Câteva dubitații (nu neapărat) carteziene
Ca „simplu cetățean” care a trăit
pe cord deschis efervescența de sifon a entuziasmului schimbării de paradigmă
ideologică din Decembrie 1989, beneficiind de un îndelungat exercițiu al multor
amăgiri (când activiștii democrației proletare ne asigurau că „ajungerea din
urmă a țărilor dezvoltate” este foarte aproape, la numai un cincinal și ceva
distanță), am fost și eu contaminat de promisiunea că trecerea la modelul
occidental de gestionare a spațiului nostru social poate fi soluția mult
așteptată de bietul nostru popor. Cu aceste așteptări am întâmpinat valul de
reformatori și consultanți „fără frontiere” care își ofereau expertiza lor, în
ceea ce privește trecerea de la socialism la capitalism! Deși în toate gradele
de școlarizare care mi-au fost accesibile profesorii ne precizau că așa ceva se
poate numai prin ONT (Oficiul Național de Turism), am pierdut multe ore să-i
ascult pe acești „apostoli” ai economiei de piață/ceață cu speranța că voi afla
ceva din misterul acestui proces fără precedent la scară istorică în care,
bănuiam eu, „nimeni nu poate avea pretenția că deține vreo expertiză”... Asta
până la un punct: mai precis, până când un purtător de laptop ne-a provocat la un training
pe problemele construirii și gestionării ofertelor educative în societățile
pluraliste, libere, democratice, bla, bla, bla. Dar curiozitatea, această
singură boală feminină de care suferă toți bărbații, m-a îndemnat să pun o
întrebare eretică: „Dacă sistemele de învățământ de la dvs., din Occident, sunt
superioare sistemelor centralizate, din Estul Europei, din ce cauză nu au
rezolvat problemele șomajului, care după 1989 începe să ne facă și nouă
cunoștință cu vulnerabilitățile 'oportunităților
de job'?” Răspunsul vertebratului a fost
neconvingător nu numai pentru mine, care am rămas până la finalul acestei Teorii a chibritului în curs de stingere,
ci și pentru cei care au părăsit imediat sala: „Șomajul întreține competitivitatea actorilor sociali și generează
profit”! Din acel moment, mă îndoiesc de fiecare dată când astfel de
reformiști, cărora nu le-a reușit reforma la ei acasă, vin să ne „reformeze”
toate componentele spațiului nostru social, iar naivi de serviciu care să îi
asculte se găsesc fie de conjunctură, fie de frica pierderii locului de muncă,
deoarece patronul, recurgând imediat la bunele oficii ale „guvernanței
corporative” renunță, rapid, la cei care nu pot să... „își asume valorile
europene”...
Ca profesor, am vocalizat și îndoiala
mea privitoare la creșterea calității absolvenților care vor urma doar trei ani
formarea profesională prin trecerea la „sistemul Bologna”, în locul celor patru
ani universitari în care generația mea și-a achiziționat competențele
profesionale. Fără să mă fi convins de contrariu nici „epitetele” cu care m-au
gratulat nu doar tinerii, ci și congenerii mei, am rămas la convingerile mele
didactice care m-au condus, politicos, până la pensie.
În această ipostază, deci, tocmai
în momentul în care înclinam să cred că am frecventat toate îndoielile posibile,
OMS (Organizația Mondială a Sănătății) m-a trezit la realitatea cogitațiunii:
dacă această organizație este focalizată pe explorarea soluțiilor la problemele
care grevează sănătatea planetei, atunci din ce cauză nu se oferă să vină și cu
soluții la problemele virusului cu pricina care se lăfăiește prin China?! Din
partea acestei instituții am aflat doar câteva rezultate ale unor felurite... „inventare”
de persoane afectate și de nefericiții care au părăsit, definitiv, scena
controverselor fără sfârșit, întreținute și amplificate de niște mass-media
lacome după rating și profit. Despre soluții, nimic!
Fapt pentru care, iar m-a
copleșit îndoiala: nu cumva această propagandă care a degenerat într-o isterie
are ca obiectiv acoperirea ideologică a altor probleme, reale, care ar pune în
umbră triumfalismul capitalismului multisecular?
De exemplu, în anul 2019 China a
fost recunoscută ca lider mondial la dezvoltarea economică. Iată suspiciunea
mea: în loc să se poarte dezbateri asupra modalităților în care a fost posibilă
această performanță, exact despre China se vorbește acum, dar cu un obiectiv
lesne de înțeles: dacă relațiile cu China vor fi suprasaturate de suspiciuni,
este foarte clar că ritmurile de dezvoltare se vor încetini, iar prăbușirea
mecanismelor puse la punct de noii mandarini ai partidului comunist chinez vor
fi puternic afectate. Or, tocmai asta este: partidul comunist nu „dă bine” în
triumfalismul globalismului de tip capitalist... Atâta timp cât ascensiunea
Chinei a fost denumită efect al unui „capitalism de stat” (I. Wallerstein), nu
a fost nicio problemă: iată, cum se rebrenduiește
capitalismul, au achiesat, în cor, propagandiștii!
Dar anul trecut, la cel de al 19-lea
Congres al comuniștilor chinezi, aceștia au stabilit ca obiectiv strategic „realizarea
socialismului dezvoltat” până la jumătatea secolului și lichidarea sărăciei... Or,
ideea de socialism, redusă la varianta bolșevică/sovietică a socialismului, nu
se poate în niciun fel compatibiliza cu ideea de capitalism, redus numai la
varianta occidentală a acestuia. Iată un motiv foarte serios să se ocupe scena
dezbaterilor pe subiectul China doar cu coronavirus ca fiind o apocalipsă de
neoprit și generată de chinezi!
În plus, cercetarea științifică
din China a realizat un alt precedent la scară mondială: oamenii de știință
chinezi au creat și realizat tehnologic un modul lunar care a ajuns pe fața
întunecată a lunii, fapt pe larg apreciat, dar numai la cenaclurile de
literatură SF. Mass-media se află în competiția de a produce, fără încetare,
numai mesaje apocaliptice despre virusul ucigaș... Oare este o simplă „scăpare”
a celor care gestionează grila de programe?!
În unele comentarii, voit docte,
care au invadat spațiul virtual, am citit că nedoritul virus ar fi fost generat
de obiceiurile alimentare ale chinezilor care includ și componente ciudate, cu
desăvârșire absente din obiceiurile europenilor sau ale altor popoare... Dar
aceste obiceiuri sunt tradiționale la acest popor care are o istorie de peste
cinci mii de ani, din care două mii de ani a fost cel mai longeviv Imperiu din
Istorie și nu s-a provocat o astfel de mediatizare și nici boli de asemenea
amplitudine. Prin anii '50 sau '60 ai secolului trecut, când China era una dintre țările
cele mai sărace din lume, a fost cu desăvârșire ignorată. Astăzi, mai exact
după ce s-a dezvoltat și a fost plasată de instanțele internaționale pe locul I
ca dezvoltare economică, iar mecanismele sale economice produc dezvoltare de
peste patru decenii, necontenit, deci azi, când a devenit competitor la nivel
global, tocmai acum s-a observat diferența obiceiurilor alimentare care ar
genera epidemia! Iată din ce cauză am serioase îndoieli de a accepta fenomenul
coronavirus ca fiind atipic acum, față de alte perioade din istoria acestei
țări și a altora care practică relații economice profitabile cu ea. Nu neagă
nimeni realitatea medicală a situației, dar exagerarea și inflamarea ei propagandistică
ne creează suspiciuni privitoare la un inedit război psihologic cu țintă
precisă: deturnarea managementului imaginii Chinei către scopuri defensive și
stoparea ofensivei sale economice performante la nivel global. Campania
împotriva Huawei este încă un exemplu irefutabil.
Cât privește relațiile economice
dintre România și China, am priceput cum stăm cu libertatea și democrația: ca
țară membră a UE, proiectele noastre de dezvoltare trebuie, cu prioritate, să
se orienteze către țările comunitare care practică licitațiile, spre deosebire
de China care practică atribuirea directă a contractelor în toate domeniile de
activitate. Evoluăm, deci, ca la gimnastică: liber impus! Cele două reactoare
nucleare, aflate în vedere, dacă vrem să le finalizăm, putem să le facem cu
oricine alții, numai cu chinezii, nu!
Confirm (și eu) că licitațiile postdecembriste
din noul capitalism european au funcționat la noi imediat după prăbușirea
guvernării comuniste: întreprinderi întregi, reevaluate ca urmare a
devalorizării leului (au fost două „romanizări” ale leului decretate de
inginerul Petre Roman, în calitatea de prim prim-sinistru postdecembrist) au fost
câștigate la licitații dubioase de europeni, în conformitate cu mărturisirea
epigramistului Emil Tarlapan:
A strigat Unul, mai tare,
Vrem cu toți privatizare!
Și ce-a fost a
statului,
Azi e-al deputatului!
După peste trei decenii de nou
capitalism românesc
Strigă altul,
mult mai tare:
„Vrea poporul de
mâncare!”
Parlamentul se
adună
Și-i urează „poftă bună!”
Când România se afla în dictatura
de dezvoltare și a reușit chiar să realizeze un precedent la scară mondială
prin rambursarea întregii sale datorii externe, era criticată 25 din 24 de ore
posibile. Acum, când toate resursele naționale au fost capturate de
multinaționale, este cotată printre țările care se află „pe drumul cel bun”,
dar mai trebuie să continue cu alte „reforme structurale”, ca și cum decizia
i-ar mai aparține. Este de notorietate că aderarea la UE s-a făcut cu o
condiție precisă: „transferul de
suveranitate, în schimbul transferului de prosperitate”! Cu suveranitatea
nu ne mai îndoim, dar cu prosperitatea
(etimologia corectă: prost speră!)
continuăm să ne îndoim, dar nu prea mult, că există riscul să ne cocoșăm și nu
este „cool” să mergem în asemenea hal prin Europa. Slugărnicia, în Imperiul
Euroatlantic, trebuie să mai aibă și aparența demnității…
În numele Cocoșatului care
susține că economia din România nu mai aparține României, a consemnat,
Ștefan Buzărnescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu