VISUL DOCHIEI,
POEM ÎNTR-UN ACT.
- OŞTENII NOŞTRI.
COMEDIE (?) ÎN TREI ACTE
Piesele
Visul Dochiei şi Oştenii noştri le datorim penei d-lui Frederic Damé. D-sa au
mai comis până acuma scrieri dramatice ,,originale", care însă,
stingându-se de mult de moarte bună, credem a putea face abstract de la ele, de
vreme ce uitarea, în care au căzut cu drept cuvânt, e o critică mai bună decât
ar putea fi aceea a penei noastre. Apoi, chiar dacă ne-am fi luat osteneala
de-a face cu draga inimă pomelnicul celor morţi, totuşi n-am prea fi avut ce sa
spunem în rău sau în bine. D. Frederic Damé ca om are calitatea de a crede ca
proprietatea literară se stinge dincolo de marginile Franţei. Sosit la noi si
având, se vede, în geamantan câteva piese franţuzeşti, le-au supus unui
tratament pe care au avut ocazia de a-1 învăţa în chiar ţara noastră. D-sa s-au
folosit de lecţiile marelui autor naţional, a aceluia care este Ponsard,
Tacitus si Max Müller al României într-o persoană, istoric, arheolog, autor
dramatic, prelector la Ateneu, academic, profesor de universitate, director de
liceu privat etc. etc., care fiind dus la congresul arheologilor ca delegat
tocmai la Stockholm şi-au îndeplinit delegaţiunea trimiţând lista de bucate de
la banchet, cu un cuvânt d. Damé au avut de la cine învăţa meşteşugul de a
deveni autor fără de a fi învăţat carte, poet fără a fi poet, profesor de
universitate fără a şti să scrie şi literal român fără a şti româneşte.
Asemenea adunări de mărimi algebraice se fac multe la noi. Astfel de ex. să ia
numele unei vechi şi vestite familii boiereşti din Moldova, câteva piese din Lope
de Vega, bucăţi de filologie de ale lui Ascoli şi vedem cum din Cozmiţa iese la
lumină cu totul altceva. Dar, în sfârşit, trebuie să ne bucurăm. Românii,
coborâtori ai romanilor, sunt naţie cuceritoare, trebuie deci să se bucure de
achiziţia oricării bucăţi de pământ bulgăresc, chiar daca aceasta s-ar prezenta
sub forma foarte modificată de strănepot al lui Traian. Prin urmare de ce oare
Balzac, Sardou ş. a. adunaţi la un loc n-ar suna pe româneşte: Damé? Traducere
liberă, foarte liberă, dar oare nu trăim în ţară liberă? ,,Patrie"! se
chiamă pe româneşte ,,Mihnea cel Rău", ,,Mercadet" =
,,Gheşeftarii", Balzac + Sardou + x + y = Damé; Lope de Vega + Goldoni +
Ascoli + listă de bucate + vornicul Grigorie Urechi = Cozmiţa. Noi într-adevăr
nu ştim pe cine să admirăm mai mult, pe d. V. A. Popovici sau pe d. Damé? Pe
maestru sau pe elev? Noumenon sau phenomenon? Prototipul sau clişeul? Odată
ne-ntrebam cu uimire: Şi cine oare-n lume să poată sta păreche Cu-al geniilor
geniu, cu Popovici- Ureche? Dar astăzi am găsit perechea şi n-o mai căutăm. E
d. Damé. D-sa e un tânăr inteligent şi pricepe oamenii, înţelege veacul în care
e astăzi România. Căci nu toate ţările Europei trăiesc în acelaşi veac. Anglia
putem zice ca e-ntr-al douăzecelea, Austria într-al douăzeci şi nouălea, adică
în veacul făgăduit de Biblie jidanilor, unde se zice ca ei vor stăpâni
pământul. Dar fiindcă România merge totdauna în fruntea civilizaţiei, fiindcă
unitatea Germaniei şi a Italiei nu-i nimic mai mult decât simplă imitare după
unitatea noastră, revoluţia franceză — imitaţia revoluţiei lui Horea,
constituţia franceză — o imitaţie a constituţiei noastre, Göthe — ciracul lui
Văcărescu, Thiers — un clişeu a d-lui C. A. Rosetti şi Gambetta — îngânarea vie
a d-lui Fleva, de aceea ,,România" trăieşte în veacul cel mai înaintat, în
veacul de apoi, spre venirea lui Antihrist. Cuvintele însemnează astăzi tocmai
contrariul de ce însemnau odată, cel nebun trece de cuminte şi cel cuminte se
ia drept nebun, cel învăţat trece de carne cu ochi şi viceversa, autorii trec
drept plagiatori şi plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoţ şi hoţul
cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere. Pe de alta parte oricine
are dreptul de a presupune că e şi o ţară sălbatică, unde nu se mai controlează
nimic, şi fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia
asupra sa şi misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor
aşeza, să puie paie în căpăţâna acoperită cu paie şi să introducă cultura
,,picantă" în sălbatecul popor de la Dunăre; de aceea e foarte natural ca
cineva să caute glorie când o poate căpăta aşa de ieften. Modul de a deveni
mare e scurt. Iei o scriere franţuzească, ştergi titlul şi scrii altul, ştergi
numele autorului şi pui pe al tău. Apoi deschizi cartea : unde vezi Jean pui
Toader, unde vezi Ana pui Safta şi s-a mântuit, eşti deja autor. Îţi mai rămâne
s-o pui pe româneşte, pentru care treabă rogi pe un prieten si opul e gata.
Bună glorie — şi nu-i scumpă. Această precuvântare nu ni s-au părut de prisos
pentru a şti în ce mediu intrăm când vom vorbi despre nouăle producte ale muzei
d-lui Damé. 6 Piesele amândouă au fost aplaudate de public şi chiar nici nu ne
îndoiam de aceasta. Dar cu ce preţ oare? Visul Dochiei este o tarara lungă de
declamaţii asupra lui Ştefan, Mircea, Mihai Viteazul, care se sfârşeşte prin
defilare de dorobanţi şi vânători. Am urmărit cu atenţie toată declamaţia şi, o
mărturisim cu plăcere, n-am aflat o singură idee originală care să nu fi fost
cuprinsă în primul Bucureşti a „Telegrafului" ,si a ,,Reformei" ; de
nicăieri nu răsare icoana caracteristică a vremilor trecute, n-am auzit nimic
decât istoriile ce ni se spun de sute de oameni cari nu ştiu istoria. Niciodată
nu ne-am adus aminte mai cu vioiciune de zisa lui Gothe : „ceea ce numiţi
spiritul vremilor nu este decât spiritul acelor domni în care vremile se
oglindesc". Rea oglindă. Ceea ce ne-a înduioşat însă până la lacrimi este
rara gratitudine cu care se pomeneşte de armată, făcându-o chiar să defileze în
persoană, fără ca să se pomenească cu un cuvinţel de creatorul ei, de acela a
cărui viaţă pare consfinţită acestei unice grije, de M[aiestatea] Sa Domnul. Se
vorbeşte de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeaşi vitejie Domnul însuşi
s-au espus focului duşman şi că ghiulele zburau împrejurul capului SĂU.
Republicanismul nu poate merge departe. A doua piesă, Ostenii noştri, consistă
din următoarele peripeţii şi conflicte cumplit de dramatice. Un ofiţer asupra
însurătorii pleacă la război. Mai întâi ia adio de la tatăl său şi plâng, apoi
ia adio de la iubita sa şi plâng, apoi de la mumă-sa şi plâng, în fine de la
tot personalul piesei şi plâng. Actul întâi. Actul al doilea are două scene. În
cea dintâi ofiţerul scrie acasă. În a doua are ziua nămiaza mare o viziune şi
începe un atac turcesc cu mult foc de puşti şi s-au mântuit. Al treilea act se
petrece la ambulanţa din Turnul Măgurele. Vine un soldat rănit din ale cărui
vorbe se poate deduce că ofiţerul a murit, iubita plânge, află tatăl şi plânge,
află mama şi plânge şi mai râu, află toţi şi plâng. Dar iată că armata se
întoarce glorioasă în ţară (întoarcere pe scont, înainte de a se fi întors) şi
ofiţerul asemenea, teafăr şi sănătos. Plânset general şi defilare de trupe;
cortina cade impresionată până la lacrămi. Şi aceasta-i dramă? Dar să zicem că
prin multele sale piese bune d. Damé ar fi câştigat dreptul să ne dea una rea.
S-o zicem, deşi nu admitem. Este permis ca un scriitor rău să se folosească de
nenorocirile ţării pentru a atrage pe public la ... panoramă? Este permis ca un
război, nesfârşit încă, să fie pus pe scenă, pentru ca agitaţia naturală a
publicului să dea salve de aplauze pe care autorul în împrejurări normale nu le
merită? Dar la Gorni Etropol, la Bivolari, la Plevna, la Rahova comedie se
joacă? Soldaţii, cari sunt meniţi poate a merge în foc, sunt aduşi pe scenă,
pentru ca, spre petrecerea publicului, să-şi arate meşteşugul, ca gladiatorii
vechi. Plaudite Quirites! Limba traducerilor e bună şi jocul artiştilor era de
un avânt demn de piese mai bune. Publicul aplauda cu mare zgomot şi defilările
dorobanţilor şi vânătorilor. Ca observaţie finală adăugăm că bucăţile de muzică
la sfârşitul Visului Dochiei erau frumoase, numai nu eroice. Cântecul
soldatului era sentimental, corul cu mult sopran, numai pe la capăt am auzit câteva
acorduri mai adânci, de caracter religios. Rele sau bune, ca text, cântecile de
la urmă cereau un avânt eroic, care putea culmina apoi în acorduri religioase.
Dar avântul a lipsit, ceea ce însă nu ne opreşte de a recunoaşte pe deplin
frumuseţea muzicei, deşi caracterul ei nu era propriu scenei în cestiune.
[12
noiembrie 1877]
MIHAI
EMINESCU
Manuscris dintr-o EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE UN COLECTIV DE CERCETĂTORI DE LA MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu