MUSCA TALENTATĂ – Varianta a doua -
-Poveste pentru copii-
”…Dragi copii, musca este o insectă ca oricare alta. Trăind ea mai mult pe la bucătăriile
oamenilor a devenit o adevarată casnică, învățând multe obiceiuri sau cum le
numesc oamenii, năravuri. Dar de cele mai multe ori aceste năravuri ale muștelor
supăra pe adevărații bucătari. Asta o știm cu toții, mai ales mămicile care nu
știau cum să se descotorosească de ele, dându-le afară pe uși și pe ferestre.
Uneori, spun poveștile, se mai ducea
musca și la arat, de zumzăia pe la urechile cailor și boilor, înțepându-le
chiar și ochii, făcând mai multă supărare
harnicelor animale ce trăgeau plugul la arat. Au intrat muștele la ceartă chiar
și cu doctorii cei mari, fiindcă aceștia au surprins năravul lor de a umbla pe
la closete și de acolo înapoi la bucătăriile oamenilor. Ba se așează pe rănile
altor ființe depunând ouă din care ies viermișori.
Deci se înțelege că musca este o insectă
nefolositoare oriunde apare!
Dar, dragi copii, această muscă din
povestea noastră era o muscă năzdrăvană, învăța-se să scrie, să deseneze, bineînțeles
unde găsea un perete sau un geam. Întotdeauna această muscă talentată căuta pereți
noi, albi, curati, pe care să-și desfășoare talentele. Iar când era dată afară
de vre-un gospodar, degrabă găsea ea alți pereți albi, geamuri sau uși curate!
Dar iată că într-o bună zi bâzâind în
toate direcțiile și negăsind înțelegere pentru îndeletnicirile ei, se întâlni
cu o altă insectă, aceata era o albină. Aceasta fiind călătoare desăvârșită prin lumea florilor de
unde aduna pollen pentru mierea ei, o povățui cu bună intenție astfel: “dacă
treci apa asta peste care eu zbor în fiecare zi, vei găsi câmpii cu flori, păduri
verzi cu tot felul de păsări frumoase de la care poate înveți cântece mai
altfel, să-ți mai înoiești
zumzăitul ăsta al tău!”
Dar talentată fiind musca întrebă: “Bucătării
se găsesc?”
“Daa, se găsesc”
răspunse Albina; apoi continuă: “Dar tu ce știi să gătești?”
“O, știu de toate,
răpunse Musca. Dar dacă trec apa asta, vreau numai să scriu pe pereți și pe
geamuri operele mele, însă nu pot face dacă nu am pereți și geamuri de bucătării.. Trebuie să te și
odihnesti pe o farfurie, pe o friptură, pe un puișor fript, ca să te refaci
dragă, altfel talentul te omoară!
“Hmm, îi răspunse
Albina, atunci lasă-te de acest talent și găsește-ți altceva de făcut!”
“Ei, tu Albino nu
mă înțelegi! Am să-mi găsesc eu ocupație, numai spune-mi cum trec apa, acest râu
mare cu aceste valuri spumoase și înecăcioase!?”
Tocmai trecea prin apropierea locului unde
ele stăteau de vorbă, un hipopotan mare, cu coada lui mică ridicată, semn al
bucuriei lui văzând apa cea frumoasă pentru el. Cât ai clipi din ochi, musca se și
așeză pe coada acestuia, lăsându-I albinei doar un zumzăit ca un salut de despărțire.
Ei, dragi copii, de acum încep peripețiile
Muștei! Deci cum trecu apa,
numai ce vazu pe
mal o colonie de castori ce munceau de zori să ridice ceva. Un poduleț de vreascuri…! o casuță…! Cine
stie, se întrebă ea, căci așa ceva ea nu mai văzuse!
Curioasă cum e musca de obicei, zbârnâii din
aripi și se aseză pe spatele unui castor, care însă de îndată se scufundă în
apa rece, dar Musca năzdrăvană a și zburat zicând-Ptiu drace, aici nu e de
mine, și își continuă zborul. Se duse ea și se tot duse precum vorba din
poveste, până ce o apucă noaptea pe drum, dar fără a găsi un locușor după dorințele
ei! Noaptea aceea fiind întunecoasă, cu un cer fără stele și lună, o cuprinse
chiar frica. Se așeză pe un scaiete uscat și se piti sub frunza acestuia, dar
de dormit nici vorbă. Tot privind ea în toate părțile, norocoasă ca orice
muscă, numai ce zări pe un delușor împădurit o luminiță ce pâlpâia ca flacăra
unei lumânări. Fără a mai sta pe gânduri
de îndată se îndreptă voioasă și bâzâind înspre acel delușor. Întradevăr acolo
ea gasi o căsuță de pitici, iar înăuntru în jurul unui foc cu flăcări săltărețe
stăteau piticii încălzindu-se și povestind lucruri din lumea lor. Ferestrele
mici si rotunde erau însă bine inchise, dar Musca năzdrăvană fiind nu se
lăsă descurajată, ci zbură pe la toate
ferestrele casei, cercetând fiecare colțișor doar, doar, va găsi o crăpătură pe
undeva. Cum casa piticilor era foarte veche, lesne găsi ea o mică crăpătură
undeva între zid și o ferestruică, așa că de îndată se văzu înăuntru, se ghemui
și ea între pitici la foc dar la distanță să nu-și ardă cumva aripile ei subțiri.
Îi tot privea mirată, după cum mirați o priviră și ei.
“Uite o muscă“ zise piticul ce avea între toți barba cea mai mare!
“I-a fă-i vânt de pe aici”, adică s-o
alunge, zise unul dintre pitici!
“De ce? E și ea o ființă, poate i-o fi
foame”, zise un alt pitic!
Musca fiind și
năzdrăvană desigur că înțelegea vorbele piticilor, așa că degrabă se așeză pe
un perete mai luminat de flacăra focului și începu să-și desfășoare arta!
-Ei, o fi desenând ceva, căci uite, sunt forme
de cerculețe, spuse iar piticul cel cu barba mare.
“Poate scrie, căci par ca niște cuneiforme,
care vor trebui iar descifrate” răspunse alt pitic!
Si tot așa
vorbind ei între ei, cuprinși și de căldura plăcută a focului, unul câte
unul, piticii se lăsară într-un somn dulce cei ducea pe alte tărâmuri
de vise și minunății!
Musca după ce se ospătă și ea din ceea
cei lăsară pe o farfurie piticii somnoroși, își găsi și ea un loc de dormit sub
grinda casei.
A doua zi, soarele cu razele sale
binefăcătoare lumina casa piticilor. Aceștia se deșteptară de îndată, se
spălară pe obraji cu roua adunată pe frunze mari, grăbindu-se să se ducă la
munca lor din dumbravă!
Musca fericită, se
trezi si ea începând a zbârnâii din aripi și a se așeza peste toate ce aveau
piticii prin casă. Se duse și la geamul la care gazdele puseseră câteva vase cu
flori, puse si ea câteva desene de ale ei pe geam, convinsă că face lucruri mari!
Privind așa spre florile cele de dincolo
de geamul ei, numai ce i se împietri privirea nu altceva. Pe o floare era
Albina, culegea de zor pollen pentru mierea ei!
Furioasă din cale-afară, musca găsi repede
crăpătura prin care intrase, ieși iute să o întrebe pe Albină cu ce se ocupă ea
acolo? Musca trebuia să știe orice, curioasă fiind din fire!
-Cum, nu știi!? răspunse Albina cu blândețe!
Uite, eu fac polenizarea florilor, așa cum m-a învățat Maica cea Sfântă, regina
noastră! Dar culeg și pollen pentru mierea cea dulce! Dar ție cum îți merge?
-Mie îmi merge foarte bine, răspunse
Musca talentată, trecând pe o altă frunză, fiind năzdrăvană
știa de acul cel ascuțit al albinei, apoi întrebă: “Dar ție cum îți
merge?”
-Eu sunt fericită, fiindcă munca mea e
folositoare și oamenilor!”
-Dar…,se oțărî musca, dacă asta e
adevărat, pentru ce oamenii nu te ține și pe tine în bucătării ca pe mine?”
-Viata mea este prin grădinile înflorate.
Dar, eu am văzut odată cum oamenii te-au speriat cu ceva apa otrăvicioasă de
care poți și să mori! Pentru ce-au făcut asta?
-Ah, ei n-au înțeles bunele mele intenții!
Tocmai amu în toiul discuției lor sosi o vrabie
flămânzită de se așeză la fereastra cu
flori, sărind pe ambele picioare, privind în toate direcțiile gata să prindă
vreo insectă.
-Aoleo, când văzu Musca și asta, ca un
fulger dispăru dintre flori căutându-și speriată intrarea ei în casa piticilor.
Cu o vrabie ca aceasta nu e de glumit, te inghite cât ai clipi, se cutremură
biata insectă!
Revenind ea în casa piticilor se puse “a scrie pe pereți” ca un adevărat creator îndrăgostit
de munca lui, după acea lege naturală dată tuturor, adică, unii scriu ce știu,
alții nu știu ce scriu, și așa mai departe..!
Nu peste multă vreme veniră piticii de la
munca lor din dumbravă, istoviți cum erau se aruncară în leagănele lor
suspendate pentru o binemeritată odihnă. Ei îngrijiră cu multă tragere de inimă
lăcrămioarele din dumbravă, stropiră cu rouă ciupercile tinere, curățară ferigile
de frunze uscate, frezară mușchiul cel
verde pe poteci si de pe copaci, adică
tot ce trebuia făcut într-o dumbravă minunată așa cum era a lor!
Cum priveau piticii prin casa lor, ca de
obicei, să se asigure că nimic nu lipsea de la locurile lor, numai ce dădură cu ochii de murdăriile muștei peste
tot, pe pereți, pe geamuri, pe uși și pe tavan, lucru ce nu se mai vazuse
niciodata la ei. Săriră cu toții să spele și să curețe, astfel că nici nu
trecuse soarele înspre asfințit când, casa lor era deja din nou curată,
aerisită, cu pereții albi, cu ușile și geamurile frumos lustruite!
Dar Musca talentată era de mult pe drumuri
noi, pasămi-te presimțise ea năzdrăvana, nemulțumirea piticilor și nu mai
asteptă măturoiul cu care să fie
invitată afară!
De data asta Musca năzdrăvană se porni
la un drum mai lung, hotărâtă a face pe pe unde nimeni nu aflase de pățaniile
ei, cele mai mari minuni! Și iar se duse și se tot duse, până o prinsese
dimineața pe drum, când razele soarelui
transformau in pietre nestemate boabele de rouă de pe iarba câmpurilor.
Acest peisaj însa i se părea ei oarecum
grotesc, prea luminos, cu prea multă umezeală pentru piciorușele ei de muscă, așa că se feri deocamdată a sta
în fața acestor raze puternice. Iată că văzu un arbore uscat nu prea îndepărtat
de locul unde se afla ea, așa că de îndată
zori înspre copac, bucuroasă a găsi sub
coaja lui uscată o găzduire mai bună!
Întradevăr ar fi
fost loc de odihnă, dar fu întâmpinată de două lăcuste care îi povesti multe lucruri
de care musca se înspăimântă. Adică, în acest copac își avea casa și o coțofană
însingurată, pasăre care drept hrană prefera tocmai insecte cum sunt ele, lăcuste
și muște!
-Aoleu, își zise
musca, aici iar nu-i de mine!” Totuși întrebă: “Dar voi cum de mai sunte-ți în
viață?”
-Ei, crezi că dacă suntem lăcuste nu avem
un pic de orientare? Trăim aci jos la rădăcina copacului într-un bârlog unde un
pisoi sălbatec are adăpost de multă
vreme.
Când el nu este
plecat la vânătoare, ieșim și noi liniștite să mai roadem câte un fir de iarbă
verde , fiindcă această pasăre mancăcioasă de insecte nu îndrăznește să se
coboare la noi!
“Hmm! dar bucătărie are pisoiul acesta?
intrebă Musca cea talentată!
“Nu, nu, el mănâncă
pe unde vânează, aici vine numai pentru a se odihni. Doarme si câte trei zile,
uneori și mai mult!”
Nu mai zise zbârnâitoarea năzdrăvană nici
una nici alta, ci o luă repede la drum, după vorba ceea, ”călătorului îi stă
bine cu drumul”.
-Dacă pisoiul
acesta nu aduce nici carne, nici fripturi, ce rost are să-i țiu companie?
Să stea cu lăcustele
lui căci eu iarbă nu mănânc”, și dusă a fost.
Dar cum se știe de când lumea, ”fiecare ce-și
caută aceea găsește”- așa și Musca, de data aceasta nimeri la un castel ce strălucea ca soarele! Ba încă fu cu mare
cinste primită! De la o fereastră ce era facută din lemn de salcie, tocmai năvăliră o mulțime de muște,
iar acestea de cum o văzură veniră cu toate s-o preântâmpine. Imediat vroiră să
știe cum și de pe unde vine, iar năzdrăvana se învoi să se prezinte, așa
imediat, fapt ce lăsă impresia a fi o insectă rară printre celelalte.
Știa ea ce știa, doar nu pierduse vremea așa de florile mărului pe la bucătăriile
oamenilor, ba chiar și de pe farfurii împărătesști gustase musca bunătăți, dând și autografe de
mulțumire pe marginile acestora. Așa că
repede începu să cerceteze și acest
palat strălucitor. Totul era însă natural, adica un fel de îngrămădire de
rugi și mărăcini cu flori si frunze
îngrămădite prin care razele de soare țeseau argintăriile și aurăriile acestuia.
Dintr-o arcadă de frunze mai umbroase și până pe o cracă de copac erau întinse
cu mare delicatețe pânze de paianjeni, iar pe acestea se plimbau paianjenii, doar-doar vor găsi
vreo insectă prinsă în plasa lor!
-Aoleo! Dar și aceștia locuiesc aici?
întrebă musca de îndată.
Repede, mai sus pe
un balcon aurit format din creanga arcuită a unui stejar
bătrân tocmai apăru un graure zglobiu și fără astâmpăr privea direct înspre
roiul de muște.
-Oh, nu te speria, o liniștiră suratele ei!
Păianjenii nu ies niciodata din pânza lor, doar tu să nu te așezi niciodată pe
urzeala lor! Graurele e sprinten dar întotdeauna e grăbit; doar să stai puțin
nemișcată pe fotoliul unei frunze, căci el zboară și rareori se mai reântoarce,
îi place mai mult să tot zboare! Întradevăr pasărea își luă zborul ei, neînteresând-o
muștele care de fapt se și ascunseră la timp.
Astfel Musca năzdrăvană rămase multă vreme
între suratele ei, mai ales că prin acel
loc curgea și o vale cu apă care atunci când seca, peștii rămâneau pe fundul văii
uscați și copți de soare drept hrană din belșug insectelor! Cât o fi stat Musca
asta pe acolo, nu se știe, ori dacă nu a zbârnâit în altă parte, iar nu se
știe. Dar cu siguranță că în orice parte
ar călători ea, între flori va găsi întotdeauna o albină harnică și folositoare tuturor!
-Și iată, întradevăr între florile frumoase
și multicolore de pe malul văii aceleea, Musca iar văzu Albina cu suratele ei
adunând polen pentru mierea cea dulce!
Ce mai poate fi zis? ”Fiecare-și are darul”-
albina e tot albină, iar musca e tot muscă!
Așa le-a creat Creatorul și pe ele!
Ioan Miclău-Gepianu
2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu