Limba noastra cea
română.
Cioran
zicea, mai în glumă, mai în serios, că să treci de la limba română la limba
franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract. De ce e limba
română așa o limbă unică? Nu că vrem noi, românii obișnuiți, ci c-o admiră de
la înălțimea propriilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu
le putem reproșa subiectivitatea.
Așadar, azi,
de Ziua Internațională a Limbii Materne, să auzim 11 motive care saltă limba de
baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.
1. Româna e
singura limbă romanică care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei.
Rămâne un mister cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au
trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei)
sau uralice (din nordul Eurasiei).
Altfel spus,
popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice, care-au îngenuncheat
limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la noi.
2. Româna-i
veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e
veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600
de ani, nu ne-ar fi deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea
cel Bătrân ostașilor săi.
Poate vă
pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au
păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se
pot lăuda cu așa o stare de conservare.
3. Dintre
limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la
sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la
fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.
Chestia asta
ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare.
Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne facem înțeleși atunci când ne
referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au
nevoie de două cuvinte pentru asta.
4. „Se scrie
cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de
particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare
ușor, natural, fără să le pritocim.
N-avem
nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca organul din cavitatea
bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim
„ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de
pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le
vine greu.
5.
Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata,
din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema
cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest
moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.
Dalmata a
fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei
vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară,
Udaina a mărturisit că limba îi e familiar încă din mica copilărie, că și-i
amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.
6. Româna e
limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”,
44 de litere.
Definește o
boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic.
Interesant e că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.
7. Limba
română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din
Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în
patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”,
două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.
„Dor” și
„doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz decât ca niște alăturări
de sunete – exprimă emoții într-atât de specific culturii noastre încât
traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm
că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.
8. Alt
aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile
balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale
sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.
Concret,
genul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect
se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se
evită (ca-n limbile slave).
9. Nicio
altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele
limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde
imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore,
sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.
Proverbele
astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român –
sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte
(la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu
titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect
înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.
10. La fel
de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte.
Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i
între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii
Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat
de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.
11. La cât
de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică
limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor
din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).
Și totuși,
nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme,
însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că,
iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…
Sursa: MELANIA RUSU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu