George Anca - JURNAL HIMALAIAN

JURNAL  HIMALAIAN

 

George  Anca – Iulian Capsali – Ioan Aurel Pop – Oana Pellea – Alex Păun – Adrian Bucurescu – Ecaterina Petrescu Botoncea – Anatol Cavalli – Corina Dașoveanu – Mihaela Borzea – Silvana AndradaTcacenco - Paul Spirescu – Raluca Faraon – Paul Cocoleanu – Bodexu Alexia – Mioara Anastasia – Mario Castro Navarrete

 

 

George Anca

  (jurnal himalaian) Motocicletă condusă de o femeie decoltată, roșie-n obraji, cu pletele fluturând. Lux de bețe mirositoare. Bătrânul Deepak a lucrat 30 de ani în ceainăria de jos, acum are hipertensiune. Fiul său îl continuă în shopul închiriat. Kotoch e un om trist care găsește Dharamsala  foarte bună pentru oameni singuri. N-ar fi hoți. Ce zdrahoni buddhiștii Tibetului. Unde-or fi misterele? Voi încerca să vedem Indora.

          Toată noaptea au ars focuri mari în pădure, spre Kangra. Ne-am trezit, de lună, pe la două, și se întinseseră. Acum, fumul s-a înecat în soare. M-am gândit la Zburătorul Buddhist.

          Dimineață în Biblioteca buddhistă, unde mă conduseseră Deepak și Katoch. Mă întreținusem mai înainte cu acesta din urmă, asupra Tibetului „autonom” și a tibetanilor care nu se amestecă prin căsătorii cu femei sau bărbați indieni, asupra incendiului de trei zile – eveniment de fiecare vară -, asupra înfățișării oamenilor din Assam sau Gauhati, ori Mizoram, unde el are un unchi senior în poliție, asupra deosebirilor dintre oamenii din nord și cei oacheși din sud, asupra dificultăților indianului de a face turism, primind doar 100 de dolari, asupra costului tablei, cam o sută rupii, sitar – sute, flaut – câteva rupii, asupra satului său Indora, vechi, cu vorbitori pahari și punjabi, asupra distracțiilor din Dharamsala.

          Mi-am făcut permis de intrare, mie și pentru Nansi. Cărți, în general, donate de particulari, enciclopedii, sinteze, traduceri, eseuri, filosofie, religie, istorie, literatură, artă, presă, politică. Dacă în bibliografia baudelaireană a lui Cargu întâlnisem, cu ani în urmă, doar un articol din Luceafărul al lui Vladimir Străinu, în bibliografia selectivă a buddhismului compilată de Satya Prakash (Gurgaon, New Delhi, 1976) nu dau decât tot de un titlu românesc: Buddha's life in the Romanian „Balam”, S. E. Demetrian,  „Indo-Asian Cult.” 17 (2); Ap 68, 29-40 bibliogr. Abia mai rețin Buddhism și Aldous Huxley, Buddhism și Richard Wagner, gândind, evident, la un Buddhism și Mihai Eminescu, iar copiind din The hundred thousand SONGS of Milarepa (MILA GRUBUM), traduse de Garma C.C. Chang, la Milarepa-Brâncuși. Stranie absență a lui Mircea Eliade. 2.3.5.6.7.8.10. No. Mind. Samadhi. Self. Song. Wisdom. Yoga. Alte cuvinte-cheie BARDO, stadiul intermediar între moarte și renaștere, grădina Lumbini, a morții lui Buddha Sakyamuni.

          Sala de referințe, plină de hippies. Cursurile fraților întru dharma se țin la etaje (cursanții își pot lua încălțămintea sus) – limbă, religie, tibetanism. Printre călugării budiști în veșmânt mov, o „americancă” rotofeie, rasă-n cap, urcând spre palatul lui Dalai-Lama al 14—lea.

          Nansi a pictat un peisaj (20.V.75) „Casa noastră în Dharamsala”, adică Dhauladhar. Mâine vom vedea templul Durgăi din Jwalamuki. Focurile s-au mutat, luna a răsărit. Să termin „Some Indo-Romanian literary topics” și i-l trimit lui M.E. La doctoratul dv., O.L. a exclamat: i-o gafă (yoga fă) – poantă citată în cursul de introducere în semiotică al lui H.W., mai făcând loc, în altă parte, mențiunii că B.L. are doar Blavațki și Scerbațki, normal Tucci și Bacot, anormal nu și M.E. Cel puțin D.S. L-a numit pe T.V., întors din India, RabinRahat Tudore.

          Nansi nu e încântată de religia fără Dumnezeu, de materialismul acelei vieți eterne fără suflet și paradis.

          Biblioteca tibetană ne-a găzduit de dimineață pe toți, eu am citit după-amiază, Nana a pictat o Gărgăriță-Riță și o Amintire Papagalului (Nansi l-a mai plâns două ore și vrea altul). Am mâncat la tibetani și momo. Mâine mergem la cursuri de tibetanistică (două zile pe săptămână: meditație). Schița mea de studiu se va numi acum: Indian Mind in Romanian Poetics. Cu mottouri din Buddha, Eminescu, (Brâncuși-)Eliade.

          Știu câte ceva din budhhism, după brahmanism – acesta al doilea să fie al poeticii? D. Micu și studiul lui amorf la Maytreyi, cu o admirație proletcultistă pentru Eliade. Csomo, citat de Schpenhauer, Honigberger, erou de nuvelă fantastică. Sunt cu zece ani întârziat față de Eliade (23-33), dar cu mai puțin exaltat, cu o literatură mai a cuvântului, mai atras de arte decât de gândire, de nu de un realism nenorocit , al acestor alte vremuri. Lumea americană de la bibliotecă, de sus, nu știe de nimeni, unii vând azime și prăjituri, încercându-se cerșetori.

          A plouat. Ce muzică. Focurile tactice s-au stins. BBC despre prietenul chinezilor. Correspondences of Indian Mind in the Romanian Poetics. Spre deosebire de Eliade (poetician), sunt (?) poet: dar Eliade l-a verificat (în proză). Este cu numai 30 de ani mai tânăr ca Brâncuși, iar eu sunt cu 37 de ani mai tânăr ca el; Brâncuși fusese cu 27 de ani mai tânăr ca Eminescu.

          Csomo a plecat spre răsărit în căutarea originii hune a ungurilor și a găsit-o pe a românilor (geta – ghata, dac – dakh/strugure). Am audiat două cursuri, între căscături. Mai mult femei, numai ele convertite și rase în cap (oare, bărbații n-or fi primiți, ori să nu fi avut deziluzii?)

          Înscris la cursul de Dharma. Azi, oră de meditație (existență), după mantre. Neindicată maniera de concentrare, gen rădăcina nasului și numărătoarea inspirațiilor. Exil, Buddhism, renunțare împreună? Profesorul și-a evocat guru-ul său, ca și pe Dalai Lama care au renunțat la viață.

          Am discutat cu secretara, insistând că sunt creștin, nu vreau inițiere, ci filosofie. Mi-a scris Kashyap și am primit de la deptt. o invitație la lansarea cărții Basic Russian de G. Mukherjee.

          Am dat, în fine, în biblioteca tibetană, de trei cărți ale lui Eliade – rituri de a noua naștere, șamanism, modele religioase. Are succes. Nici român, nici indian, nici american. Vag dacist (confirmat mai târziu: să-i scriu să recomenteze pe Eminescu din Insula lui Euthanasius, cum a făcut cu Meșterul și Miorița.) Un Tagore al unității creatoare, un Suddhodana. Buddha în China are chip chinez, în Japonia japonez, în România românesc.

Am însăilat „studiul” „India in Romanian poetics”. Nansi mi l-a desființat. Îl abandonez. Sunt artist, nu savant. Rațiunea mea de a fi e vedică. Știu că sunt cult: mă dor ochii. Ci nu mă voi rupe de toate capitolele: Eminescu between Atman and Nibbana; Zalmoxis, the Poet and the God; The Gypsy poetics; From B. P. Hasdeu to M. Eliade; On Brancusian way. Scriu prost, pentru că scriu tot timpul și scriu timpul care e așa prost.

          Am citit ieri, cu voce tare, pentru toți trei din Eminescu. Ne-a apărut obsedat de sine, de Atman, de universul crud, desferecat, cu ploi de suflete și meteori, epopeic nu retoric, ritmic nu elocvent, ritual arhitectonic nu descriptiv, cult naturist nu idilic, trăindu-și continuitatea proprie în reînvierea chipurilor și rostirilor dinainte, ca un istoric mistic, și așternând cadrele literelor urmașe mânate de duhul bun dar trinitar, de guru, yogi, sigur, poetica pranei, a apropierii de un infinit ce să spargă încântul fermecării. Ca romantic, corespunde în geniul temei, în intuiția fantasticului reîncarnării sau măcar a strigoilor, în muzicalitatea epopeii destinului. Clasic, cuprinde dezarmanta hipnoză a perfecțiunii antume, trezia din intimitatea nevăzută, a antitezei propriului spirit poetic, revanșa contra compătimitorilor geniului și împărțitorilor creației, autoironia frigidității cosmice scârbite de refuzuri muritoare, forța și căldura până la lacrimi a acestora din urmă, din viață.               Formele artistice și voința creatorului merg împreună. Cine l-ar plânge a nu fi avut puterea să se deosebească de sine și a crea caractere, fie și dramatice: dar formele din versificație, tonalitățile mistico-morale, șivaismul, etapele – tânăr să-i citești cu toată voluptatea poezia începuturilor -, filosofia deschisă, dumnezeul nemărturisit și netemut, kantianismul și critica lumii necutreierate, sublimate intelectual, buddhic și herculean, libertatea față de alte culturi și autonomia valorilor sale supraetnice, infrauniversale, robirea profetică sub valurile vremii.

          Am scris, sub pini, versuri în caietul sanscrit. Credeam că rămân la bibliotecă pentru gramatica lui Renou și cele 30 de volume ale lui Sri Aurobindo. A fost, de la 9, pucha, dimineață eram tot pe-afară și, după o săptămână, am fumat a doua țigară pe 1978.

          Trei ore, cursanții din anul I și II, în primul rând călugărimea, au cântat rugăciuni în tibetană. La sfârșit și între timp se servise tsog (pomană), în încheiere guru-ul nostru binecuvântând pe fiecare (spaniolul mi-a oferit și mie o eșarfă de tifon – dar eu sunt creștin, tu? - eu sunt buddhist – și merge? - da). O germancă mi-a dat ceai din ceașaca ei, un șofer de autobuz din grupul sfântului băutor de la Poona – îl avea de gât -, cu pantaloni scurți foarte murdari, cu plete și barbă foarte lungi: - Ești din America? - Din Anglia. Mai târziu, el: - Ești italian? - Român. Am cântat în forță cu Nuangayem (?) Nu există exil pentru religie, cântec și prozelitism. Studii ieftine, ca bani. Kathi, din Noua Zeelandă, a venit să-și deschidă mintea aici. Patricia, șefa mea, călugăriță, a văzut articolul meu „Sanskrit-Romanian Poetics” - n-a găsit probleme de engleză, este interesată să cunoască poezia lui Eminescu.

          Începusem să-mi recitesc teza baudelaireană. Nansi a aprins țigări pentru amândoi: unde e Paloșanu, să mă vadă? Acesta fusese plăcut impresionat cu ani în urmă la același gest. În anul întâi de facultate îmi dăduse reviste interbelice și mă purtase prin toate cârciumile Bucureștiului, cu aristocratism alcoolic și vorbe de Pașadia. Băuse cu Labiș – continua cu mine? Din Gândirea decupase toate articolele lui Mircea Eliade. Cărțile lui de spiritualitate și filosofice, iscălite și datate 1940, ori ani apropiați, le am. Ne-am văzut din ce în ce mai rar. Cu o zi înainte de a-mi susține doctoratul Baudelaire, l-am căutat să-l invit, murise de cancer.

          Citeam la lumânare, când a apărut Surendra, un vecin de 19 ani. Am închegat o discuție a la Noica, de vreo două ore, de m-a întrebat Nansi adineauri dacă mi-a plecat discipolul. Tânărul își pregătește BA-ul în Political sciences and administration, dar e obsedat de engleză – obligatorie în toate colegiile – nemulțumit de superficialitatea profesorilor lor, care sunt interesați să dea meditații particulare pe 70-80 de rupii lunar, de severitatea examinatorilor, veniți din alte părți și socotindu-se de un standard mult mai înalt.

          N-are încă pen-friends. Străinii de pe aici iubesc pe tibetani, nu pe indieni – fără primii nici n-ar veni în Dharamsala. A auzit pe unul că iubește India fără indieni. E drept că altul, american, îi găsea mai buni decât propriii săi compatrioți. Citește The Hindustan Times și The Tribune, inclusiv povestirile în engleză, cu subiecte indiene. N-a încercat el însuși să scrie niciodată – când o va face o să fie atent la conexiunile care deschid universul orașului, călătoriile sale de om tânăr, sărac, fără posibilitatea să meargă în Anglia, ca alții ce studiază medicina (și el vrusese, dar picase la engleză).

          Deci n-ar putea să se atașeze de un profesor căci nu prea-i bagă-n seamă pe tineri. Atunci să-și ia model pe tatăl său; într-adevăr, acesta este licențiat (în engleză), a studiat în condiții grele, mergând pe jos din satul lui multe mile. Modelul, idealul, foarte necesare, pentru depășit, pentru realizat. Eșecul e alternativa, dar realizarea de sine este obligatorie, evoluția, educația, viața, după un timp, cu familie și griji, cu conștiința posibilităților, realităților, cu mândria obârșiei dintr-o țară și cultură, cu certitudinea unor valori și limite, în fața marilor creatori și creații (poți construi un Chandigarh? poți fi Brâncuși? Nu știu – măcar să-i evoci pe aceștia, să-i înțelegi, să ți-i apropii poți?) legăturile bune, evitarea ori replicarea, la risc chiar, a celor rele, lectura cărților și pedanteria (se citește puțin), siguranța pe sine într-o îndeletnicire sau alta, rostul energetic al vorbirii în propria limbă corelat cu adaosul scrisului, mai puțin energetic, mai marcat de valoarea  ideilor – și câte alte teme, recunoscute abstracte, nu le-am pălăvrăgit, de-mi spunea el că sunt un adevărat teacher, mereu raportându-mă la studenții mei indieni și români, la cărțile mele scrise și nescrise, la nostalgia după vremea imprevizibilelor – care nu s-au oprit, și-mi vor apărea mereu, fără a mă tulbura însă de la munca mea importantă sau modestă, devenită însă natura mea bună, după o expresie populară în India, ca și sinele ori India ideilor.

          E indignat de politicienii afaceriști și iliciți, nu o dată, care au dat sticle de vin și bani alegătorilor zilele astea, de mârșăvia politicianismului, când povestește de Lahore, al tinereții și studiilor părintești – atinge, iar afectat, problema Pakistanului – de-l temperez teorizându-i neșansa opoziției individului, ori a grupării anarhice, a la mai 68 parizian, față de sisteme puternice, îi spun de socialism că nu e o treabă individuală, nimeni sărac, dar nici bogat, că m-am născut într-un sat și pot fi profesor în străinătate grație socialismului, mi se spune, oricât aș avea eu încredere în general în forțele mele.

          Într-un timp observ că a obosit, cască, îmi spune să-l vizitez și eu. Ne despărțim amintindu-ne începutul discuției, dacă are prieteni, ce fel de profesori. Nu-mi închipui că i-am vorbit degeaba, nu-mi fac probleme de niciun fel. Iarna aici ninge și-n Bazar, vezi puțini oameni.

Iulian Capsali

MIEII DOMNULUI

Mărturia prof. Nae Constantinescu despre miracolele din spitalul Colțea, unde a operat și salvat tineri care și-au sacrificat viața în dec. '89

„A urmat Dan Maftei, adus pe brațe. Era tetraplegic, adică paralizat la toate membrele. Fusese împușcat din­tr-un camion. Glonțul intrase prin dreapta, sus, și era sub piele, la mijloc, în stânga. Nu mai avusese forță să iasă, dar trecuse prin măduvă. I-am scos glonțul fără anestezie, fiindcă nu mai simțea nimic. Toți erau frumoși! Știți, eu văd în toate un semn de la Dumnezeu, este înțelepciunea pe care mi-a dat-o vârsta, și asta am văzut atunci: mieii lui Dumnezeu! Ați văzut vreodată un miel urât? Toți răniții erau frumoși, bine făcuți... (oftează adânc și face o pauză). La ora 8 și jumătate vine un băiat, Vlad Stoenescu, care fusese în fața Expres-ului de la Inter și văzuse o mașină de pompieri venind în viteză pe Batiștei, cu intenția clară să intre în plin în mulțime. A fugit și a sărit pe scara ei, cu gând să tragă de volan, dar a fost împuș­cat din spate. A și văzut de către ­cine: un civil a tras din buzunarul unui fulgarin. Și-a zis că dacă leșină nu mai pleacă viu de acolo, așa că a început să se roage „Doamne, ajută-mă să ajung până la Spitalul Colțea!”, și a venit pe picioare până la noi, cale de 450 de metri. A văzut oameni la geam, le-a făcut semn și abia atunci a leșinat. Avea explozie de splină și explozie de rinichi drept, glonțul trecuse pe lângă pancreas, ficat, intestinul gros și ieșise pe partea cealaltă. În burtă avea peste un litru și jumătate de sânge. Cu leziunile astea hipergrave, vitale, mersese pe picioarele lui. L-am întrebat cum a reușit și mi-a spus: „Domnule doctor, eu știu că am zis: «Doamne, ajută-mă!» Nu știu pe unde am mers”. Băiatul trăiește! Și el era frumos! Student.”

Care a fost cel mai greu caz?

„Am operat o fată, Eugenia Popa, care fusese adusă în stare de moarte clinică. Fără puls, fără tensiune. Noroc cu anestezistul nostru, un om absolut excepțional: i-a pus la gură o oglindă, care s-a aburit! Am dat imediat jos de pe masa de operație un rănit mai puțin grav și am pus-o pe ea (ne arată radiografia în care se vede limpede un glonț). Trebuie să fii doctor ca să vezi ce-i acolo, în ficat? Când am deschis-o, avea un cheag de sânge cât o minge de hand­bal și perforație de venă cavă inferioară. Norocul a fost că fratele ei și cu un prieten au adus-o foarte repede la noi, înainte de a se decerebra – când creierul rămâne fără sânge. Neuronul e atât de specializat încât nu are rezerve nutritive, depinde de oxigenul și zahărul din sânge. I-am suturat vena, i-am scos o parte din pancreas, i-am făcut re­zecție de intestin. Fata trăiește. Are și un băiat, de 21 de ani, excepțional de bine „mobilat”, acum e prin America. ­Băiat care n-ar fi existat. Fratele ei mi-a spus că s-a rugat pe drum: „Doamne, ține-o-n viață până la Colțea!”

via Stefana Totorcea

Ioan Aurel Pop

Precizare: aceasta este singura mea pagina de facebook si oricare alta pagina, care imi utilizeaza numele, sub o forma sau alta (utilizand sau nu majuscule), nu imi apartine si, implicit, nu imi asum ce se posteaza acolo.

Textul discursului rostit joi, 19 decembrie 2019, cu prilejul dezvelirii statuii poetului Andrei Mureșanu, amplasată la începutul străzii cu același nume, simbol, începând de azi, a unuia dintre cele mai frumoase cartiere din Cluj-Napoca.

De veghe la statuia lui Andrei Mureșanu…

Amplasarea statuii unui mare om de cultură și om politic nu are nevoie de explicații sau de justificări. Gestul intră în „datoria vieții noastre” și face parte din atributele societăților civilizate și educate. Cu toate acestea, câteva gânduri de recunoștință, de rememorare și de integrare în momentul actual se cuvin formulate.
În Cluj-Napoca, există acest cartier cu numele de Andrei Mureșanu, care merita demult să fie înnobilat cu statuia copleșitorului om de cultură, mai ales după ce regimul comunist voise să deturneze atenția de la personalitatea aceasta dătătoare de nume și de destin. În al doilea rând, Andrei Mureșanu este autorul versurilor Imnului național al României (poezia se chema inițial „Un răsunet”) și este bine să subliniem importanța acestui simbol al României. Aceasta cu atât mai mult cu cât, unii, chemați și nechemați, se pronunță destul de vehement pentru schimbarea imnului nostru. Nicio motivație nu stă în picioare în acest sens. Invocarea nepotrivirii versurilor sau melodiei, pentru vremurile actuale, este ridicolă. Orice imn național este produsul unei epoci (imnul Franței, „La Marseillaise” apare în 1792 și cheamă națiunea la arme contra inamicilor de atunci ai țării și ai revoluției), dar conține mesaje pentru viitor. Imnul României îndeplinește toate aceste condiții. Pe de altă parte, România a avut, în ultimul secol și jumătate, șase imnuri, ceea ce nu s-a întâmplat cu nicio țară serioasă din Europa. Nu este de mirare că, înlocuind mereu imnurile, nu ne bucurăm de credibilitate și nu suntem recunoscuți de lume după propriile simboluri.
De ce s-a implicat Universitatea „Babeș-Bolyai” în amplasarea acestei statui? Din cel puțin două motive. Mai întâi pentru că Andrei Mureșanu a făcut parte dintre promotorii ideii de universitate românească de stat în Transilvania. Prevederea a fost trecută între punctele programului Revoluției Române de la 1848-1849, program prezentat la Marea Adunare Națională de la Blaj (3-5 mai 1848), în fața celor peste 40 000 de români prezenți. Al doilea motiv este unul special. Profesorul Octavian Șchiau (1930-2013), fost decan al Facultății noastre de Litere, se stingea la 22 noiembrie 2013 – adică acum șase ani – cu dorul de statuia lui Andrei Mureșanu și cu cererea de amplasare a acestui monument în mână, pe holul Universității, vegheat de Galeria Rectorilor. Venea la rector cu o petiție (așa cum făcuseră generații întregi de suplicanți dintre înaintașii săi), prin care cerea ajutor și sfat. Domnul l-a chemat atunci pe Profesor numaidecât la sine, iar nevrednicul rector a rămas cu tristețea în suflet și cu amărăciunea de a nu fi putut îndeplini pe dată dorința marelui filolog și patriot. Iată că, după șase ani, în plină sărbătoare a Centenarului Universității românești, dorința profesorului se îndeplinește, prin lucrarea sculptorului Ilarion Voinea, prin strădania Universității, dar mai ales prin facerea de bine a donatorilor și mecenaților (oamenii de afaceri din Cluj) și a autorităților locale, cu precădere a Primăriei acestui municipiu vechi de aproape două milenii, de pe vremea romanilor, invocați de Andrei Mureșanu în poezia devenită imn. El vedea oastea, adică națiunea încolonată spre viitor și ghidată de „preoți cu crucea-n mână”, cum se întâmplă și astăzi, prin prezența înalților ierarhi ai celor două biserici istorice românești de rit bizantin, a prea cucernicilor părinți, animați de rostul misiunii lor.
Rectoratul și Senatul Universității, profesorii și studenții și toată oastea sau obștea se bucură azi, alături de spiritele lui Andrei Mureșanu și Octavian Șchiau, pentru realizarea acestui punct dintre „scopurile preasfinte” ale „datoriei vieții noastre”. Cinstim prin aceasta, aici la Cluj, toată generația de la 1848, care a visat „viată-n libertate”, cu dorința de a nu mai fi noi, românii, „sclavi iarăși în vechiul nost' pământ”. Să le fie dorința îndeplinită și amintirea binecuvântată în veci!

Oana Pellea

Ce decadere...sa faci "vedete" din condamnati care se insoara in puscarie, din condamnati care se intorc in tara, din condamnati ce se afla in puscarie...sa faci stiri din ce au mancat, cum se simt, ce zic, ce fac...De ce li se acorda atentie mediatica acestor penali...nu voi intelege niciodata! Nu ar fi mai normal sa vorbim de ce sunt in puscarie, care sunt faptele incriminate, cat au furat, cat a fost furat statul de catre ei, care sunt complicii, etc?

Sau sa vorbim despre intreprinzatori romani ce au reusit fara sa fure, despre elevi castigatori de olimpiade internationale, depre oameni obisnuiti ce reusesc sa infaptuiasca lucruri deosebite ...in stiinta, arta, educatie, etc...De ce sa ti cheltuiesti timpul- atat de scurt al vietii-urmarind monden condamnati penali, hoti, mafoti, oameni certati cu legea si cu morala...Nu voi intelege niciodata. Nu mi spuneti ca fac rating. Omul, ca oricare alt animal, consuma ceea ce i se da spre consum.

Alex Păun

 Se discută enorm despre progresism și conservatorism. Orice temă politică apare la orizont este dezbătută din perspectiva acestei dihotomii. În Statele Unite, principalele partide sunt republicanii (măduvă conservatoare) și democrații (cord progresist). În Parlamentul European, cele mai puternice grupuri sunt popularii și socialiștii. Forumurile digitale de pe toate meridianele sunt divizate, isteric, între sectanții noului și sectanții vechiului. Viața politică și ideologică a lumii occidentale pare să se rezume, de vreo zece ani, la balansoarul în care stau aceste tabere înverșunate.

Întrebare: Voltaire era progresist sau era conservator? Dar scepticul David Hume? Dar Immanuel Kant? Dar Alexis de Tocqueville (cu mănoasa „Despre democrație în America“)? Dar John Stuart Mill? Dar Benjamin Constant? Dar Ludwig von Mises? Dar extraordinarul Karl Popper? Dar Isaiah Berlin? Dar Friedrich Hayek? Dar Pierre Manent, cel din primele lucrări? Dar, în zilele noastre, unul ca Michael Shermer?

Progresismul și conservatorismul nu sunt nicidecum singurele sensibilități politice. Mai mult decât atât: ele nu sunt nici măcar cele mai importante sensibilități politice! Trei sferturi dintre marii gânditori occidentali din epoca modernă nu se regăsesc niciunde pe această axă. Biblioteci întregi de reflecție politică nu au nicio legătură cu această axă. Orice eveniment politic din istoria ultimelor trei veacuri poate fi descris riguros numai dacă treci dincolo de această axă. Vria ideologică din ultimul deceniu ne-a făcut să uităm că cea mai influentă, mai venerabilă, mai sofisticată, mai fecundă și mai benefică doctrină a erei moderne se numește liberalism și nu are nicio legătură cu lupta de tip bielă-manivelă dintre progresiști și conservatori. Ori de câte ori vedeți că o dezbatere politică se reduce la caftul dintre socialiști și tradiționaliști, dați-vă înapoi. Ori de câte ori vedeți că un scrutin vă oferă doar socialiști și tradiționaliști, declarați-vă nemulțumiți. Ori de câte ori vedeți că unicele puncte de vedere luate în calcul sunt socialismul și tradiționalismul, denunțați frauda. Liberalismul există. El a dat o tradiție intelectuală glorioasă, el a construit Occidentul modern, el este sufletul constituțiilor din marile democrații de azi.

Viața politică nu a fost niciodată un joc în doi, ci în trei — fiecare facțiune având, desigur, radicalii ei (comuniștii pentru progresiști, fundamentaliștii pentru conservatori, libertarienii pentru liberali). Este stânjenitor faptul că, în lumea de azi, trebuie să reamintești asemenea banalități de manual. Gândiți-vă la cum a arătat, în România, dezbaterea din jurul căsătoriei: progresiștii au urlat, conservatorii au urlat, punctul de vedere liberal nu s-a auzit. Gândiți-vă la discuțiile despre catedrala din București: isterie progresistă, isterie conservatoare, punct de vedere liberal inaudibil. Gândiți-vă la chestiunea orelor de religie din programa școlară: progresiștii ridică baricade, conservatorii se așarnează, liberalii sunt de negăsit. Dezbaterea politică și ideologică din secolul XXI suferă de o gravă mutilare: nu se mai aude glasul liberal. Nu se mai aude glasul celei mai importante școli de gândire a modernității. Totul e redus, nevrotic, la schimbul de flegme dintre ultrașii socialiști și ultrașii tradiționaliști.

Ca să aprofundăm un exemplu, iată cum ar fi trebuit să arate o dezbatere sănătoasă în jurul catedralei:

OPINIA CONSERVATOARE: este bine ca statul să finanțeze edificarea. Poporul nostru este, în marea sa majoritate, ortodox. Credința a jucat, mereu, un rol axial în viața oamenilor din aceste locuri. Construirea unei catedrale, inclusiv cu subvenții de la stat, este un semn că România nu își reneagă tradițiile, trecutul, valorile.

OPINIA PROGRESISTĂ: este greșit ca statul să ajute la ridicarea catedralei. Biserica Ortodoxă Română e o instituție retrogradă, construită în mod ierarhic, opresivă față de celelalte confesiuni. Autoritățile ar trebui să protejeze comunitățile religioase mai mici, strivite de colosul ortodox, după cum ar trebui să-i ocrotească pe atei, marginalizați de toate cultele. Viitorul e în față, alături de minoritățile de tot felul, nu în spate, alături de majoritatea pravoslavnică.

OPINIA LIBERALĂ: statul nu trebuie să aibă opinii metafizice. Construirea unui lăcaș de cult nu poate fi finanțată cu bani publici, tot așa cum nu ar putea fi finanțată cu bani publici demolarea sa. Guvernul nu e nici credincios, nici ateu. Statul și legea sunt un arbitru neutru, doar indivizii având dreptul la convingeri de natură filozofică. Într-o societate normală, autoritățile nu iau partea lui A împotriva lui B, ci se asigură că A și B nu-și pot face rău.

Închei lunga mea notă, întrebându-vă: nu vi se pare, dacă vă uitați la un exemplu ca acesta, că punctul de vedere liberal e perfect diferit și față de progresism, și față de conservatorism? Și nu vi se pare că angajamentul liberal, descendent din giganți precum John Stuart Mill și Karl Popper, lipsește tot mai mult de pe piață? Ce s-a întâmplat cu sufletul Occidentului, dacă a ajuns să-și ignore cea mai tipică tradiție politică? Personal, trebuie să mărturisesc că socialismul și tradiționalismul mi se par interesante, formele lor moderate (social-democrația și creștin-democrația) fiind, cu siguranță, indispensabile dezbaterii dintr-o comunitate normală. Însă dispariția liberalismului este o mare și extrem de periculoasă bizarerie. Jocul politic adevărat se joacă, spuneam, în trei, nu în doi. Dacă stânga se epuizează în progresism, dreapta nu se epuizează în conservatorism. Mai este acolo și liberalismul, o doctrină absolut distinctă, absolut legitimă, absolut necesară. O doctrină ale cărei valori cardinale (individul și libertatea) nu pot fi reduse nici la valorile conservatorismului (trecut, neam, credință), nici la valorile progresismului (viitor, echitate, ocrotirea năpăstuiților).

Adrian Bucurescu 

L u n a

     O străveche tradiţia atlantă cerea ca Marele Preot al Lunii şi Marea Preoteasă a Soarelui să oficieze Nunta Sacră, spre a asigura belşugul roadelor. Însă după moartea iubitei sale Eurydice, Orfeu, care era şi împărat, a refuzat să mai fie mire la hierogamie, provocând astfel mari tulburări în împărăţie. Atunci, Salonai, care preluase demnitatea de Mare Preoteasă a Soarelui, a insistat ca Orfeu să se supună străvechii datine. Dar el nici n-a vrut să audă, şi s-a refugiat în Munţii Bucegi, împreună cu doi fideli de-ai săi. Aşa au ajuns Mainadele, dansatoarele sacre ale Soarelui, să-l ucidă pe Orfeu, răzbunând ofensa adusă doamnei lor.
     Până în vremea lui Zalmoxis, Luna era socotită de genul masculin, cum e şi astăzi la Germanici. Chiar şi după Zalmoxis, Tracii din Asia Mică au considerat astrul (semi)zeu, numindu-l MEN. O amintire a acestor situaţii a rămas în astronomia populară românească, unde, o vreme, Luna este numită Crai Nou.
     Zalmoxienii au inversat sexele celor doi aştri, adorând Soarele masculin şi Luna feminină. S-a ajuns astfel ca insistenţele Marii Preotese Salonai pentru Nunta Sfântă să-i fie atribuite Soarelui, iar refuzul lui Orfeu, să devină al Lunii. Aşa au fost create baladele româneşti "Soarele şi Luna", "Sora Salomie", "Sora Soarelui", "Legenda Ciocârliei", "Legenda Cicorii" etc. În prima, Soarele vrea să se însoare cu cea mai frumoasă fată, care este însăşi Luna, sora lui, numită în unele variante şi Ileana Sânziana - "doamna florilor ş-a garoafelor, sora Soarelui, spuma laptelui". Ea îi pune Soarelui condiţii de netrecut, dar el le îndeplineşte pe toate. Deznădăjduită, Luna cere ajutorul lui Dumnezeu. Atotputernicul o ascultă şi, spre a împiedica orice tentativă de incest, hotărăşte ca Fraţii Cereşti să nu se mai întâlnească niciodată.

Şi de-atunci se trase,
Şi de-atunci rămase,
Lumea cât o fi
Şi s-o pomeni, 
Că ei se gonesc
Şi nu se-ntâlnesc; 
Lună când luceşte,
Soarele sfinţeşte, 
Soare când răsare,
Luna intră-n Mare.

     În balada "Sora Salomie", unde Luna a moştenit numele Marii Preotese Salonai, un fiu de împărat vrea să se însoare cu sora lui. Ca şi Luna, Salomia îi pune condiţii ce par imposibile. Însă voinicul izbuteşte să le îndeplinească. Nunta e astfel inevitabilă:

Dar icoana Precestii,
Din fundul bisericii,
Tot plângea şi lăcrăma
Şi din gură cuvânta:
- Alelei, popo Ignate,
Popo, nu-i cu direptate
Să cununi soră cu frate!
Şi la Dumnezeu e samă
Unde dai sufletu-n vamă!

     În alte legende româneşti, se spune că Soarele a luminat singur vreme de şapte ani; Lună nu era încă, şi noaptea era un întuneric de nepătruns. Diavolul L-a rugat pe Dumnezeu să fie şi noaptea lumină, ca să vadă ce fac oamenii. Domnul Cerului l-a trimis după piatră scumpă, cremene şi argint. Dracul a adus ce i-a poruncit Domnul, dar Acesta nu vroia nici acum să lucreze de faţă cu Necuratul, aşa că l-a trimis să facă Iadul. Când S-a văzut singur, Dumnezeu a scăpărat o dată din cremene cu piatra preţioasă, şi a apărut Luna - o fecioară. Tatăl Ceresc i-a făcut Fiicei Lui o potecă de argint, străjuită de pomi, şi i-a spus să meargă pe acea cărare până ce va ajunge la palatul Soarelui, căci e sora acestuia, şi să lumineze când se întoarce el acasă şi se va odihni. Luna a ajuns şi a intrat în palat, unde Maica Precistă a primit-o foarte frumos. Iar după ce s-a odihnit bine, fata a pornit să-şi facă lucrul orânduit ei. S-a înveşmântat în straie de argint şi, urcându-se în carul ei tras de şapte cai albi, a pornit-o în urma Soarelui. Deodată, ea a apărut în văzduh. Oamenii nu ştiau ce e lumina aceea albă, ce se răvărsase pe negândite pe Pământ, noaptea, şi intrase şi în casele lor. Aşadar, s-au bucurat foarte mult şi l-au preamărit pe Dumnezeu.
     Luna e ca omul: la început e mică, subţirică, aşa cum e şi pruncul; apoi creşte şi aripile i se întind împrejur şi e rotundă ca un ban; acum e ca omul în floarea vieţii. De aici începe să îmbătrânească şi se face tot mai mică, iar aripile i se taie. Pe urmă moare - dispărând de pe cer! - aşa cum se stinge şi viaţa omului. Şi apoi renaşte din nou, cum credeau şi Dacii că se va întâmpla cu ei!
     Luna e o fecioară nespus de frumoasă şi a fost numită Ileana Cosânzeana, dar e orgolioasă şi rece, după ce a avut o dragoste nenorocită de la fratele ei, Soarele. E îmbrăcată numai în alb. Aripile îi sunt de piatră scumpă şi de argint curat. Carul ei e tot de argint şi tras de şapte cai albi. Se spune că, uneori, carul e tras de şapte draci, pentru că Luna, fiind rece, se mai răcoresc şi ei de dogoarea Iadului!
     Fiindcă Luna a fost nefericită în dragoste, îndrăgostiţii în calea cărora se pun mari piedici o iau ca martoră şi tot ei i se plâng. Tot pe ea o invocă şi fetele dornice să le vină ursitul:

Lună, Lună,
Vârgolună, 
Tu eşti mândră şi frumoasă,
Tu eşti a nopţii crăiasă. 
Tu cal ai,
Dar frâu nu ai;
Na-ţi ţie brâul meu
Şi fă frâu calului tău,
Să mergi după ursitul meu!
De a fi de-aici din sat, 
De-a fi din celălalt sat,
De-a fi dintr-al treilea sat
Sau dintr-al nouălea sat, 
Nu-i da stare
Şi-alinare!
El să nu poată dormi,
Să nu poată odihni, 
Pân'  la mine n-a veni! mine n-a veni!

  

Ecaterina Petrescu Botoncea

 Dragă iarnă ..

Învârtoșate vise, fluturi si muguri...
pe pământul întins a nins...
și simt sub picioare
cum scârțâie norii ce-n zăpezi s-au prelins,
straie cusute împodobite de timp
și întinse la soare,
descifrez încrețite dorinți
pe fruntea albastră,
Dumnezeu ne privește din prag
pictând pe ieslea cerească
o fereastră cu îngeri și sfinți,
se prinde în flori de cleștar divina speranță,
stau bicele agățate în cui,
zorii se sparg,
freamătă în tindă clănțănite capre
cu o sută de dinți,
și-a brăduților înverzită sudoare,
bucuria copiilor își iese din minți
așteptăm cu toții clipa dintâi,
ziua Cea Mare!
Căruntețe de Magi, vestitori peste nori,
urme de pași...raze de prunc..
arhaică ești, iarnă, și grea,
drumul e lung...
dar atât de curată când ningi peste timp
și-i atâta feerie în tine,
iarnă, ești bucuria Nașterii în era mea,
clopoțel vestitor de final cu bezea,
oboseală încălzită în mine,
mă petreci pe cărările reci,
și mă trimiți spre castelul de nea
ca o Crăciuniță în glastră,
îmi lași simțămintele înghețate când pleci
pentru-a mă trezi mugur și stea
într-o altă viață...după ziceri, albastră...

Adrian Bucurescu

Hoi-leron-dai-lerui-ler

Ce de nori pe cerul greu,
     Hoi-leron-dai-lerui-ler,
Supărat e Dumnezeu,
     Hoi-leron-dai-lerui-ler,
Ci spre a nu-L tulbura,
Niciun înger nu zbura,
Nici codrul nu fremăta,
Nici pasăre nu cânta,
Nici Soarele nu lucea,
Numai Vergura plângea,
Și cum plângea Ea așa,
Lumea se încețoșa.
- D-alei, Doamne-Dumnezeu,
Ce Ți-o fi așa de greu?
Ori Raiul s-a clătinat,
Ori spre lume Te-ai uitat
Și de noi Te-ai săturat,
Ori Fiul Ți-e săgetat?
De dușmanii Geților,
Pe câmpia macilor?
Supărat e Dumnezeu,
Nu răspunde ce-ntreb eu.
C-a venit Vinerea Seacă
Și tremură lumea-ntreagă
De sângele cel mai sfânt
Ce s-a prelins pe pământ.
Iară Tatăl spre sicriu
Geaba suflă Duhul Viu,
În zadar pe Fiu L-îmbie,
Fiul nu mai vrea să-nvie,
Că prea este obosit,
Că de veacuri n-a dormit.
Dar Fiul ce vis avea,
Până din somn învia?
Visa România Mare
Întregită în hotare.
Fie Fiul sănătos,
C-a visat așa frumos,
Fie Fiu-n veci slăvit,
     Hoi-leron-dai-lerui-ler,
Fie-I visul împlinit,
     Hoi-leron-dai-lerui-ler!

‎

Anatol Covalli

NU MI-E RUŞINE *** Matepoeză ***

*

Oare ce mi-aş putea dori mai mult?

Am fost întotdeauna un tumult

în viaţa care

mi-a dăruit şi ce nu i-am cerut,

din dragostea-i mereu mistuitoare

făcându-mi scut.

*

Am fost pe culmi şi-acolo am rămas

ca din azur să-mi fac iconostas

cioplind în seve

pe care dacă mulţi nu le zăresc

e pentru că, cu toate că-s aieve,

sunt har ceresc!

*

Sunt fericit că am ajuns aici

în chip de-artist şi nu de măscărici,

poet ce lasă

în urma sa creaţii care vor

să aibă parte de o viaţă-aleasă

în viitor.

*

Anii sunt mulţi, sunt grei, plini de omăt,

dar când mă uit adesea îndărăt

nu mi-e ruşine

de tot ce va rămâne-n urma mea,

chiar dacă galaxii au ars în mine

şi-s doar o stea.

Corina Dașoveanu

acest poem e la persoana întâi
plural și primăvăratic,
de aceea
ieri a nins pe cireșul nostru,
nu era nicio iarnă deasupra,
doar noi doi
în grădina noastră de un suflet pătrat
tot aruncam cu vise în sus,
apoi scoteam limba să le prindem
ca pe fulgi de zăpadă.

așa că din seninul cireșului
a ieșit viscol de fluturi nebuni,
fiecare înflorea pe unde apuca,
au căzut și pe noi o grămadă
și dintr-odată s-a întâmplat -
ne-am umplut de cireșe.

e de vină persoana întâi plural
care și-a umplut gura
cu săruturi atât de rotunde și roșii,
încât acum
face buzunare la inimă
să culeagă
toată dragostea asta cireașă.

și câte vise mai avem de nins...

Mihaela Borzea

MAME CU PĂPUȘI LA SÂNI

Am înțeles că suntem goi, de când curgea planeta-n apă,
Că lumea nu-i decât o groapă în care ne-așteptăm pe noi,
Și te iubesc de-atunci, îmi pare, de-o veșnicie și un sfert,
Cu tot Pământul dat în fiert și răsturnat pe-un ochi de Soare.

Smulg Paradisul din țâțâni și dau cu pumnii albi în ziduri,
Eliberând copii cu riduri și mame cu păpuși la sâni,
Păianjeni mov îți prind lumina cu fir de lacrimă și jar
De cordul trist și solitar ce-și bate-n cuie rădăcina.

Pe buze-ți cad în comă crini cu tibii arse de căldură,
Parfumul lor îți stă pe gură și nu mai poți nici să suspini,
"Tu lasă-ți părul să îți crească, iar eu o să învăț să scriu"
Durerea că nu pot să-ți fiu decât splendoare femeiască.

Silvana Andrada Tcacenco - 1989

VIS DE IARNĂ

Pășesc pe albul pur, un alb strălucitor,
Pășesc cu pași de viață pe-al iernii alb covor,
Din cer coboară fulgi, o blândă mângâiere,
Coboară fulgi curați purtați de adiere,

Sub a omătului povară doi brazi se-mbrățișează,
Îmbrățișați și ei deasupra lor, doi fulgi îndrăgostiți valsează,
Apoi căzând, visând, valsând, în suflet ei mi se opresc
Și-așa, gustând aroma fericirii, cu sufletu-mi se contopesc,

Asemeni lor valsez, asemeni lor
Mă contopesc apoi cu-al iernii alb covor,
Care asemeni lor, începe și danseaza,
Asemeni lor si mie, acelasi vis visează.

Paul Spirescu

Vis de decembrie

În noaptea asta doar pe jumătate
zăpezile din sânge ni se topesc de dor
și de atâta grea singurătate
cad îngerii în trupurile lor

cu colți de lup din ziduri mușcă ploaia
vântul vuiește-a jale printre case
și Dumnezeu și- părăsit odaia
să se-odihnească sfânt la noi în oase

norii-s de scrum și cerul e de iască
prin ierburi moarte stelele valsează
doar noi tot așteptăm să se-împlinească
visul acesta care ne visează...

Raluca Faraon

mâna care scrie
scrie în abis
vinde întuneric
pe-un pumn de lumină
care azi se-ndoaie
pe sub versul șapte
cadână șireată
mâine-i zbor de iele
mâna care scrie
mângâie fantasme

o fi stânga, dreapta?

nici nu mai contează
oarbă e busola
către nord-cuvânt
bate-n vers de poartă
până când din margini
margini de poeme
ca din așchii lemnul
ca din picuri ploaia
oglinda din cioburi
fi-vor iar întreg

‎

Paul Coculeanu

Jaf montan \ "Pârâul Surpat"

Privesc depărtările

îmi clătesc cizmele de cauciuc în pârâu

mă tot holbez la rocile ca plăcile de lut scrijelite -

așa este și cu viața mea

se rupe de prea multe ori în fragmente inegale

se crapă și n-aș zice deloc că apa curgătoare din albie

va mai rezista mult până se va prăbuși

într-o grotă neștiută ce nu-mi va purta numele

nici dacă mă va descoperi cineva

căci se va zice despre acel loc

că nu-i decât "Pârâul Surpat" la un jaf montan

al uriașilor ieșiți dintr-o mare grădină

a munților Meseșului

ca să umple căldările pentru mâncare

 

 

Badescu Alexia

aș fi putut să îmi dau sufletul
să mă îmbăt cu mirosul reavăn al dorinței
să nu îmi pese că iarba e mov și sufletele prea verzi să le cuprinzi zenitul
aș fi vrut să mă intimidezi atât de mult încât să uit de logica mea impecabilă
de împărțitul firului în patru în o mie în milioane de probabilități
aș fi vrut să te iubesc savant vorbindu-ți despre fizica cuantică și particulele subatomice
aș fi putut să devin ninfomana perfectă
adepta păcatului veșnic
dar am uitat să te strâng în brațe

 

 

Mioara Anastasiu

Jourfixe (Días fijos)
Traducere: Mario Castro Navarrete

S-a întors Veta țiganca din Polonia
De la muncă,
De la cerșit.
A venit cu bani pe ea de putea să cumpere
Până și conacul sașilor din sat,
Dar ea tot în casa ei de pământ s-a dus
Cu bagajele, cu bărbată-su Petre și copiii.

Zicea că acolo în străinătățuri
Nu și-au mai ținut nici portul, nici obiceiurile,
Dar, odată ce s-au văzut acasă,
S-a dus Veta la Adi Pop, șeful de post,
Și a luat înapoi lucrurile pe care i le lăsase
În păstrare: tahtaiul de aur al familiei
Și salba cu cei treizeci și doi de bănuți.
„Veto! i-a zis domnu‟ Adi adjutantul,
Nu-i culoare pe fața pământului
Să nu fie și pe fustele tale, hă, hă!”

Acasă, Veta a așezat pocalul la vedere,
Pe soba de tablă făcută de Petre,
Peste care pusese ea niște scumpeturi
Aduse din Polonia.

Salba era pentru Reta, care avea zece ani,
S-o dea după un căldărar de omenie,
Să nu pățească cum a pățit cu Simina,
Care a fugit după un țigan de mătase…
Lui fi-su, Himi, i-a adus nevastă
De cum s-au întors:
„Blondă i-am luat, vecină,
Că blonde vrea toți,
Dar dacă nu e bună să facă copii
O duc înapoi!”
Însă Himi bătea mingea cu băieții din sat
Sau se ducea la scăldat;
Ce-ar mai fi râs alde Miloșani de el, alde Șerpălău,
Alde Rimbuț: „Te-a însurat mă-ta la paișpe ani!”
Parcă îi și vedea hăhăindu-se…

„Intră, mo, la ea și…” l-a înghioldit ta-su,
„Intră tu!” i-a întors vorba Himi
Și a rupt-o la fugă peste grădini
Și s-a culcat pe-acolo peste noapte.

....................................

„Poftiți la noi, poftiți,
Deseară avem petrecere, e ziua lu‟ Petre!”
Spunea Veta unuia și altuia prin sat,
Aleși pe sprânceană, dintre cei cu stare:
Iubja-inginerul agricol, curvarul satului,
Patrichioaia, directoarea școlii,
Care îi botezase un copil,
Katy de la magazin, gestionara,
Will Mutu,
Will Cocoș, prezbiterul de la biserica Luterană,
Și alți câțiva,
Plus niște frați ai ei de pe la Sibiu.

Petre s-a îmbrăcat cu cămașă albă românească,
Cu blăjău și izmeană,
Iar pe cap purta pălărie neagră cu boruri mari.
Discuta ținând un fir de iarbă în colțul gurii
Pe sub mustața cănită și răsucită la colțuri.
Mireasa stătea pierită într-un colț de casă,
O nimicură de fată frumoasă,
Împodobită ca un pom de Crăciun,
Cu salbă de aur și batic de mătase cu flori roșii
Peste părul ei împletit în cozi subțiri și lungi.

„Bă Petre, întrebă Iubja cu sticla de băutură în mână,
Ăsta e, mă, paharul vostru de aur?”
„Ăsta, dom‟ injiner!”
„Și cât face, mă, ha?”
Nu-i de bani, dom‟ injiner, e de fală!”
„Băă, auru‟ costă. Ăsta cât costă?”
„Ăsta nu coștă, că nu să vinde niciodată!”
„Nu-l vinzi, nu-l vinzi, dar ce valoare are?”
„Povestea paharului face valoarea, dom‟ injiner,
Povestea, adicătelea de unde se trage tahtaiu‟
Și prin câte a trecut, că pentru tahtai țiganii face moarte
de om,
Că el este fala ăluia de-l are, cum spre ixemplu îl am io!”

Se umpluse casa de omenire
Și toți erau veseli și muzica era dată tare
Și toți mâncau și beau pe întrecute.
Doina poștărița a venit neinvitată.
A auzit muzică, chiote și râsete,
Și-a tras pe ea un minijup și o bluză deocheată,
A trecut podul de lemn și hop la Veta-n casă.
„Asta cine-i, fă?” a întrebat unul dintre frații Vetei,
„E una fără bărbat d-acilea din sat!”
„Di ce, fă, n-are roche pă ea?”
„Are, mo, așa-i la ei, aia scurtă e rochia ei…”
Doina, care-i auzise, răspunse cu gura plină de mâncare:
„Nevastă-ta nici chiloți n-are pe ea, ha, ha, ha!”
Apoi, cu ochii țintă la sărbătorit,
S-a dus și l-a pupat direct pe gură
Lăsându-se cu toată greutatea peste Petre,
Până l-a doborât în pat sub ea grămadă,
Iar Petre, năucit, stătea acolo, răstignit, cu Doina
peste el.
Veta și-a pus mâna la gură,
O știa pe nebună și îi venea să râză,
Dar se trezi cu frații ei în coaste:
„Fă Veto, ce-i aici?”
„Lasă, mo, că nu-i nimic,
Ce vreai cu cuțâtul hăla de la brăcinare,
Stați locului,
Că așa-i la ei, la rumâni!”

Días fijos

De vuelta Veta la gitana desde Polonia
Del trabajo
De limosnear.
Llegó con mucho dinero que podría haber comprado
Hasta el chalé de los más acomodados del pueblo,
Pero ella volvió a su humilde casa,
Con sus maletas, donde su marido e hijos.

Decía que allá por el extranjero,
No se respetaba ni la vestimenta, ni las costumbres,
Pero, una vez que estuvieron en su morada,
Veta fue donde Adi Pop, el jefe de policía,
Cogió las cosas que allí había dejado
En custodia: la varga de oro de la familia
Y el collar de treinta y dos moneditas.
“¡Veta! Le dijo el señor policía Adi,
No hay color sobre la faz de la tierra
Que no esté en tus polleras, ja,ja !”

En la casa, Veta posó la copa a la vista,
Sobre la estufa metálica hecha por Petre,
Sobre la cual ella había puesto unos adornos
Traídos desde Polonia.

El collar era para Reta, que tenía diez años,
Que se lo daría después de un baño renacedor,
Para que no le pase lo que le ocurrió a Simina,
Que huyó siguiendo a un gitano de dinero...
A su hijo, Himi, le trajo una novia,
Inmediatamente de haberse vuelto:
“Una rubia le he traído, vecina,
Que todos las quieren rubias,
Pero si no tiene crios
¡La llevo de vuelta!”
Más, Himi, jugaba a la pelota con los niños del pueblo
O iba a bañarse;
Cuanto se hubiesen reído de él unos como Milosani, como Serpalau,
Como Rimbut: “te casó tu madre solo a los catorce años” como si
Lo hubiese visto carcajeando...
“Entra, pues, donde ella y ...” le empujó su padre,
“Entra tú” le respondió Himi
Y hecho a correr por el campo
Y se acostó por allí durante toda la noche.
“!Bienvenidos a nuestra casa, bienvenidos,
Ésta tarde tenemos fiesta, es el día de Petre!”
Decía Veta a quien veía por el pueblo,
Elegidos al ojo, entre los más acomodados:
Lujba el ingeniero agrónomo, el mujeriego del pueblo,
Patrichioaia, la directora de la escuela,
La cual le había bautizado un hijo,
Katy de la tienda, la jefa,
Will, el Mudo,
Will, el Gallo, el presbítero de la Iglesia luterana,
Y otros más,
Más unos hermanos de ella de la ciudad de Sibiu.

Petre se vistió de camisa blanca rumana,
Correa y calzón,
Y sobre la cabeza un sombrero negro de alas grandes.
Hablaba teniendo una paja en la boca
Bajo el bigote blanquecino y retorcido en las puntas.

La novia estaba inmóvil en una esquina de la casa,
Una don nadie de niña hermosa,
Adornada como un árbol de navidad,
Con su collar de oro y pañuelo de seda con flores rojas
Sobre su cabello con trenzas delgadas y largas.

“¿Oye Petre, le preguntaba Lujba con la botella en la mano,
Éste es, vuestro vaso de oro?”
“Éste, señor ingeniero”
“¿Y cuánto cuesta, hey?
“No son de monedas, señor ingeniero, ¡son para presumir!”
“Ya, el oro cuesta,¿ ese cuánto vale?”
“Éste no cuesta nada, ¡que no se vende!”
“No lo vendes, no lo vendes,¿ pero qué valor tiene?”
La historieta de vaso hace su valor, señor ingeniero,
La historieta, es decir de donde tiene su origen el collar
Y por todo lo que ha pasado, que por un collar el gitano
es capaz de matar,
Que él es para presumir, si lo hace, como por ejemplo ¡que
lo tengo yo!
Se llenó la casa de gente
Y todos estaban alegres y con la música a todo dar
Y todos comían y bebían sin descanso,
Doina la cartero llegó sin ser invitada.
Escuchó la música , gritos y risas,
Se vistió con una minifalda y una blusa con escote,
Paso sobre el puente de madera y en un dos por tres en casa de Veta.
“¿Y ésta quien es?” Preguntó uno de los hermanos de Veta,
“¡Es una solterona del pueblo!”
“¿Por qué no lleva vestido?”
“Pues tiene, así es, esa falda corta es su vestido...”
Doina, que había escuchado, respondió con la boca llena:
“Tu mujer ni bragas tiene, ja, ja, ja”
Luego, con la mirada puesta en el festejado,
Fue y lo beso en plena boca
Dejándose con todo su peso sobre Petre,
Hasta que lo derrumbó en la cama bajo ella.
Y Petre, mareado, estaba allí, de cruces, con Doina sobre él.
Veta se llevó la mano a la boca ,
Conocía como era esa loca y le daban ganas de reír,
Pero reaccionó cuando llegaron sus hermanos :
“¿Veta, qué pasa aquí?”
“Tranquilos, que no pasa nada,
Que haces con ese cuchillo cocinero,
No os mováis,
¡Que así es la costumbre, entre rumanos!”