător să ne gândim cu ce și-au umplut pătratele cei care au putut să
comande masacrul și să tragă.
T-ul
devenise cruce iar patria, spiriTuală.
S-a
reconfigurat în decembrie ‘89, pentru mulți dintre noi, imaginea de sine a unui
neam ce-și re-câștiga sângeros demniTaTea și nu puteam intui atunci cât de
adânci erau rănile lui morale și cât de îndelungată vindecarea. Au căzut între
timp multe ziduri, am ieșit din pătratele pre-destinate și am încercat să ne
realcătuim colectiv liberi, numai că ne izbim încă de multe reziduuri
comportamentale și cangrene de caracter. Sunt încă noțiuni și cuvinte care-și
așteaptă înțelesurile profunde, dar și tot mai multe dovezi de însănătoșire
civică, de solidaritate în jurul binelui, al onestității. Suntem cred, sper, pe
un drum ascendent.
Picior
de pod pentru cei ce-și construiesc viața în vâltoarea lumii, punTe înspre
acasă din străini e T-ul din patria mare de astăzi.
Port
memoria acelei litere de pe pieptul meu de copil ca pe-o emblemă, ca pe un
însemn al idenTiTății mele, ca pe o amuletă sentimentală din vârsta inocenței,
dar și ca pe un simbol al speranței că patria mea își va găsi coerența și
echilibrul. Și mă gândesc că atunci când voi ajunge la sfârșiT, când voi fi
doar spiriT, brațele ei se vor arcuii în formă de inimă și ea va fi mărTuria
mea, peceTea mea de iubire alături de toate celelalte din paTria eTernă.
Lăcrămioara Varga Oprea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu