MIRCEA VULCĂNESCU -
prof. univ. dr. dr. filosof,
sociolog, publicist, ministru
(partea I-a)
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
„Numai prin restaurarea interioară a
fiecărui
român în duhul adevărului şi al iubirii se
va
naşte o nouă lume.”(Părintele
Liviu Brânzaş)
Mircea Aurel Vulcănescu s-a născut din părinţi olteni, Mihail
(inspector financiar) şi Maria, la 3 Martie 1904, în Bucureşti. Între
1910-1914, frecventează şcoala primară la „Cuibul
cu barză” şi „Izvor”. Intră al
treilea la Colegiul <<Matei
Basarab>> cu media 8, 81.
În 1915, Societatea „Tinerimea Română”
l-a premiat la un concurs de istorie. S-a înrolat ca cercetaş în cadrul Poştei
Centrale. Suportă un vremelnic refugiu în Moldova între 1916-1918. S-a bucurat
de înfăptuirea prin marea jertfă a poporului creştin a Marii Uniri a tuturor
Românilor, rostind în numele elevilor un înflăcărat cuvânt de pe soclul
ecvestru al lui Mihai Viteazul din Capitală în 29 Decembrie 1918.
În toamna anului 1921 s-a
înscris în paralel la facultăţile de Litere-Filosofie şi Drept, participând la
fondarea Asociaţiei Studenţilor Creştini
din România, devenind astfel membru al Elitelor spirituale ale asociației şi colaborator de seamă la „Buletinul A.S.C.R.”.
S-a format îndeosebi sub
înrâurirea filosofului Nae Ionescu, a istoricului Vasile Pârvan şi a
sociologului Dimitrie Gusti. Satisface stagiul militar la Şcoala Militară de Geniu-Bucureşti, între 1923-1924,ca voluntar.
Ca student elaborează studii
aprofundate despre „Cercetări asupra
cunoştinţei”, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei”, „Încercare
asupra existenţei”, „Concepţii originale din Încercarea asupra existenţei”,
„Note asupra esenţei”, „Sistemul meu filosofic: existentismul.” (Mircea
Vulcănescu, Dimensiunea românească a
existenţei. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti-1991)
Anul 1925 devine foarte important pentru consacrarea gânditorului Mircea
Vulcănescu, astfel:
Ianuarie debutează
cu o teză în sociologie, „Individ şi
societate în sociologia contemporană” , cu care și-a luat licenţa în Litere şi Filosofie
cu Magna cum Laudae.
În Aprilie
acelaşi an participă la Goicea-Mare-Dolj alături de D. Gusti la prima cercetare
sociologică și îşi ia apoi şi licenţa în
Drept.
În 4-12
August participă la Geneva la un simpozion din partea Federaţiei Universitare
Internaţionale pentru Societatea Naţiunilor, prezentând lucrarea Viaţa universitară.
În 25
Octombrie s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, care-i va dăruii fetiţa Elene-Maria-Viorica.
În Noiembrie
ajunge la Paris pentru desăvârşirea studiilor în drept, sociologie şi ştiinţe
economice unde îşi va pregăti
doctoratul.
În anul 1927, în cadrul Facultăţii de Drept din
Paris şi-a luat Doctoratul în ştiinţe economice şi politice, sub îndrumarea
profesorilor C. Bougle şi Paul Fauconnet, cu tema „Încercare asupra profesiunilor intelectuale.” Tot la Paris a
audiat cursurile religioase ale marilor filosofi-teologi ruşi, Nicolai
Berdiaev, Serghei Bulgakov, Leon Zander, Jacques Maritain, cursuri frecventate
şi de tânărul Serghei Saharov, care va pleca la Muntele Athos, călugărindu-se
sub numele de ieromonahul Sofronie Saharov, unul dintre Stâlpii Ortodoxiei.
Conferenţiază în capitala Franţei alături de Vasile Băncilă şi V. Pavelcu. Vine
în ţară în 1928.
Între 1928-1932 face studii de
cercetare sociologică în localităţile Drăguş-Făgăraş, Runcu-Gorj şi
Cornova-Basarabia.
În 1929, Ianuarie-Februarie
declanşează o campanie anti sinodul B.O.R., printr-o serie de articole apărute
în cotidianul Cuvântul având în vedere că
Patriarhul Miron Cristea devenise membru În Consiliul de Regență. În luna
Mai s-a încadrat în Ministerul de Finanţe, la Oficiul de Studii ca referent. De la 1 Octombrie ajunge asistentul
universitar al profesorului Dimitrie Gusti pe catedra de sociologie, etică şi
politică. Între anii 1929-1935 va preda la Şcoala
Superioară de Asistenţă Socială, cursurile de economie politică şi ştiinţe
juridice, în paralel cu cel de statistică morală la Şcoala Superioară de Statistică (1930-1935). În 1930 s-a căsătorit
cu Mărgărita-Ioana Niculescu, care îi va dărui două zâne, Elisabeta-Alexandra
(Sandra) în 1931 şi Ioana-Maria-Mărgărita (Măriuca) în 1933. Din anul 1930 până
în 1944 va fi asistent pe catedra de etică.
În Martie 1932 îi apare
studiul Logos şi eros în metafizica
creştină, în revista ortodoxă „Floarea
de foc”,(an I, nr. 10, 12 Martie 1932).
În Octombrie 1932 a iniţiat Asociaţia de Arte, Filosofie
şi Litere - „Criterion”, susţinând
seminarii în cadrul simpozioanelor „Idoli”
sau „Tendinţe 1933”,
conferenţiind despre „Lenin şi leninismul;
Filosofia lui Freud; Andre Gide, călăuză a vieţii interioare; Istorismul prin
resemnare în spiritualitatea tinerei generaţii etc.
În 11 Noiembrie 1933 ţine
conferinţa, Jean Cocteau şi zădărniciile
virtuozităţii.
În 1934, scrie studiul Condamnarea lui Origen, iar la 15
Octombrie apare „Criterion. Revistă de
arte, litere şi filosofie”, sub semnăturile lui Mircea Vulcănescu, Alexandru-Christian Tell, Henri H. Stahl,
Constantin Noica, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion Cantacuzino, Sandu
Tudor, grup lăudat de P. Morand, „Din
grupul <<Criterion>>,
unul dintre cei mai importanţi dintre ei, Mircea Vulcănescu, este neotomistul
ortodox.” (Paul Morand, Bucarest, Paris,
Librairie, 1935, p. 212)
În 19 Iunie 1935 ajunge
director la Direcţia Vămilor.
În Februarie 1936 vorbeşte despre Gargantua, iar în toamnă expune Paradoxurile
vieţii spirituale.
În Iulie 1937 - director al Datoriei Publice. Prezintă Cronica
actualităţii. Externă.
Tot în anul 1936, a făcut
parte din conducerea Asociaţiei Ştiinţifice
pentru „Enciclopedia României”, cu
studiul de peste 100 de pagini, Războiul
pentru reăntregirea neamului.
Din anul 1937, a elaborat
tipologia ontologică a dacoromânului în Omul
românesc, Ispita dacică, Existenţa concretă în metafizica românească, Dimensiunea
românească a existenţei,
În 12 Februarie 1938 ţine conferinţa la sala „Ioan I.
Dalles” - Viaţa şi opera lui Claude Debussy, iar în 24 Februarie se
pronunţă alături de ceilalţi 276 de bucureşteni împotriva textului
Constituţiei, edictată de Carol al II-lea în 20 Februarie 1938.
În 3 Martie 1940, ţine
seminarul Ideea de Dumnezeu în filosofia
lui Toma d’ Aquino, la Căminul <<Sfântul
Augustin>>,iar la 7 Aprilie, în Sala Dalles a rostit conferinţa
intitulată Creştinul în lumea modernă.
În lunile August-Septembrie, participă în cadrul comisiei
româno-bulgară, de la Craiova, privind retrocedarea Cadrilaterului, către
Bulgaria.
În Octombrie ia
atitudine făţişă la Radio, împotriva Dictatului de la Viena privind smulgerea
Ardealului de Nord din Trupul Ţării, prin articolul Gînduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de
acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe. (Textul va apărea în „Dacia”-1941).
Din Noiembrie 1940, devine preşedintele Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale.
În 27 Ianuarie
1941, ajunge secretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Ion
Antonescu, până în 23 August 1944, perioadă în care editează patru cursuri
universitate ale filosofului Nae Ionescu, anuarul „Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte” (1942, 1943).
În Mai 1941,în
a doua jumătate a lunii, Comitetul de iniţiativă pentru dezgroparea cetăţilor
dace din munţii Sebeşului a organizat 5 conferinţe la Sala Dalles:
18 Mai, Simion Mehedinţi, Ideea dacică în cugetarea geografică românească;
20 Mai, Constantin Daicoviciu,
Spaţiu şi popor dacic;
24 Mai, Ion Conea, Virtuţiile eterne ale Daciei;
28 Mai, Dan Botta, Spiritul dacic în lume;
31 Mai, Mircea Vulcănescu, Componenta dacică a sufletului românesc.
În 10 Ianuarie 1943 îi apare Dimensiunea românească a existenţei.
În 25 Ianuarie 1944,
conferenţiază la Dalles despre Leon Bloy.
În 23 August 1944,după
lovitura de stat regală, arestarea Mareşalului Ion Antonescu, de către regele
Mihai şi comuniştii săi, demiterea guvernului, Mircea Vulcănescu, revine pe
postul de director al Datoriei Publice,
unde îşi pregăteşte al doilea Doctorat, cu Teza Problemele economiei româneşti după al doilea război mondial.
Considerând că nu era
suficient Decretul –lege promulgat la data de 20 ianuarie 1945 privind
urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării publicat în în „Monitorul
Oficial nr. 17/27ianuarie 1945, pag.418-419, în 24 Aprilie 1945 Mihai I
promulgă în 21 Aprilie 1945 și Legea nr.
312 pentru urmărirea şi sancţionarea
celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război publicată în
Monitorul Oficial nr. 94/24 aprilie 1945, pg. 3362-3364.
În contextul acestor
legi-decrete regale, în 18 Mai 1946, este arestat pentru 10 zile filosoful Mircea
Vulcănescu în timpul desfăşurării procesului Conducătorului Statului-Mareşal
Ion Antonescu.
În 22 Iunie 1946 apare,
promulgată la 21 Iunie 1946 , Decretul -Lege
nr. 445 pentru reglementarea cercetării şi judecării infracţiunilor prevăzute
de Legea 312 din 24 Aprilie 1945.
În August acelaşi an, Ministerul de Finanţe îl consultă pe Mircea
Vulcănescu pentru tratativele de pace ce aveau loc la Paris.
În loc de mulţumiri, filosoful
este arestat şi depus la închisoarea Mănăstirea Văcăreşti în 30 August.
Între Decembrie 1946-Ianuarie
1947, s-a desfăşurat procesul celui de-al doilea lot, privind miniştrii
guvernului Ion Antonescu, în faţa secţiei a VIII-a, a Curţii Criminale (chiar criminală!) Bucureşti, Mircea Vulcănescu primind 8 ani temniţă grea şi confiscarea averii. Face recurs, care se
judecă în 14 Februarie 1947, în faţa secţiei a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie.
În 18 August 1947 s-a
publicat, promulgată din 15 August 1947, Legea
nr. 291 de urmărire şi sancţionare a celor vinovaţi de crime de război sau împotriva
păcii ori umanităţii.
În15 Decembrie 1947, în faţa
secţiei a IX-a a Curţii de Apel Bucureşti
s-a rejudecat procesul lotului al doilea al exminiştrilor guvernului Ion
Antonescu.
În 15 Ianuarie 1948, filosoful
ex-ministru Mircea Aurel Vulcănescu, a pledat timp de patru ore neîntrerupt Ultimul său cuvînt. Recursul a reconfirmat prima condamnare de 8 ani temniţă grea, degradare civică şi
confiscarea averii.
În 28 Octombrie 1952, Mircea Aurel Vulcănescu, unul dintre
cei mai mari filosofi pe care i-a avut neamul nostru daco-român, a murit graţie
regimului comunist, inuman, totalitar, diabolic în temniţa Aiudului, fiind
aruncat într-o groapa comună din Dealul
Robilor. S-a stins astfel unul dintre marii Luceferi ai Ortodoxiei, în
plină strălucire a spiritualităţii sale creştin-universale.
Ca traducător al poetului
Maria Rilke, l-a fascinat versul: „Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui”. Şi
a primit moartea sa prin iubire martirică.
În 1967, la Paris, i-a apărut
conferinţa Creştinul în lumea modernă, în
revista „Prodomos”, nr.6/ 1967 şi tot
în aceeaşi revistă articolul Trepte
pentru Mircea Vulcănescu, de Mircea Eliade, nr.8-9 Martie/ 1968.
În 1971, Pompiliu Caraioan
pune în evidenţă rolul major al lui Mircea Vulcănescu la Sociologia românească,
în Sociologia Militans (IV).
În 1980, s-a reeditat
Dimensiunea românească a
existenţei, în „Caiete critice”.
În 1981, H.H. Stahl aminteşte
participarea la campaniile monografice a lui Mircea Vulcănescu în Amintiri şi gânduri.
În 1983, la Paris, revista „Ethos” îi dedică întregul număr 4
filosofului Mircea Vulcănescu, unde apare integral Ultimul cuvânt.
În 1984, apare O amintire despre
Mircea Vulcănescu, semnată de Constantin Noica în <<Almanahul
literar>>.
În 1991, s-a reeditat Dimensiunea românească a existenţei, la
Editura F.C.R.; Logos şi eros în Ed. „Paideia” şi lucrarea lui Ştefan Fay, Sokrateion-sau mărturie pentru om (amintiri
despre Mircea Vulcănescu), Ed. „Humanitas”.
În 1992, au apărut la Editura „Humanitas”,
operele, Ultimul cuvânt şi Nae Ionescu – aşa cum l-am cunoscut.
În 1995, la Editura „Eminescu” i-a apărut volumul II de
publicistică, Chipuri spirituale.
OPERA FILOSOFULUI
În „Omul Românesc”, filosoful conturează chipul Neamului, ca „o realitate care stă la încheietura
metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru
care pămînt, sînge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă,
virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă,
stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi
temeiuri.” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea
românească a existenţei. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti-1991, p.
15)
În Ispita dacică, gânditorul nostru reflectă aura structurii
sufletului dacoromân nemuritor apărut cu Zorii creaţiei în sânul ontologic al
Neamului ancestral, punându-l permanent în evidenţa sa primordială,
transfigurat prin spiritualitatea dacismului întru creştinismul hristic.
Studiul său nu este abordat istoric, ci metafizic, folosind metoda
fenomenologică trasată de Cantemir, Eminescu, Haşdeu, Conta, Nae Ionescu,
Vasile Băncilă, L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, Ovidiu Papadima, Anton Dumitriu,
Ştefan Bârsănescu, Mircea Eliade, Sandu Tudor, Curtius, Scheler, Webăr. „Nu trebuie să te aşezi sub Columnă ca să-ţi
dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din Hunedoara nu s-a schimbat
pînă astăzi ori pentru că printre ostaşii lui Decebal recunoşti cuşmele
ţăranilor din Ţara Oaşului. Aici în Bucureşti, sub straiele nemţeşti care ne
acoperă, în oraşul acesta de dolmeni şi de menhiri care ne încojoară, în care
Occidentul dă zilnic asalt irealităţii, care la rîndul ei îşi macină substanţa
într-o atmosferă de basm, lumea tracă reînvie la fiecare pas. Legătura vieţii
omeneşti cu astrele, cu codrul, frăţia această universală a lucrurilor omeneşti
cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi destinului
lor e tracică şi ea.” (ibid, p. 47)
Elaborând Dimensiunea Românească
a existenţei, filosoful mărturiseşte despre efigia imperială a Neamului. „Tăria spirituală a unui neam se măsoară
după gradul în care e în stare să impună altora perspectiva lui proprie a
existenţei, e în stare să dezagrege pe a altora, s-o dezarticuleze, să-i pună
în evidenţă lipsurile şi, cu voie sau fără nevoie, să facă pe străin să se
încline spre chipul lui de a lua atitudine. Asta înseamnă cucerire spirituală!
Pe plan spiritual, tot ceea ce există are un profil absolut: o efigie
imperială; sau nu este.” (ibid., p. 92)
În Eros şi Logos, filosoful tâlcuieşte metafizic creştin Dragoste şi Cuvânt. Trebuie precizat însă că termenul Eros are o dublă semnificaţie, cea fizică în sensul de Amor, nuanţă
renascentistă apuseană şi cea spiritual-răsăriteană, metafizic creştină, chiar
mistică numită Agape, cu sens de dragoste, comuniune creştin-ortodoxă.
Dragoste şi Cuvânt sunt
însuşirile divine ale Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul. „Logosul este însuşi Iisus Hristos fiinţînd dinainte de veac, îndurător
în veac şi biruitor peste veac...Cu totul altceva vor fi prin urmare
cunoaşterea şi iubirea omenească (nous şi eros) şi cu totul altceva vor fi cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu:
Logosul şi Îndurarea... Altceva vor fi şi Dragostea şi înţelegerea, desigur în
noi şi la Dumnezeu, şi totuşi... cu totul altceva nu vor fi.” (Mircea
Vulcănescu, Logos şi Eros. Ed. Paideia, Bucureşti-1942, p.
19-20)
Filosoful Mircea Vulcănescu
s-a adăugat Generaţiei sale de Aur, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Vasile Băncilă,
Dan Botta, Traian Herseni, Constantin
Noica, Mihai Manoilescu, Sandu Tudor, cea de-a şasea a României moderne,
începând cu cea a lui Tudor Vladimirescu-1821, numind-o, prin momentul ei
spiritual de excepţie, „Tânăra generaţie”,
înfiptă adânc prin cele şapte rădăcini ale sale în sens: biologic, sociologic,
statistic, istoric, psihologic, cultural-politic şi economic.
O altă problemă fundamentală
care l-a preocupat pe filosoful-sociolog Mircea Vulcănescu a fost problema
Statului.
„Un stat care nu poate asigura existenţa fizică şi spirituală a
neamului majoritar, un stat care nu poate promova valorile naţionale este un
stat care se condamnă singur”.(Mircea Vulcănescu, <<Tînăra generaţie>>Crize vechi în haine noi. Cine sînt şi
ce vor tinerii români? Ed. Compania, Bucureşti-2004, p. 128)
Cea mai importantă formă de structurare a
Statului este ca el să devină naţional creştin pentru a milita în slujba
instituţiilor sale fundamentale: biserică, familie, şcoală, armată, justiţie,
economie în structura lor românească. „Problema
sufletului românesc în faţa invaziei cotropitoare a Apusului, problema formei
de viaţă românească – a desluşirii a ceea ce este cu adevărat al nostru, a
cuvîntului pe care-l avem de spus altor neamuri...Naţionalismul se cere
împlinit în planul concret al valorilor economice, pe linia lui Cuza, iar în
planul cultural, pe linia lui Eminescu şi a lui Iorga.” (Mircea Vulcănescu,
<<Tînăra generaţie>>...,
op. cit., p.129)
Filosoful creştin ortodox
Mircea Vulcănescu vedea societatea ca pe o Biserică a lui Hristos, unde viaţa
socială îşi trage seva din Tradiţia creştină, pentru a deveni la rându-i
garanţia autenticităţii religioase. Altfel spus, viaţa socială trebuie să fie
vatra religioasă în care arde permanent Rugul aprins al Creştinismului autentic. „Religia este factor de coeziune
sufletească: dragostea; factor de ordine şi înfrânare a ispitelor şi
nălucirilor sociale: credinţa; factor de sprijin şi mîngâiere în vremuri de
grea cumpănă: nădejea. Omul, cu tot progresul tehnic, nu e stăpânul destinului
său. Valorile religioase se impun celor sociale: în cultură – împotriva
umanismului sec şi inuman; în economie – împotriva materialismului etic şi a
tehnicizării vieţii (inumanizare); în
drept şi în politică – împotriva subordonării tuturor valorilor la cele impuse
de acţiunea practică.” (Mircea Vulcănescu, Creştinismul în Lumea Modernă. Răul Veacului şi Criza Bisericii.
Ed. „Cuvântul Ortodox”,
Bucureşti-2013, p. 36)
Fiinţa, persoana şi opera profesorului creştin ortodox, filosof,
sociolog, poet şi traducător Mircea Vulcănescu s-au întrupat într-una dintre
cele mai complexe personalităţi ale veacului al XX-lea, prin cele 146 de lucrări, astfel: 54 de economie şi statistică, iar 79 de artă, etică, istorie, istorie
militară, filosofie românească şi universală, probleme de generaţie, teologie.
A susţinut 70 de conferinţe pe teme
diverse, artă, cultură românească-universală, economie, etică, istorie
naţională-universală, filosofie românească-universală, monografie socială,
probleme de generaţie, teologie ortodoxă, catolică, protestantă. Vreme de 18 ani a predat seminarii şi cursuri de
drept, economie politică, etică, statistică. A activat prodigios în
publicistică la Azi, Criterion,
Convorbiri literare, Cuvântul, Familia, Gând românesc, Gândirea. A scris
cele două volume de referinţă, Pentru o
nouă spiritualitate filosofică şi Chipuri
spirituale.
Analizând în profunzimea
entităţii româneşti gândirea religioasă, filosoful a selectat trei nume: Lucian
Blaga, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic.
Filosoful Culturii, Lucian
Blaga este măsurat prin dimensiunea ultimelor sale trei cărţi, Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică şi
Censura transcendentă.
În Eonul dogmatic, Blaga este obsedat de natura misterului şi sensul
tainei, care oricât ar fi de adânc cercetate, tot rămâne „ceva” misterios şi tainic.
În Cunoaşterea luciferică, filosoful analizează relaţia dintre
cunoaştere şi mister, pe baza „crizei în
obiect”, care deschide un nou mister, fiind deci superioară cunoaşterii
paradisiace care rămâne latentă, precritică.
În Censura transcendentă, Blaga susţine că subzistenţa misterului în
cunoaştere se explică printr-o „ascundere
voită” a Marelui Anonim, numită cenzura
transcendentă.
Mircea Vulcănescu se pronunţă:
Filosofia lui Blaga nu este mistică, fiindcă gândirea lui este pozitivistă,
silind misterul „să-l descrie, să-l
reducă, să-l destăinuiască.” (Mircea Vulcănescu, Posibilităţile filosofiei creştine. Ed. Anastasia, Bucureşti, p.
59)
Nae Ionescu, dimpotrivă demonstrează dialectic infirmitatea raţiunii de
cunoaştere a tainei, unde toate trei la un loc psihologia, sociologia şi filosofia sunt irelevante „pentru actul religios”.
Oricât de mari sunt cei doi
filosofi Lucian Blaga şi Nae Ionescu ei rămân doar metafizicieni creştini, fără
împlinire mistică, desăvârşire duhovnicească.
Revelaţia divină este Darul de
Sus care se pogoară prin comuniunea deplină a creştinului, prin trăirea în
jertfire şi iubire cu Dumnezeu care i se descoperă tainic.
Nichifor Crainic se deosebeşte
de gândirea sistematică a celor doi, prin natura sa de eseist religios,
pătrunzând adânc, deci mistic în miezul duhovnicesc, revelat.
„Ultimul cuvînt”, pledoaria filosofului dr. dr. Mircea
Vulcănescu în recursul procesului său a fost scris în perioada Decembrie
1947-Ianuarie 1948 şi rostit în faţa secţiei a IX-a Criminală a Curţii de Apel
Bucureşti în ziua de 15 Ianuarie 1948 - Ziua profetului Mihail Eminescu.
Atunci s-a judecat al doilea
lot al ex-miniştrilor guvernului Mareşal
Ion Antonescu sub acuzaţia impusă „că au
provocat dezastrul ţării” în baza legilor nr. 312/ 1945, 445/ 1946 şi 291/
1947.
În vreme ce regele Mihai
îşi cântărea timpul său bucuros că a scăpat de Mareşal, în vreme ce comuniştii
pregăteau, calculau, prevedeau cântărirea puterii lor după furtul viitoarelor
alegeri, în vreme ce ţărăniştii mergeau pe „mâna”
englezilor şi liberalii priveau sub jobenul „unchiului” Sam, iar timpul lor ajunsese pe fundul clepsidrei,
Mareşalul Ion Antonescu, resemnat însemna pe cartea citită la închisoarea
Jilava, <<Le lac de songes>>,
de Albert Paraz, următorul text profetic: „Un popor care tolerează toate credinţele şi toate filosofiile, dar se
lasă subjugat de cele mai degradante dintre ele, un popor care nu găseşte nici
o motivaţie nevoii de a-şi apăra modul de viaţă ales (chiar dacă acesta
este greşit), merită nu doar lecţia pe
care istoria i-a administrat-o şi umilinţele cu care învingătorii săi l-au
copleşit, el merită chiar să-şi piardă dreptul la existenţă.” (Teodor Duţu,
După 50 de ani - Amintiri despre cei care
nu mai sunt. Vol. 1, Ed. Alpha MDN Buzău, Noiembrie 1999, p. 203)
( + Sf. Ier. Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, Sf. M.Mc. Anastasia )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu