Originile
vechi ale Crăciunului
Prof.
univ. dr. Mihai Vinereanu
12
Decembrie 2021
Mai mulţi cercetători consideră cuvântul
Crăciun că ar proveni din lat. creatione(m) (Densusianu, Hlr, 262; Pascu,
Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Dacă încercăm să derivăm rom. Crăciun de la lat.
creationem întâmpinăm câteva dificultăţi de ordin fonologic, dar şi de ordin
teologic. În ce priveşte problemele de ordin fonologic, Rosetti (BL., 11, 56)
arată, pe bună dreptate, că lat. ea ar fi devenit e, deoarece se găseşte în
poziţie neaccentuată, în timp ce e final nu trebuia să dispară (cf. amărăciune
etc.). Prin urmare, ar fi trebuit să avem un „Creciune” sau, în cel mai bun
caz, „Crăciune”, dar nu Crăciun.
Pe de altă parte, din punct de vedere
teologic, aşa cum indică Cioranescu (2524), ideea de creaţie este împotriva
dogmei creştine, deoarece Iisus a pre-existat naşterii sale pământene, ca fiu
al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s-a întrupat. Crezul creştin ţine să
menţioneze că Iisus este „născut, iar nu făcut”, cum bine remarcă Cioranescu.
Autorii Lexiconului de la Buda cred că provine de la (in)carnationem, iar
Hasdeu consideră că provine din lat. crestinum. Meyer (Alb. St., I, 89) derivă
alb. kershendella din lat. Cristi natalia, dar oricum Cristi natalia ori
kershendella nu poate explica pe rom. Crăciun. P. Papahagi (Conv. lit., 3, 211)
crede că provine din lat. colationem, prima zi din lună când preotul roman
pre-creştin chema lumea să anunţe sărbătorile de peste lună, idee preluată şi
de Puşcariu (407) şi Capidan (Dacor., 3, 142). Autorii Dicționarului Academiei
evită să spună ceva concret despre originea acestui termen.
Ghinoiu-Pleșca în „Sărbători și
obiceiuri…” (2100-2004) definesc termenul Crăciun astfel:
- zeu solar, de origine indo-europeană,
specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii,
identificat cu zeul roman Saturn și zeul iranian Mithra;
- sărbătoare dedicată zeului autohton cu
același nume în perioada solstițiului de iarnă, peste care creștinismul a suprapus nașterea Domnului
Iisus;
- colac (făcut de Crăciun) antropmorf în
forma cifrei 8 care reprezintă divinitatea cu același nume”. la care se adaugă
sensuri ceva mai noi precum: a) sărbătoarea creştină a naşterii lui Iisus care
se celebrează pe data de 25 decembrie; b) personaj legendar care aduce daruri
de Crăciun celor mici, numit Moş Crăciun, sensuri mult mai cunoscute în ziua de
astăzi.
Cuvântul Crăciun este practic răspândit în
toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei: cf.
bg. kračon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karačon, karačon (nume propriu şi
Crăciun), ceh. cračun, ucr. k(e)rečun, kračiun, v.rus. koročun. În vechea rusă
avea sens de „solstiţiu de iarnă” şi „moarte”. Larga răspândire a acestui
termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i-a făcut pe unii autori să
creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17;
Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56). În căutarea etimologiei termenilor
slavi, Vasmer (633) pornește de la forme slave complet inadecvate, precum
kratъkъ „scurt” sau kračatь „a păşi”. Pe de altă parte, Berneker (Slaw. Etym.
Wb, 604) arată slavii au împrumutat termenul de la români, iar ungurii de la
slavi, deși nu există vreun argument pentru care să nu-l fi luat și ei tot de
la români.
Paliga (46-47) arată că la sârbi kračun se
referă la „ziua butucului” când se ardea un „butuc de Crăciun”, la bulgari
kračun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie. La
ruşi „karačon” este perioada solstiţiului de vară, iar la ucraineni este
„colacul de Crăciun”. În rusa veche, koročun era o sărbătoare de după 15
August. Paliga consideră că forma alb. kërcu care înseamnă „butuc, buturugă”,
în general, ar proveni de la PIE (s)ker- „a tăia, a îndoi” şi ar fi un indiciu
că toate aceste forme provin de la noţiunea de „butuc, buturugă”. Acest lucru
nu trebuie să ne inducă în eroare, pentru că este la fel de posibil ca noţiunea
de butuc din albaneză să provină de la cea de Crăciun şi nu invers, din moment
ce butucul Crăciunului a fost tot timpul asociat cu această sărbătoare
străveche.
Vasmer (I, 633) nu crede că formele slave
provin din română, deoarece acest cuvânt este menţionat în „Cronica lui Nestor”
(1143). Vasmer ar putea avea dreptate dacă am considera că poporul român s-a
format în a doua jumătate a mileniului I şi începutul primei jumătăţi a celui
de-al II-lea mileniu creştin, dar poporul român este cu mult mai vechi, iar
sărbătoarea „creştină” a Crăciunului are rădăcini la fel de vechi, datând din
perioada pre-creştină. Astfel, afirmaţia lui Vasmer nu este susţinută de datele
ştiinţifice. Faptul că la slavii de răsărit, Crăciunul se numeşte simplu
Roždeštvo, adică „Naşterea”, ca de altfel şi în alte limbi europene (cf. it.
Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte „Dedь Moroz”, adică Moş Ger,
este indubitabil că la ei nu s-a făcut o asociere între anumite tradiţii agrare
pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cum s-a făcut la români şi la alte
popoare vechi din Europa sub influenţa culturii române străvechi. Astfel nu
este nici o îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa
Centrală au împrumutat acest termen de la români. În plus, este cert că au
existat contacte între geto-daci şi slavi cu peste 2000-2500 de ani în urmă.
Dovadă că această sărbătoare nu este la
origine creştină şi că acest cuvânt nu este de origine latină este faptul că
sărbătoarea Crăciunului nu s-a celebrat în sânul bisericii creştine decât
destul de târziu, abia începând cu secolul al IV-lea, mai întâi la Roma, de
prin 336 d.Ch. încoace. În partea de Răsărit a Imperiului, naşterea şi botezul
lui Iisus se sărbătorea la 6 ianuarie, dată care corespunde cu sărbătoarea
Bobotezei în biserica ortodoxă, apoi treptat s-a adoptat data de 25 decembrie,
ca dată a naşterii lui Iisus.
Această dată s-a generalizat cu timpul în
ambele părţi ale Imperiului Roman. Totuşi ea nu a fost niciodată acceptată de
Biserica Armeană care păstrează şi astăzi ziua de 6 ianuarie ca dată a naşterii
şi botezului lui Iisus. Faptul că sărbătoarea naşterii lui Iisus este celebrată
pe 25 decembrie se datoreşte încercării primilor creştini de a înlocui
sărbătoarea romană „natalis solis invicti” („naşterea soarelui neînvins”),
sărbătoare care avea loc la solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească
şi soarele să urce din ce în ce mai mult pe bolta cerească. În tradiţia romană,
tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau
Saturnaliile. În aceste zile romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei
preluat de creştinism și mai apoi asimilat cu sărbătorirea Crăciunului. Sărbătoarea devine un obicei care dăinuie şi
astăzi, răspândindu-se în toate ţările europene, cât şi peste ocean în cele
două Americi.
La romani, data de 25 decembrie era ziua
naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele
Dreptăţii. Menţionăm că în biserica ortodoxă, Cristos este denumit şi el
Soarele Dreptăţii, în special cu ocazia celebrării naşterii sale.
Așa cum arată și Ghinoiu-Pleșca, nu există
nici un dubiu că sărbătoarea păgână romană a solstiţiului de iarnă are aceeaşi
origine cu cea a zeului Mithra, prin urmare, este vorba de sărbători
indo-europene străvechi, cu rădăcini în neolitic. Societăţile neolitice acordau
o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viaţă. Prin urmare, data solstiţiului
de iarnă, dată la care soarele şi ziua încep să crească, era o dată extrem de importantă
pentru aceste societăţi, agrare prin excelenţă. Sărbători legate de această
dată sânt întâlnite la mai multe popoare din Europa, fapt care atestă vechimea
şi importanţa acestei date.
Având în vedere aceste detalii, geto-dacii
sărbătoreau desigur şi ei în preajma solstiţiului de iarnă naşterea unei
divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi
re-naştere), aşa cum reiese şi din terminologia folosită în cronica lui Nestor.
Avem atestări documentare că vechea religie traco-dacă era încă vie în a doua
jumătate a mileniului I d.Ch. Astfel cultul lui Sabazios a dăinuit până foarte
târziu la traco-daci. Procopius din Caesarea spune că împăratul Iustin I, în
satul său natal Tauresium fusese un adept al cultului lui Sabazios, asta în
secolul VI, d.Ch., dar desigur că ritualurile dedicate acestui zeu trac vor fi
dăinuit mult timp şi după aceea. Menționăm, de asemenea, că în religia
zoroastriană naşterea lui Zarathustra include multe asemănări, până la detaliu,
cu tradiţia creştină referitoare la naşterea lui Iisus.
Multitudinea obiceiurilor străvechi din
folclorul românesc legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au
rezistat până azi, sânt încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea
în biserica creştină a celebrării naşterii lui Iisus. A. Chelariu (2003,
117-126) consideră și ea că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în
vechile tradiţii indo-europene aşa cum am arătat mai sus. Din punct de vedere
etimologic, autoarea pornește de la rad. PIE „perku” - „stejar”, radical din
care provine lat. quercus „stejar”, în proto-celtă „perkunia”, apoi „erkunia”
(cf. Hercinia silva), amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce
în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, „butucul Crăciunului” care este aprins
şi lăsat să ardă până în primăvară.
Autoarea arată că la francezi acest butuc
se numeşte „chalendal, chalendaou, calignaou, calnos”, termen extrem de
apropiat de rom. călindău, aşa cum este denumit buşteanul din seara de Crăciun.
La megleno-români, acest butuc se numeşte „boadnic”. În concluzie, în mai multe
culturi europene, inclusiv în cultura română, termenul care defineşte butucul
respectiv provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun,
încât este puţin probabil ca rom. Crăciun să provină de la rad. PIE „perku” -,
radical care defineşte stejarul. Pri urmare, cei doi termeni nu trebuie
confundați. În plus, nu este evident că acest butuc trebuia să fie numai din
lemn de stejar. Pe de altă parte, trebuie arătat că la ruşi karačon defineşte
perioada solstiţiului de vară, iar în rusa veche definea o sărbătoare de după
15 August.
Prin urmare este posibil ca la traco-daci
ca și la alte popoare indo-europene acest radical să fi putut defini mai multe
sărbători importante din cursul anului, sărbători care aveau ceva în comun,
putând fi legate calendaristic de cele două solstiţii. Pentru societăţile
agrare antice sărbătorirea solstițiului de iarnă treuie să fi fost cea mai
importantă pentru că marchează nu numai
momentul când ziua începe să crească, dar marchează totodată şi începutul
iernii astronomice, perioadă în care membrii societăţilor agrare dispuneau de
timp mai mult pentru astfel de ceremonii. Acest lucru reiese şi din sărbătorile
romane care aveau loc în jurul solstiţiului de iarnă. Arderea butucului în
vatră până primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului
rece.
În aceeași manieră, sărbătorile străvechi
legate de solstiţiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui Iisus şi la
popoarele germanice. Înainte de a se numi Christmas, Crăciunul era denumit de
vechi englezi „Yule”, termen care mai înainte definea o sărbătoare păgână ce se
celebra la solstițiu de iarnă. Mai mult, solstiţiul de iarnă se numeşte în
limbile scandinave jul (cf. friz. jul, eng. yule). După Grimm (cf. Alinei, II,
313) acest termen provine de la gmc. „hjul” „discul (cercul) solar”; cf. eng.
wheel „roată”, gr. κύκλος id.. Prin urmare, rom. Crăciun trebuie să definească
tot „discul (cercul) solar” şi nu altceva şi trebuie să provină de la acelaşi
radical care defineşte cercul în limba română. Prin urmare, există un
paralelism străvechi între Yule și Crăciun.
Aici revenim la ceea ce spuneam la
începutul acestui comentariu că Crăciun nu era alteceva decît o divinitate
solară, fiind asimilat discului solar așa cum făceau și vechii germanici.
Astfel, reiese, cât se poate de clar din cele arătate mai sus, că rom. Crăciun
provine din PIE *(s)ker- „a îndoi, a încovoia”, cu forma nominală „kerk”-
„cerc”, radical destul de productiv în limba română, din care provine şi rom.
cerc și alte cuvinte din limba română.
Prin urmare, derivă din PIE „kerk” -
proto-traco-dac. „kerkion” - traco-dac. „Kerk’un” - rom. Crăciun. Suf. - ion
este specific limbii geto-dace (cf. Koga-ion). Forma ar. Cărţun ne
îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei r a avut loc destul de târziu, dar
nu putem preciza când, poate către sfârşitul mileniului I sau începutul
mileniului II d.Ch. În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini
stră-vechi, indo-europene având un caracter agrar neolitic, fiind întâlnită sub
o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene. În esenţă este o celebrare
a solstiţiului de iarnă, a soarelui, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de
origine traco-dacă, preluată apoi de celelalte popoare din Europa Centrală şi
de Răsărit. Ca să concretizăm, termenul Crăciun reprezintă o divinitate solară,
iar numele acestuia face referire la forma discului solar.
Această demonstrație științifică nu poate
și nu se vrea a exclude însă bucuria cu care astăzi lumea așteaptă și se bucură
de sărbătorile de iarnă. De peste două mii de ani, trăitorii de pe aceste
meleaguri onorau aceste sărbători ca și astăzi cu toată strălucirea, bucuriile
și fastul cu care au fost investite și împodobite, dovedind încă odată prin
continuitatea milenară a tradițiilor, continuitatea neamului nostru de mii de
ani pe aceste meleaguri, asigurându-i și astfel perenitatea până în veacurile
ce vor să vină.
Aranjament grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu