ÎNTR-O NOAPTE
ÎNSTELATĂ
~*~
Când priviți în
noapte cerul, în lărgimile-i tăcute,
V-ați gândit câți
sori pe-acolo-s, prin străfunduri neștiute?
Și în jurul lor
câți aștri se rotesc fără-ncetare?
Câte lumi se nasc
în clipe, câte mor fără scăpare?
Câtă viață-nmugurește
pe întinsul nesfârșit?
Câtă Moartea
pustiește prin lărgimi de înfinit?
Cât se-ntinde
Universul în lungimi fulgerătoare?
Cât se sting în
large hăuri lumi bătrâne, pieritoare?
Cât războaie-s pe
acolo care țin frânturi de clipe?
Câte Raiuri
înșirate-s prin cotloane risipite?
Câte forme are
viața, cum nici poți ca să visezi?
Ce minuni îmi sunt
pe-acolo, ce nici ști de să le crezi?
*
Noi ne plângem că
pe-aicea viața-i grea, înrobitoare,
Că prea mulți se
nasc de-o vreme, prea puțin pe-aici se moare,
Că-ntr-un secol
se-ncălzește mult prea mult apa de mare,
Că de-așa mereu o
ducem, mâine n-o mai fi mâncare.
Toate astea-mi
sunt nimicuri de ce e prin cel ceresc,
Unde lumi se sting
în clipe, unde alte-n loc îmi cresc,
Ici, în locul ăst sub soare, încă nu e îmbulzeală,
Neștiuți suntem de
ceruri, nebăgați suntem în seamă.
Așadar, pe-aicea-i Raiul cela încă de poveste,
Suntem mici, fără
valoare, neștiind ce ne pândește,
De-asta mulțumiți
la ceruri că ne-a pus să fim departe,
De ce e în cele-afunduri,
niciodat’ să n-avem parte.
Iubiți viața cu
ardoare și ce are să-ndrăgiți
Și cât sunteți
încă-n viață, orice clipă-mi prețuiți,
Cerul nopții, plin
de stele de-l priviți să vă-nfioare
Și visați și voi
s-ajungeți, până dincolo de soare.
~*~
09.02.2021
Mircea Dorin
Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu