”CIRC CINIC”,
de Adrian Botez – O EVANGHELIE LAICĂ
Omul de vastă
cultură și scriitorul Adrian Botez, despre care am mai scris în câteva rânduri,
exprimându-mi admirația, uluirea, ba, uneori, chiar un fel de invidie, nu
îndeajuns de secretă, față de talentul și priceperea sa în ale literaturii, în
general, dar și față de acribia și minuțiozitatea savantă, cu care disecă
aspecte și fațete ale realității, a scos la iveală, recent, un volum de
prozo-poeme negre, după cum le intituleaza
chiar autorul - cu titlul “Circ cinic”[1]. Cititorul intuiește, de la primul contact cu cartea, că
este vorba mai puțin, sau deloc, de atitudinea filosofică socratică, față de
viață – ci, mai degrabă, de cinism,
în forma sa brută, atitudinală ; fiindcă, după cum ne explică, cu răbdare
didactică, autorul (în Prefața
cărții sale : Câteva cuvinte despre funcția sacră și soteriologică, a prozopoemului),
cuvântul “cinic” pare să aibă originea în numele grecesc al câinelui. Bietul animal! Nici pe
departe nu este el atât de nemilos si de “câine”, cum sunt unii semeni, puși
pe prăduială și pe căpătuială, în disprețul a orice : a semenilor, a legilor
sau a bunului-simț.
Dacă societarea românească actuală ar
mai putea, printr-un miracol extraordinar , să-și regăsească drumul către
normalitate, cartea maestrului Adrian
Botez ar trebui să fie un fel de evanghelie
laică, generatoare a unui fel de religie
socială, îndemnând la normalitate și bun simț, prin parabole adânc cugetate
și măiestrit alcătuite, nu doar din punct de vedere rece, filosofic, ci
dintr-unul profund, cald și uman, cu toată disperarea și lipsa de orizont, care
răzbat din texte.
Multe din prozo-poemele din carte sunt,
de fapt, microistorii, în așa fel ticluite, încât cele mai multe sunt metafore
extinse, nu doar la nivelul unei simple
expresii, ci al întregului text. Un
exemplu grăitor, în acest sens, ilustrativ pentru ce vreau să spun, este
prozopoemul “Un dialog despre implicare”, pe care eu l-aș fi numit, mai
puțin inspirat, poate, Gâlceava cuțitului cu furculița… De
la acest dialog, cu parfum de fabulă esopiană:
“- Câte
brațe de înțepat ai! Dacă ai avea
și Tăiș… o, dacă ai avea și Tăiș! – ai fi soția mea perfectă!
-Sunt Fermă, sunt Reacționară și împung, spre
a fi respectată – dar sunt Miloasă ! Nu ca tine, Măcelarule ! – îl <<hutuchi>>,
ursùză, unealta de-nfurcat Mâncarea.
...Adevărat : Multstimata Furculiță doar
apùcă, lacomă, ceea ce au ucis alții – cum fac Hienele, Vulturii Hoitari ori
Șacalii : ea nu se implìcă, Niciodată,
Direct, în Crima Propriu-Zisă” -
Autorul ajunge,
astfel, la un fel de comparație, neexprimată, între autorul crimei și
complicele, care nu se implică, decât contemplativ,
în crima propriu-zisă, preferând poziția, mai comodă, de beneficiar direct.
Am dat un exemplu de text-metaforă, cu virtuți parabolice atât de iscusit integrate, într-un
dialog aparent banal, încât orice
explicație ar fi inutilă. Aceasta este forța care răzbate din toate
textele. Din relatări aparent
nevinovate, cititorul ajunge să tragă concluzii de un tragism atât de
categoric, încât eu, unul, aș asimila aceste texte cu un fel de lapidări, în
public, a metehnelor, multe și diverse, ale lumii acesteia, în general, dar mai
ales, ale realității social-politico-morale românești, fiindcă de aceea autorul
numește aceste prozopoeme NEGRE:
deoarece el nu mai vede, în orizontul cât de cât apropiat, nicio scăpare, nicio
salvare din marasm.
Multe ar fi de spus despre măiestria
cu care sunt alese subiectele sau temele prozopoemelor. Cel care dă și titlul
volumului, pare să descrie zădărnicia și inutilitatea unei vieți, trăite ca un spectacol de circ, fără nimic
spectaculos, fără folos, iar soluția găsită, aceea de a asista la un circ
adevărat, nu este, nici ea, aducătoare de mari beneficii: spectacolul se termină, actorii zgomotoși
pleacă și numai Moartea apare, ca un om de serviciu sui-generis, ca să
netezească, cu coasa, nisipul frământat al arenei. Metafora aceasta, a Morții
care aduce la zero, care nivelează, care potolește, în final, orice zbucium,
pare să i se fi părut și autorului reprezentativă, de vreme ce a ales exact
acest text, pentru titlul cărții.
Pus în fața cărții,
cititorul trăiește un fel de autentic embarras
du choix: să admire povestea, cu
virtuțile ei, sau să se bucure de puterea sugestivă a metaforei, care are forța
de a-l ajuta să valorifice, concluziv, ceea ce i se sugerează, ca valoare
filosofică a contextului? Mărturisesc faptul că eu nu am avut întotdeauna puterea
să aleg ce m-a interesat mai mult: cinismul
concluziei NEGRE , sau povestea - la rândul ei, fascinantă,
prin ingeniozitatea găsirii pretextelor narative. Într-un singur text, am găsit cea mai neagră mărturie, cel mai dezastruos neant personal al autorului
- mărturisirea
lehamitei și a lipsei oricărei
speranțe, aduse la cel mai înalt grad, anume în textul cu numele, laconic
si neprevestitor - “Practic”. Acolo, autorul
își mărturisește, deschis, cinstit, înfrângerea sa, în efortul de a se
reconcilia cu o lume care-l refuză, care-l exclude, care-i interzice, aproape,
statutul de ființă vie:
“…așa că…tăiați-mi capul (Inutil, Visător, Imbecil…), umpleți-l cu Sârmă Ghimpată și Paie - și,
astfel garnisit, oferiți-l, la Lecțiile de Anatomie - Studenților, ca Material
Didactic”.
Această
înfrângere, mărturisită în mod atât de violent-sincer, dă măsura percepției
totale a acelui cinism despre care vorbeam. Desigur, rostul majusculelor, cu
care este împănat acest text, are noimele sale, venind din atingeri cu zone pe
care cititorul sper să aibă istețimea de a le descoperi. Dau un singur “hint”:
tabloul “Lecția de anatomie”, al lui Rembrandt.
Nu am, desigur, de gând să fac inventarul acestui volum și nici dreptul de
a o face. În fond, cititorii, prezumtivi, ai acestei cărți, vor găsi, fiecare,
modul propriu de a o percepe. Dar invit, cu toată forța mea persuasivă, pe toți
nemulțumiții și nedreptățiții, pe toți păcăliții de soartă, pe toți cei care se
consideră victime ale ticăloaselor vremuri, pe care am ajuns să le trăim - să
regăsească, în acest volum, confirmarea propriilor decepții. Și nu doar atât:
poate că alții vor fi în stare să găsească, în acest volum, imboldul sau
impulsul de a se revolta, de a răspunde, într-un fel, imensei, dar justificatei
frustrări, generate de o lume absurdă, pe dos, falsă și falsificată, până la
grotesc. Poate că unii, mai puternici, vor găsi justificarea pentru un adevărat
răspuns, fie el și violent-demolator, dar izbăvitor.
Dacă o carte ar merita să
apară în condiții grafic-editoriale mai de Doamne-ajută, apoi acest volum ar
trebui să fie reeditat în format cartonat, ca să poată dăinui peste timp,
servind de vademecum, pentru vremuri mai puțin ticăloase,
pentru oameni renăscuți spiritual, cu aplecare firească spre lucruri normale,
nepervertite de veninul niciunei invenții satanic-globaliste. Chiar dacă de
nicăieri, din carte, nu răzbate vreo nădejde, în acest sens . Dacă nu mi-ar fi
teamă să spun vorbe prea mari, aș zice că, prin acest adevărat diamant literar, măiestrit prelucrat, cu fațete multiple,
răspândind lumini pătrunzătoare, chiar dacă în tonuri mohorâte de gri, autorul dă dovada celei mai înalte măiestrii
și lucidități, din întreaga sa carieră
de șlefuitor de cuvinte.
Am scris acestea, cu nădejdea vie că vremuri ca acelea pomenite mai sus pot și trebuie să
vină : altfel, tot circul nebun, al
vieților noastre irosite, este în
van.
KOSTA VIANU/– Buzău/România
(...autor român de
texte, mai mult sau mai puțin literare, la rândul meu...)
KOSTA VIANU (…firește,
PSEUDONIM ! – …dar foarte talentatul
critic și scriitor buzoian refuză, cu obstinație, de 3-4 ani încoace, să-și mai
dea ADEVĂRATUL NUME… : eu nu pot decât să-i respect hotărârea sa, plină de
mâhnire și lehamite…)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu