IRINA LUCIA MIHALCA - Între cer şi pământ doar un timp

 

Între cer şi pământ doar un timp

 

 

~*~

 

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii

ne-opresc timpul

pe strada Mântuleasa.

Intersecţii de raze şi umbre,

punţi către cer.

 

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,

păstrează nisipul din vidul clepsidrei.

Razele sufletului oglindesc

mozaicul paşilor mei prin întuneric.

 

Prin lumina felinarelor,

aripi de îngeri sfâşie tăcerea.

Prelinse în urmă, două din umbrele mele

se întind către cer.

 

Sunt umbrele sufletului nostru

risipite în tu... în eu...

în eu... în tu...

 

Îşi caută urmele noastre în timpuri.

 

 

24 august 2010

 

 

 

 

Miracolul primăverii

 

Mai paşnic decât o piatră ce doarme de sute de ani,

vei începe să simţi roua durerii,

nodul de lacrimi, miracolul vieţii.

N-ai vrut să găsesc o nouă Americă în tine.

Trepte spre cer. Universuri, stele, sori, mări, pietre.

Capcanele pământului. Unde eşti soare,

unde eşti val, unde eşti piatră?

O clipă e-o viaţă! Ce mult contează clipa!

 

Este emoţia diferită de alte emoţii

când te gândeşti la mine?- mă-ntrebi.

Esenţa e unică!

În noapte, o şoaptă ca o boare.

În iarba verde, bucuria ne zâmbeşte.

- Unde se va opri emoţia, când va fi clipa?

Nu se va opri, de o simţim torent!

Unde este bariera? Nu există bariere.

În lumea asta nu există nicio barieră.

- Emoţia implică s-atingi ceva sensibil,

intensitatea, de-acolo, se propagă-n unde.

În adâncul meu eşti!

- Cred că, într-o altă viaţă,

te-am înnebunit cu iubirea mea

sau ne-a fost interzisă. Asta vom afla.

O taină sfâşietoare! Nu simţi oricând, oricum!

Ştii picătura ce-aduce împlinirea! Asta nu se citeşte.

 

Pe firul gândului şi-a iubirii ne balansăm visele turcoaz.

- Sunt peste toate emoţiile trăite de tine,

tu mă pui să valsăm pe jar

şi să nu schiţăm

nicio durere, nicio arsură,

doar foarte aproape pot eu să te suflu.

Iubeşti aşa cum nu ai mai simţit vreodată.

 

Viaţa dansează. Lacrimă, zâmbet, tăcere plină,

o respiraţie adâncă, sufletul zboară

şi se topeşte-n sunet

până când exişti

doar Tu şi El, eşti Unul,

iar restul lumii, departe, estompată.

Total te schimbă. Naşterea ta.

Lumină. Misterul fiinţează.

Cuvântul este Unic. Asta-i iubirea!

O primăvară multiplicată!

Nu-ncape îndoială,

cu mult peste ce putem reda-n cuvinte.

 

  

 

 

O primăvară este gândul tău...

 

– O primăvară este gândul tău!

Din depărtări, la chemarea zidurilor adormite,

ecoul ne propagă respiraţia,

unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa...

 

– Cine-mi redă acest tainic parfum,

acest dar fără rădăcini?

Pe drumul început din nostalgie, devenit pas,

devenit dans, devenit zbor şi timp,

devenit tăcere,

zi şi noapte, trecutul uimeşte

aburul prezentului unui timp de-amintire,

unui timp de regăsire, unui timp de uitare...

 

– Dincolo de trup este adevărul!

Sub cerul nostru, cuvintele nasc inscripţii

pe pietre, pe frunze, pe petale,

pe drumul unde zefirul le risipeşte...

( cu pietre arunci în mare,

pietre verzi, roşii, albastre,

pietre lucioase, pietre rotunde,

în multe cercuri concentrice undele se propagă... )

 

– Toate pornesc de la un punct spre centru!

Dincolo de marginea vieţii,

orice desprindere naşte un început uluitor.

 

– Sub clarul de ceas al liniştii albe,

construcţia din petale nu se poate dărâma.

În foşnetul clipelor intri pe poarta lunii,

( în candela timpului nu există distanţă )

pe cărări nesfârşite,

prin oglinzi de cristal, călătorim spre stele

izvorâte din scoici de lumină.

 

– Nu te teme de vise, în aerul ce trece

prin oglinzile timpului,

acolo nimic nu te poate răni,

nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare!

Dincolo de fiecare oglindă un copil doarme,

iar steaua care-l însoţeşte,

în aer, îi multiplică visul-evantai.

 

Arc peste timp, prin umbrele stelelor,

cu un nufăr în palme,

pe cărarea albastră, te voi întâlni.

– Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu!

– O primăvară este gândul tău!

 

 

 

 

Primăvara din ochii ei

Sfârtecat de grifoni, chinuit, îngrozit,
copil rătăcit în neant,
închis în cercul de umbre
şi spectre de gânduri reverberate,
taioase ca o lamă de cuţit,

mărşăluieşti printre ruine

şi coloane prăbuşite,
te scufunzi în abisul durerii.
Suspendat în suferinţă,

aluneci sfredelit
în prăpastia

dintre două lumi
şi vlăguit treci, prin moarte,

pe lângă atâtea fantome şi morţi.

În ploaia neagră şi rece,
o ultimă petală adie
împrăştiată de furtună.
De undeva, cumva,
un fir de lumină te susţine
- primăvara din ochii ei.

- Să nu mă laşi singur, iubito,
ajută-mă, suflete, să nu mă pierd!
- strigi zguduit.
Acum ştii, pe drumul anevoios,
printre lacrimi,
doar lângă ea te-ai simţit liber,
frumos şi-ndrăgostit.

În zâmbetul ei floral

ai regăsit cântecul speranţei scăldat
în lumina blândă şi sacră

a liniştii care te-mbrăţişează

ca un abur auriu.

- Mă voi gândi la tine, iubito, la vântul

care-ţi mângâie ochii asiatici
şi la sărutul nostru,
voi adormi cu capul pe umărul tău
şi voi visa raiul,
din miracolul surâsului tău
aştept primăvara, eliberând hiatul
din templul respiraţiei
unei frumoase poveşti de iubire.
Aici în extazul inimii tale,
fără cale de întoarcere, e sensul meu...

 

25 iunie 2014

 

 

 

Sărut al primăverii eterne

 

Odată cu ploile am venit, speranţele ţâşnesc,

rostogolindu-se din albia râului,

fiecare trăire, stinsă-n însingurare,

sfărâmă imaginea fidelă din oglindă.

Eliberatoare clipă!

 

Prin mine curge viaţa, purtându-te-n adâncuri

credeai că mă pierzi.

Din ghemul amintirilor te desprinzi,

ca nisipul printre degete

te-ai rătăcit în neant.

 

Taina e Cerul, dezveleşte-l!

Cuprinde cuvântul din inimă,

lasă-l să se-aşeze în timpul pierdut,

deschide ochii!

Din explozia zorilor

încep să apară culorile.

 

Inima mea mişcă cerul inimii tale,

condu-l spre un cer scris cu litere nevăzute,

contururi nebănuite simţi

izvorând din adâncul fiinţei,

fascicolul de lumină

străbate stările ca un foc,

din hăţişul lor, trăirile lumilor

ne străpung universurile,

redefinindu-le.

Simţi mâna aşezată peste tine,

forţa ce susţine totul

– alchimie divină –,

cu puterea născută din viaţă

te-ai legat pentru totdeauna de mine.

 

Se poate încheia vreodată ceva?

Nici când renunţi, visul se-nalţă şi cade.

Vrei să te-afunzi

în lumile oamenilor, să-i înţelegi.

 

Pedepsită să uit orice limbă,

am uitat primul tău nume biblic,

am uitat cine sunt

– nemuritore poveste de iubire,

vis născut în al tău,

o fericire în formă de înger –,

vuietul este iubirea,

sărut al primăverii eterne cu visul împlinit.

 

Prizonieri în bătaia ritmică a timpului

– mereu timpul

împietrit în nuanţe palide –,

un final ne dorim,

nu vezi semnu-ntrebării,

o energie te frământă

într-o continuă reaşezare a ceea ce eşti.

Nu poţi să stai

aproape de tine din mine,

acel tu din mine.

 

Priveşte, ascultă, atinge, respiră

şi gustă totul în jur,

acolo unde fluxul ne-a unit inimi,

speranţe, vise,

gânduri şi trupuri!

 

Vom mai simţi vreodată

clipa sublimă cu-aceeaşi intensitate?

 

7 aprilie 2014

 

 

 

 

Strigătul

 

În cădere,

cu braţele întinse

spre cerul liber, în flăcări,

un copac

îşi strigă departe,

puternic, sfâşietor, durerea.

 

Întins, galben, abandonat

– erou căzut

privind la stele –,

trupul spectral

a cedat

roua lacrimilor

şi-o îmbrăţişare

acestui pământ tăcut.

 

În zori,

printre frunzele verzi,

mugurii cântă renaşterea.

 

11 aprilie 2014

 

 

 

 

Trezirea la viaţă

Prin puntea curcubeului deschis,
descoperi infinitul.
Ca pe-o comoară, în tine am ascuns,
prin împletirea numelui nostru,
aroma inocenţei, acorduri între corzi şi vibraţii,
mirări, întrebări,
chemări şi tăceri din liniştea inimii,
adânci inspiraţii şi zâmbetul fiecărei expiraţii,
ziua şi noaptea care-şi flutură voalurile,
visul şi poezia care ne-aduce mai aproape de stele,
soarele care ne-a mângâiat,
răsfirându-ne în zorii dimineţii aurora oboselii,
izvorul de lumină captat şi clipele
pe care nu le vom uita niciodată, niciodată,
abisul de foc şi sunetul apei,
firele invizibile prin care luminile colorate,
galbene, verzi, roşii, albastre,
se unesc în realitatea paralelă
a unui cântec polifonic necântat vreodată.

“- Citeşte-mă aşa, dacă poţi!” pare a spune
fotografia ei cu faţa vânturată.
Un carusel ce nu se poate opri se-nvârte,
Din alt cer dispar, pe tărâmul visului, în uitare.
........................................................
- Ce suntem noi, iubitule?
- Un fir de apă, de apă tămăduitoare!
- Ce iubeşti la mine?
- Izvorul şi simţirea adusă, acel segment de neuitat!
- Unde-i calea către izvor, dragul meu?
- Caut-o, găseşte-o şi eliberează-te!

Pe drumul spre lumină, adânc,
tot mai adânc, în abandonul inimii,
dincolo de timp şi spaţiu,
Aici şi Acum, în adevărul privirii,
dincolo de gând, în esenţa noastră,
în tăcerea iubirii,
prin atingerea spiritului,
– scânteia vieţii –
s-au deschis cele patru sigilii,
desfăcând lanţurile iluziei.
Acel sărut a-nflorit, rând pe rând,
lotusul cu o mie de petale!
.........................................................
Şi-acum pot pleca în eternitatea călătoriei, Acasă!

 

12 iulie 2013

  

 

 

Fir roşu şi alb împletit de lumină

 

Câţiva paşi până la primăvară...

De câteva săptămâni, în acuarelă-curcubeu,

zăpada a căzut peste vise.

Deşi zilele sunt numărate,

la jumătatea drumului, întunericul iernii

pare să respire etern.

 

Câţiva paşi până la căldură...

În faţa ferestrei, în grădina mamei,

din vişinul uscat de timp,

două tulpini puternice au ţâşnit spre cer,

împletind, în spirală,

mlădiţele de verde-crud crescute.

 

Câţiva paşi până la vise...

Prin frigul crud, razele soarelui le înconjoară.

La fiecare adiere de vânt,

ocrotite de privirea copacilor din jur,

ninsoare de petale, albe şi roz.

La fiecare adiere de vânt,

crengile celor doi vişini se-ating, se-nfioară,

se mângâie, se-mbrăţişează.

Un dans ameţitor! Explozie de lumină.

Prin respiraţia iubirii, seva

coboară-n adâncuri,

spre rădăcinile lor nevăzute,

urcând, apoi, prin primii boboci de floare.

 

Câţiva paşi în călătoria inimii...

Simbol al credinţei. Totul!

De la un grăunte de nisip la galaxii necuprinse.

Într-o lume cu bariere, fără bariere, veşnicul!

 

Pe marginea subţire al cuvântului,

din lumea tăcerii, un prim semn adie,

şoapta mamei purtată în intervalul de alb:

– Am plecat să-mi regăsesc

firul roşu din mine!

Suntem şi vom fi cu tine!

De la-nceput până la ultima clipă...

 

În înălţimi,

o pasăre albă îşi desface larg aripile.

 

6 martie 2016

 

 

 

 

 

Dacă Timpul s-ar opri

 

– Îmi place anticariatul unde răsfoieşti visele,

îmi aduci Cerul mai aproape,

graţie şi mişcare, pastel de acuarelă,

accent de tempera şi tuşul

prin care culorile trăiesc intens.

Precum fluturii albaştri treci prin axiomele mele,

dacă Timpul s-ar opri pe genele tale,

clădirile din Veneţia ar avea sens! îmi spui.

 

Închide ochii şi simte dorinţa-n cascadă

ce curge-n grădina misterelor,

ascultă vocea gânditoare a ploii, mesagerul

ce-ţi poartă paşii spre paradisul vieţii.

 

– Nu intra în Palatul Sunetelor închise în Neant!

Acolo, vioara departe îşi duce lacrima

cântecului de lebădă sau o poveste de bun-rămas,

încă persistă parfumul amărui

de migdal crescut în deşertul culorilor.

 

Continuă-ţi drumul, inspiră adânc

aerul dimineţii de toamnă,

roagă-te şi-aşteaptă, rând pe rând,

să-ţi înflorească visele!

Nu le opri zborul, nu le lăsa-n uitare,

sărută petalele mov-aurii de irişi,

evadează din tărâmul umbrelor

scăldate-n durere,

trăieşte doar în lumina clipei prezente,

fără să striveşti amintirile dragi,

sufletul tău va recunoaşte

clinchetul speranţei, urmează-i sunetul!

 

Eşti unic în lumea asta,

nu ai nevoie de zborul altor cuvinte,

acum eşti pregătit, deschide ochii,

priveşte totul în jur,

ascultă-ţi vocea trepidantă a sângelui,

nu te va minţi,

respiră adânc visele tale

şi lasă-le să-ţi invadeze inima!

Dumnezeu deseori se-arată,

– o lume paradoxală, miracolul tău revelat –

păstrează poemul acesta în buzunarul inimii tale.

 

24 noiembrie 2013

 

 

 

 

Deşi lumea-i absurdă...

 

- Deşi lumea-i absurdă,

picioarele tale îmi plac! îmi spui.

- Deşi gândurile îţi zboară departe, foarte departe,

te simt aproape! îţi răspund, zâmbind.

 

O zi se stinge, o nouă zi se naşte.

- Deşi sunt pesimist, privesc multe

în culori roz: ochelarii aburiţi,

plimbările lungi,

reveriile, amintirile ocultate,

limbajul plantelor şi sărutul buzelor tale.

 

Culorile ascunse din doruri se simt

în mirosuri şi-n vis,

un copil mucalit îţi zâmbeşte, îţi plac stânjeneii,

viaţa are sens, doar, când iubeşti.

- Să nu renunţi niciodată la lumina iubirii

pentru amărăciunea cunoaşterii! mi-ai spus.

 

Esenţă subtilă, această materie caldă

şi umedă dintre noi ce dă în pârg şi se coace!

- Fură dragostea, asta am aflat

într-o zi de toamnă când te-am întâlnit,

traversând timpul, buzele tale în visele mele,

atâtea stele, atâtea mistere!

 

Parcă era într-un basm care când apare,

când dispare, cu întrebări imposibile.

Printr-un fragment reuşeşti să te strecori

prin dimensiuni fragmentate de realităţi paralele,

pătrunzi în irealul împletit cu uitarea,

gândurile ni se-ntâlnesc palpitant

prin fiecare ciob presărat,

asemeni volutelor care urcă

spre lumina unui cântec albastru.

 

În tăcere, întotdeauna asculţi paşii

conectaţi la picioarele mele,

în timp ce liniştea

respiră peste tine ca o rană adâncă,

ceasul îţi ticăie prăbuşit în urechi,

fiecare cifră devine, acum, o literă sonoră.

Eşti, oare, întotdeauna suficient de puternic

să eviţi căderea pe drumurile de noapte

ce se-apleacă peste abisuri?

 

Câte semne pot să încapă-n lumină?

 

 

~*~

27 ianuarie 2014

IRINA LUCIA MIHALCA