Administraţii
prezidenţiale şi nefericiţii lor administraţi
Petru
Romoşan
12
Decembrie 2021
Cum a putut să ajungă Traian Băsescu
preşedinte al României, în decembrie 2004, pentru două mandate, după ce dăduse
foc portului Rouen în calitate de comandant de navă şi prăduise flota
comercială a României (probabil, a patra flotă a lumii la sfârşitul anilor ’80)
în calitate de ministru al Transporturilor ? Răspunsul e simplu: tocmai de
aceea! Pentru păpuşarii din „statul subteran”, multiplele nenorociri produse de
Traian Băsescu erau mari merite care-l recomandau. Dintr-un interlop, bişniţar
din anii târzii ai comunismului, cum au fost mulţi, marionetiştii săi l-au
transformat într-un important om politic „democrat”, „cu carismă”. Pentru
multele catastrofe produse, Băsescu a fost şi de câteva ori ministru al
Transporturilor, primar al Bucureştiului şi preşedinte al P.D., ulterior P.D.L.
Azi, sub preşedinţia urmaşului său (ales de cine, că doar nu de Dan Voiculescu
?), Klaus Iohannis, Traian Băsescu continuă să fie deputat european şi să se
bucure de toate privilegiile şi avantajele de fost preşedinte al României, deşi
a colaborat cu Securitatea şi sub numele de cod „Petrov”.
Aşa funcţionează gândirea de tip
intelligence. Sau, mai degrabă, una dintre componentele marilor strategii. Nu
întotdeauna calea câştigătoare dintre două puncte este şi cea mai scurtă, cea
directă. Se alege drumul care duce la succes, chiar dacă este mult mai lung şi,
în treacăt, poate produce destule dezastre colaterale.
Aceeaşi întrebare uimită s-a pus şi în
legătură cu promovarea lui Joe Biden în postul de preşedinte al S.U.A. De ce a
fost împins în faţă, la preşedinţia SUA, un senior diminuat (cel mai în bătrân
preşedinte al SUA la începutul mandatului), cu diverse probleme de sănătate
inerente vârstei ? Răspunsul la această întrebare e acelaşi ca în cazul lui
Traian Băsescu: tocmai de aceea! „Deep State”, neoconservatorii, soroşiştii,
complexul militaro-industrial-securitar, Barack Obama, Hillary Clinton, Nancy
Pelosi şi o parte a Partidului Democrat nu aveau nevoie de un preşedinte
puternic, cu personalitate, cu idei, cu proiecte. Aveau nevoie de un preşedinte
slab, cu probleme de vârstă şi sănătate, aveau nevoie de „Biden” (mulţi
comentatori de vârf din S.U.A. pun numele lui Biden în ghilimele, ştampilând
astfel natura colectivă a actualei Administraţii americane). Puterea le rămâne
astfel aproape în întregime jucătorilor din spatele scenei, „statului profund”,
neoconservatorilor care au penetrat cele două mari partide americane,
complexului militaro-industrial-securitar etc.
Nu numai că fostul vicepreşedinte Joe
Biden (şi fiul său Hunter) a putut să facă nestingherit afaceri dubioase în
Ucraina, în China, în România (prin fostul ambasador Mark Gitenstein), dar
aceste afaceri aparent l-au şi recomandat pentru Casa Albă. Ghilimelele pe care
i le pun marii analişti politici lui Biden i le putem pune şi noi lui
„Iohannis”. La fel ca Traian Băsescu, şi Klaus Iohannis a fost recomandat
pentru postul de preşedinte tocmai de minusurile, incompetenţele sale, de care
comentatori români şi chiar germani se plâng azi destul de ipocrit şi oportunist.
Klaus Iohannis nu avea un partid (relaţia cu PNL era foarte vagă, cum era şi
aceea a lui Emil Constantinescu cu P.N.Ţ.C.D. – avantaj „statul subteran” !),
avea destui scheleţi în dulap (de la lucruri încă necunoscute marelui public
dinainte de 1989 până la casele achiziţionate din meditaţii şi la relaţiile
neclarificate cu Schweighofer, cu masoneria şi variate interese străine,
coloniale) ca să poată fi de la început pus în ghilimele, ca „Iohannis”.
Putem noi, românii, să ne simţim în
siguranţă într-un nedorit război din Ucraina cu cei doi comandanţi ai noştri,
Klaus Iohannis şi Nicolae Ciucă ? Sau, în altă ordine de idei, cu
„administratorii” Covidului, Raed Arafat şi Alexandru Rafila ? Şi americanii îl
au pe „epocalul” Antony Fauci sau francezii pe „sinistrul” Sănătăţii (aşa i se
spune ministrului), Olivier Véran. Mai sunt încă destui alţii la manete în
lumea euroatlantică din care am ţinut atât de mult să facem parte. Un foarte
cunoscut analist politic şi economic american, Tom Luongo, face o descriere
fără complezenţă a actualei Administraţii americane. Fără să ştim cât de
exactă, de precisă este această analiză, putem observa cu uşurinţă că ea i se
potriveşte mănuşă şi actualei puteri de la Bucureşti şi, mai larg, altor
conduceri politice din Europa (Angela Merkel până ieri, Emmanuel Macron, Mario
Draghi, cancelarii austrieci recenţi etc.) :
„Nu e vorba de incompetenţă. Nu. De fapt,
a numi Administraţia Biden incompetentă ar fi o insultă la adresa persoanelor
incompetente. Pentru că, dacă incompetenţii nu prea sunt de vreun folos, sunt
cel puţin buni la a fi incompetenţi. Dar a fi incompetent nu înseamnă că n-ai
vrea să faci lucrurile bine, ci înseamnă pur şi simplu că eşti incapabil să
execuţi sarcina care-ţi revine. Trump era mai tot timpul incompetent ca
preşedinte. Dar era evident pentru orice persoană cât de cât obiectivă că era
sincer în dorinţa lui de a ameliora starea de lucruri. Că n-a putut s-o facă i
se poate ierta. Mi-am dorit adesea ca el să nu fie incompetent, dar nu-i port
pică fiindcă a fost incompetent [...].
Echipa lui Biden, în schimb, e compusă pur
şi simplu din escroci. Escrocii mint. Îţi distrag atenţia. Îţi câştigă
încrederea şi pe urmă te ţin într-o bulă de minciuni şi promisiuni pe care n-au
de gând să le ţină. Profită de buna ta credinţă şi de supoziţiile pe care le
faci despre cum merg lucrurile pentru a te menţine în orbita lor. Mint pentru a
păstra aparenţa unui control. Acţionează ca şi cum ar avea soluţii. Dar
problema cu minciunile e că sunt veşnic incoerente. Mereu apare câte un
indiciu. Doar că nu-l vezi dacă nu vrei să-l vezi. Iar când îl vezi totuşi, e
prea târziu. Echipa lui Biden şi media (da, da, Davosul) nu vă pot spune
adevărul despre injecţiile cu cheaguri Covid 11/09 fiindcă pandemia de Covid
11/09 n-a fost niciodată o problemă de sănătate publică. [...]
Aceleaşi persoane care astăzi m-ar aproba
atunci când îmi citesc judecăţile despre incompetenţa lui Trump ar sări imediat
să afirme că am putea spune acelaşi lucru despre Biden. Şi e adevărat într-o
anumită măsură, dar şi asta e o înşelătorie. Pentru că nenorocirea cu escrocii
e că ei sunt cei care te taxează drept mincinos. Ne minţim pe noi înşine
spunându-ne că nu e din vina lor, că e vina noastră. Ne minţim familia şi
prietenii spunându-le că lucrurile nu sunt ceea ce sunt. Escrocii transformă
adevărul neplăcut într-o minciună calmantă. Fiindcă, în privinţa echipei lui
Biden, dovezile arată ceva foarte diferit, mult mai sinistru”[1].
Împotriva declaraţiilor liniştitoare de-o
parte şi de alta ale decidenţilor politici şi militari, inclusiv ale experţilor
militari care se mai exprimă şi public, în conferinţe şi în presă, un război în
Ucraina poate avea totuşi loc. Pentru că nu numai administraţiile Vladimir
Putin şi Joe Biden au decizia. În ianuarie, în februarie, în martie ? Nu ştim.
Preşedintele Zelenski al Ucrainei, trupele „ucronazi”, o bună parte din
populaţia Ucrainei, cele trei ţări baltice, chiar şi Polonia par foarte
doritori să se războiască cu Rusia. Pentru ei este „ori războiul, ori o să
devenim insignifianţi în ochii Occidentului” (citat din articolul lui Andrei
Raevsky, vezi mai jos). În orice caz, isteria în jurul războiului din Ucraina
trebuie întreţinută şi în S.U.A. cu orice preţ.
Chiar dacă Joe Biden şi Administraţia sa
nu vor război în Ucraina, pentru că ştiu că-l vor pierde mai ruşinos decât pe
cel din Afganistan şi poate şi pentru că ştiu câte nenorociri poate aduce un
război, cu atât mai mult unul inutil, sunt destui şi în America aceia care vor
război. Cine sunt ei ? Dacă Biden nu va face război, prin interpuşi ucraineni,
polonezi, români şi baltici, va fi declarat trădător. Iată cum descrie un alt
celebru analist militar, Andrei Raevsky, „The Saker”, partida razboiului: „Cu
alte cuvinte, dacă Rusia nu va invada Ucraina (şi n-o va invada), nu vom mai
impune sancţiuni ? Putem fi siguri că partida războiului (pe care eu o văd
formată din : ansamblul mediei americane, neoconii, banda MAGA-GOP (Make
America Great Again-Grand Old Party, adică Partidul Republican devotat lui
Trump - n.n.) din sânul Congresului, « banda non-Biden » din Partidul Democrat,
sectorul energetic american, CMI-ul (Complexul Militaro-Industrial - n.n.)
american, ansamblul « statului profund » american, lobby-ul israelian, lobby-ul
ucrainean, lobby-ul britanic, lobby-ul polonez etc.) va prezenta acest lucru ca
pe o enormă «concesie », una de proporţii galactice şi chiar ca pe o « trădare
» din partea lui Biden care a « cedat» în faţa lui Putin, ticălosul bandit
comunist al KGB-ului”[2].
În ce măsură mai putem avea încredere în
politicienii din Europa sau din SUA care decid gestionarea crizei Covid sau un
posibil război în Ucraina şi la Marea Neagră ? Nicolae Ciucă a fost impus
arbitrar prim-ministru ca să ne apere sau ca să ne bage în belea ? Ce e serios
şi ce e impostură interesată, chiar uitând de incompetenţă, în hotărârile pe
care aceştia le iau în numele „administraţilor” lor ? E inutil să ne mai
întrebăm ce conţinut mai are mult trâmbiţata democraţie. Putem, în schimb, să
ne întrebăm dacă democraţia a existat cu adevărat vreodată sau a fost doar „o
vorbă de dânşii inventată”. Şi poate că e timpul să ne gândim la o altă mândră
lume nouă, alta decât cea în care trăim deja.
---------------------------------------------
[1]
Biden’s incompetent presidency - https://tomluongo.me/2021/11/19/bidens-incompetent-presidency-a-feature-not-a-bug/
- 19.11.2021).
[2]
Did a major shift finally happen between the USA and Russia ? -
https://thesaker.is/did-a-major-shift-finally
-happen-between-the-usa-and-russia/ - 7.12.2021).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu