„Periculoșii bătrâni”
LECȚIA SUPREMĂ predată de
președintele Academiei Române:
„Periculoșii
bătrâni”, așa își intitulează textul președintele Academiei Române, Ioan-Aurel
Pop, în care vorbește despre modul în care o parte a societății și mulți dintre
politicieni au ales să trateze persoanele vârstnice din România. Academicianul
Pop face, într-o notă ironică, pe alocuri, o radiografie completă și exactă a
deciziilor luate împotriva vârstnicilor. Este, fără îndoială, cel mai bun text,
cu argumente, care demască toată demagogia politicienilor, a unor români sau a
unor vectori de opinie.
„Cu mai bine
de două secole în urmă, pe când desfășura campania din Egipt, Napoleon (pe
atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în fața mamelucilor și a unei
situații-limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile
puse la mijloc și cu militarii francezi desfășurați pe lungimea cercului. Se
zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat
bine deloc: „Măgarii și savanții la mijloc!”.
Asta însemna
să fie protejate aceste două categorii de ființe (adevărate valori) prin
așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine pentru că
savanții nu erau asimilați cu măgarii, decât din punctul de vedere al
utilității lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de neprețuit pentru că erau cei
mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili pentru descifrarea comorilor
istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii
și-au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene
jefuite și cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume
căreia îi datorăm, între altele, civilizația greco-romană, din care se trage
civilizația noastră modernă și contemporană.
Unii au
înțeles astăzi, tot într-o situație-limită, dar fără umorul lui Napoleon, să-i
pună alături de protejații „măgari și savanți” și pe bătrâni, și tot cu
intenția benefică de apărare. Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai
întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenți (adică timp de
trei generații). Planeta, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în
mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniștite,
prospere și chiar pline de răsfăț pe ici, pe colo. Criza declanșată de această
boală și de numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și
lupta feroce pentru existență. Modul de a gândi „politicește corect” –
criticat, pe bună dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori cu o
gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”.
Evident, nu
se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa, unde
sedimentările de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu multe
straturi, spre care ne lăcomim uneori. Această evoluție ne-a obișnuit cu un
anumit rafinament al comunicării, cu disimularea minciunii, cu ascunderea
relelor intenții, cu ademeniri înșelătoare.
De exemplu,
acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare măsură, nu numai
vieți, ci ne întunecă și judecata limpede), unor conducători ai noștri –
inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le-a cășunat pe
bătrâni. Natural, istoricii știu că bătrânii au fost țapi ispășitori, de la
Socrate încoace, în multe perioade istorice și în multe comunități declarate
civilizate. Ce să faci cu unii neputincioși și socotiți inutili, care-ți
complică viața de pomană, când viețile tinerilor sunt în pericol? Ba, acești
expirați mai cer și de mâncare, mai au pretenția să primească și medicamente
scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanțele nu prididesc cu tinerii și cu
cei activi – să sune la 112 și să clameze că au febră sau tușesc?
Dar, în
fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru că societățile europene au încă
resurse, deopotrivă alimentare și medicale. Mai gravă pentru locuitorii grăbiți
ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni, pretenția lor de a fi activi,
dorința de a umbla pe străzi precum ceilalți oameni, de a merge la piață, la
supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor,
repetarea acelorași lucruri din viața lor trecută și chiar sfaturile pe care le
dau fără să le fie cerute.
În vremuri
normale, acești bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat. Își îngrijeau
constant nepoții, pe care îi hrăneau, îi răsfățau așa cum numai bunicii pot și
știu, îi duceau în parc la joacă și reușeau să-i lase liberi din când în când
pe părinții acestor nepoți. Ba, de multe ori, acești bătrâni aduceau periodic
mâncare gătită, în lipsa activilor casei și o lăsau în frigider, încât, la
venirea acasă, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii
dintre acești pensionari scoteau din economiile lor de o viață sume de bani
pentru tineri, pentru nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (și se mutau
ei în spații mici, chiar meschine, „că doar noi ne-am trăit traiul”).
Sigur, tot
pisălogi erau, tremurau din când în când ori șchiopătau, când veneau spre noi
aduși de spate, dar purtau cu sine și avantaje care nu erau deloc minore. Nici
atunci nu erau tocmai răsfățați de lume, pentru că lumea lor trecuse.
Mai auzeai
pe la câte o televiziune că „un bătrân de 60 de ani a fost surprins de un
automobil pe trecerea de pietoni, pentru că nu s-a asigurat” și simțeai în
vocea crainicului (mustind de tinerețe și de sănătate) un năduf abia reținut,
de genul: „Ce-o mai fi căutat și moșulică ăsta prin oraș, când îl căuta moartea
pe-acasă?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau,
după 1989, și alte reproșuri la adresa bătrânilor.
Vedeai des
tineri imberbi, plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau
„nesimțirea” celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism,
care au construit comunismul și care mai voiau să și trăiască în continuare, să
muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în
România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a fost
comunismul.
Unii nu
înțeleg încă nimic din lumea asta și condamnă generația celor de 60-70 de ani
pentru simplul fapt că a îndrăznit să trăiască sub comunism, că și-a ales, din
toată istoria asta lungă și mare, tocmai „epoca de aur” ca să ființeze.
Bătrânii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonșalant un comunicator nu
demult – sunt afectate și chiar infectate de comunism și nu prezintă nici o
încredere. Sigur, asemenea judecăți nu erau tocmai curente și nu erau rostite
Urbi et Orbi mereu și cu voce tare, dar răzbăteau din când în când. Le cenzura
bunul simț și nevoia de bătrâni, care erau, pentru unii, un rău, dar „un rău
necesar”. Societatea prea activă, maturii prea ocupați, goana după câștig
material cât mai mare, obținut din câte 2-3 slujbe (azi joburi) concomitente,
îi făcea, oarecum, indispensabili pe bătrâni.
Dar acum,
când stăm cu toții acasă, ce să mai faci cu acești „paraziți”? Au nevoie de
mâncare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste și nu „produc” nimic
în schimb! Ba mai au și neobrăzarea să se îmbolnăvească – ceea ce ar putea să
fie treaba lor – și să și răspândească boala – ceea ce e treaba tuturor. Dacă
s-ar îmbolnăvi doar ei între ei, dacă și-ar da boala numai unul altuia, ar mai
fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor și copiilor, ceea ce este de-a dreptul
revoltător.
De câte ori
îi vezi pe stradă sau oriunde în afara casei lor, parcă umblă intenționat cu
panere pline de covid-19, ca să strice cheful și viața oamenilor folositori de
pe lumea asta, să-i infecteze și să-i distrugă. Sigur că sunt și excepții între
bătrâni, de exemplu bătrânii politicieni. Ei pot umbla liber pe afară și pe
dinăuntru, pe oriunde, pentru că ne conduc și ce ne-am face fără indicațiile
lor! Nu-i evoc aici doar pe politicienii bătrâni români (și nu le dau numele,
fiindcă ei s-ar putea simți ofensați și m-ar putea dojeni), dar îi spun concret
pe câțiva din cei mondiali și europeni (pentru că lor, oricum, nu le prea pasă
de noi, rudele sărace).
Să-l luăm,
de pildă, pe președintele Donald Trump, care (născut în 1946) are, deci, 74 de
ani și care se încăpățânează să fie președintele celei mai importante națiuni
din lume, cum o spune el însuși, mereu. Ba, ilustrul președinte american a
îndrăznit ca, aproape expirat fiind, să aibă, la vârsta de 60 de ani, chiar și
un copil.
Să-l luăm și
pe domnul Jean Claude Juncker (născut în 1954), care are 66 de ani și care,
deși plin de boli, a condus Uniunea Europeană până de curând.
Poate că el,
totuși, stă acum mai mult în casa lui modestă. E de amintit chiar cazul doamnei
Ursula von der Leyen care, cu toată particula ei de noblețe din nume, nu este
nemuritoare. Domnia sa are 62 de ani (fiind născută în 1958) și ne-a avertizat
senin, de curând, că „este posibil ca persoanele în vârstă să fie izolate până
la sfârșitul anului”, în vreme ce „copiii și tinerii se vor bucura de mai multă
libertate”.
Cer scuze
pentru devoalarea vârstei unei doamne, dar era nevoie pentru demonstrație.
Să notăm
delicatețea traducătorului acestui text în românește, care nu a redat „elderly
people” prin „bătrâni” ori prin „oameni bătrâni”, ci prin „persoane în vârstă”.
Prin urmare, „persoanele în vârstă” vor sta în izolare încă aproape un an, în
vreme ce animalele de companie vor fi plimbate liber, chiar dacă ele mișună și
mușină prin microbii și virușii din praful străzilor și chiar dacă nu s-a
demonstrat deloc că nu sunt și ele purtătoare ale ucigașului virus.
Ba,
animalele de companie pot să se bucure de libertate, deși se spune că acest
teribil morb ar veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, deși nu
putem să știm ce fel de animale au mai ajuns să fie acum „de companie”).
Departe de mine gândul să cer îngrădirea libertății animalelor, dar ce facem cu
oamenii, pentru că și bătrânii sunt oameni? Aș cere timid să fie bătrânii
asimilați, pe lângă „măgari și savanți”, și cu aceste fericite animale care au
dreptul la libertate.
Dorința
aceasta răsună deocamdată în deșert. Decidenții țării și ai lumii, care au
nevoie de voturi nu peste mult timp, invocă grija lor sinceră și dezinteresată
pentru binele social, dar nu s-ar da în lături să-i izoleze pe bătrâni pentru
toată viața. Treaba asta – suntem asigurați – le-ar face și lor, bătrânilor,
bine. În izolare, bătrânii s-ar plictisi, ar muri de inimă rea ori s-ar îmbolnăvi
între ei și le-ar face bine și celorlalți, care s-ar simți în siguranță, s-ar
vindeca definitiv și nu și-ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereți. Doar nu
se propune ca bătrânii să fie gazați, împușcați, aruncați în prăpăstii, cum au
făcut alți decidenți din alte epoci și locuri, însă nu de pe Marte, ci de aici
de pe Pământ.
Se decide,
în chip umanitar, să fie împiedicați bătrânii să se miște liber, ceea ce ar fi
un privilegiu de pe urma căruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, că
nu dă bine și nici nu este bine să fie spus, deoarece s-ar trezi unii
nostalgici, slabi de inimă, miloși să sară în apărarea acestor oamenii inutili.
Nu este un scenariu de George Orwell, dar ar putea să fie, dacă ar fi fost
scris cu talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Așa, e doar un
gând al unui istoric bătrân, care, evident își apără bătrânețea sa și
bătrânețea bătrânilor în general.
Scenariul
acesta este unul imaginat și nu se va întâmpla decât dacă ne va lua Dumnezeu
tuturor mințile, pentru că societatea este ca un corp. Unui corp, dacă îi tai
brațele nu poate munci, dacă îi amputezi picioarele nu poate umbla, dacă îi
scoți plămânii nu poate respira, dacă îi zbori crierii nu poate gândi etc. Să
știți că unii dintre acești gânditori extravaganți nu sunt originali deloc.
Au mai fost
confrați ai lor cu mintea cât o nucă și dăruiți cu putere, care au voit să
extermine copiii, alții care au scos din joc maturii păcătoși ca să-i păstreze
pe copiii inocenți (trimiși la moarte sigură prin „Cruciada copiilor” din
1212), alții care au vrut să izoleze sau să extermine „rasele inferioare”,
alții care au vrut să-i ucidă pe cei care nu credeau în zeii „buni”, alții care
i-au exterminat pe cei care gândeau altminteri decât guvernanții etc. Nici
ideea că bătrânii sunt inutili nu este nouă.
Au încercat
mulți să o promoveze și nu au câștigat nimic. Comunitatea nu poate trăi nici
fără tineri, nici fără maturi, nici fără copii și nici fără bătrâni. Natural,
motivările cu grija față de bătrânii contemporani sunt insinuante, sunt
ascunse, sunt îmbrăcate în bune intenții. Tot ceea ce se gândește de anumite
minți rătăcite este prezentat frumos: personale în vârstă au nevoie de
protecție, iar protecția înseamnă izolare, restricții de circulație pe ani în
șir, ca să le prelungim viața.
De fapt,
este teama de boală, pe care, pasămite, ar răspândi-o prioritar bătrânii.
Faptul este nedovedit și judecata care-i incumbă este falsă. Toți oamenii sunt
sau pot să fie purtători de virus și toți oamenii îl pot răspândi. Bătrânii au
un singur „avantaj”, anume sunt mai vulnerabili, pentru că au și alte
afecțiuni. Această vulnerabilitate se răsfrânge, însă, asupra lor, nu asupra
altora. Din câte am văzut, după datele statistice prezentate, cei mai mulți
bolnavi de această gripă au între 40 și 65-70 de ani și nu între 65 și 90 de
ani. Prin urmare, ar fi de așteptat să nu distorsionăm lucrurile, să nu ne
punem numai pe noi la adăpost și să nu dăm mereu vina pe alții.
Natural,
este nevoie de o anumită disciplină, de ordine și de restricții severe, dar
discriminarea bătrânilor (chiar și când este, aparent pozitivă) devine
jignitoare, înjositoare, rușinoasă. Haideți să-i protejăm pe toți oamenii, să
nu-i lăsăm pe bolnavi (inclusiv pe bătrâni) să ia boala și s-o răspândească,
să-i izolăm pe cei care au și alte boli, favorizante (inclusiv pe bătrâni), să
tratăm cu grijă toate aceste boli (inclusiv ale bătrânilor). A le fixa însă
bătrânilor ore de ieșire în lesă, a le construi țarcuri, a-i despărți complet
de lume, de lumea lor, pe care și ei au creat-o, este absurd. Tinerii de azi
vor deveni și ei iremediabil și indubitabil bătrâni. Nu ne mai convingeți că
bătrânețea este o boală sau un handicap, pentru că nu este.
Iar dacă
pentru unii bătrâni este așa, atunci nu au nevoie să li se amintească mereu
asta, să li se spună ori sugereze că sunt o povară. Faptul că ei au ticuri
verbale și fizice, că sunt oropsiți și umiliți de povara anilor și de
sacrificiile făcute de ei pentru copii și nepoți, că au în ei un frig sufletesc
greu ca viscolul Siberiei este evident și nu trebuie mereu reamintit. Bătrânii
știu ei și singuri, în mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este suferința
fizică, ce este singurătatea, ce este dorul de copii și de nepoți. Nu vă mai
chinuiți să-i izolați, pentru că mulți sunt izolați oricum, nu-și vor mai
îmbrățișa pe dragii lor de departe, cozonacul nu va mai avea acel miros unic de
Sfintele Paști iar drobul de miel (dacă va mai fi) va fi oricum fără gust în
acest an.
Nu le mai
spuneți bătrânilor și nu ne mai spuneți, obsedant, tuturor că vom muri
catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, că
starea de urgență va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca odinioară.
Lăsați grija asta excesivă, că de viața și de moartea noastră se ocupă Dumnezeu
și noi înșine, după puterile noastre omenești. Luați-ne cu binișorul, fiți
gentili și blânzi, dați-ne termene mai scurte pentru rău și mai lungi pentru
bine. Nu ar fi mai constructiv să ne puneți câteodată în față și binele, să
alternați avertismentele dure cu raze de speranță, să insistați mai mult pe
vindecări, pe gânduri și vorbe bune? Cui îi folosește crearea de psihoze și de
depresii, din moment nu avem atâția psihologi ca să ne vindece ori să ne aline?
Este drept că suntem în Săptămâna Patimilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să
fim supuși doar pătimirilor.
Nicolae
Iorga (1871-1940) a fost ucis acum 80 de ani, după ce fusese dascălul de
românitate al tuturor regilor României. Poate că și din pricina asta a avut de
la Cel de Sus harul să-și știe clipa morții. Astfel, cu o zi înainte de „marea
trecere”, a scris poezia „Brad bătrân”.
E bine să
ne-o reamintim acum:
Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Și-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:
„O, voi, ce-n soare cald trăiți
Și ați răpus strămoșul nostru,
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteți așa grăbiți?
În anii mulți cât el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza crăcilor rebele
Mulți și-au aflat un adăpost.
Moșneagul stând pe culme drept
A fost la drum o călăuză
Și-n vremea aspră si ursuză
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce,
Decât doar încă un sicriu?!...”
Se duc
bătrânii oricum, fiindcă așa e datul firii, dar, cât sunt pe lume, ei ne dau
poate și altceva decât sfaturi. După moarte, ce ne pot aduce decât sicrie în
plus, vorba lui Iorga? Să presupunem măcar că, trecând prin mai multe
situații-limită decât noi, ei au și niscaiva soluții pentru chinul prin care
trecem, să credem că ne lămuresc cât de importante sunt în comunitate iubirea
și jocul, din moment ce – cum ne spune în zadar Lucian Blaga – iubirea și jocul
lor e-nțelepciunea. Bătrânii sunt (încă) oameni ca toți oamenii. Acum sunt și
ei primejduiți de molimă, dar nu sunt periculoși. Nu-i mai „protejați” peste
măsură, fiindcă le striviți umanitatea și le pătați demnitatea. Omenia nu le-o
puteți distruge și nici păta, deoarece o au din belșug și o revarsă neîncetat
asupra acestei lumi bolnave.
Vă rog,
dragi cititori, să luați cele de mai sus ca pe o mărturisire simplă, ca pe o
lamentație fără nici o importanță, ca și cum ar fi niște gânduri dezlânate,
poate mai ironice decât s-ar fi cuvenit și menite să fie puse între paranteze.
Vă rog chiar să iertați – cei care v-ați simțit jigniți – vorba aceasta proastă
a unui om bătrân care nu s-a ramolit încă de tot, care este și el îngrijorat și
care nu știe cum s-ar putea proteja acum mai bine copiii, tinerii și maturii
(adică cei aduși pe lumea asta păcătoasă de bătrâni, de bătrânii foști
odinioară și ei copii, tineri și maturi).
În Săptămâna
Patimilor, în anul de la Nașterea Domnului 2020”, scrie președintele Academiei
Române, Ioan-Aurel Pop.
Sursa: Prof. VALENTINA LUPU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu