A zis fericitul Episcop Ioan: „Părinte
Teodul, de mare folos este postul pentru călugăr. Să ştii că şapte sunt
treptele postului, adică sunt şapte feluri de hrană pentru om, şi anume:
a. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna
carne. Aceştia sunt în treapta cea mai de jos a postului şi, chiar dacă se
înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune.
b. Lactovegetarienii, care nu mănâncă
niciodată carne, ci numai lapte, brânză, ouă şi tot felul de legume fierte.
Aceştia sunt în treapta a doua a postului, pe care o ţin de obicei călugării
din mănăstiri şi foarte rar mirenii.
c. Vegetarienii, care mănâncă numai
zarzavaturi şi legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează treapta a
treia a postului şi o ţin călugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici
încolo încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc, de obicei,
călugării sihaştri şi pustnicii cei mai nevoitori.
d. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi
pâine şi fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns
la această treaptă a postului, acela poate stăpâni cu uşurinţă trupul şi
gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.
e. Cerealierii formează treapta a cincea a
postului. La această treaptă ajung călugării, mai ales cei din sihăstrii şi
pustnicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine neagră de cereale şi boabe
muiate de grâu, porumb, mei, linte, bob, mazăre etc.
f. Hrana uscată este a şasea treaptă a
postului călugăresc, la care ajung de obicei pustnicii cei mai râvnitori. Cei
care petrec în această nevoinţă mănâncă numai pesmeţi de pâine muiaţi în apă,
cu sare sau puţin oţet, o dată pe zi şi cu măsură. Aşa se nevoiau sihaştrii de
pe Valea Nilului.
g. Hrana sau mana dumnezeiască este ultima
şi cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foarte puţini
dintre asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi fiind cu darul Sfântului
Duh. Aceştia se îndestulează numai cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul şi
Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână,
fără a mai gusta ceva decât numai apă. După grele ispite şi nevoinţe am ajuns,
cu darul lui Dumnezeu, să mă mulţumesc numai cu Preacuratele Taine, şi nu mai
simt foame, nici trebuinţă de pâine şi legume...”.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul
românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 591-592)
Cugetări
despre post
„De aceea, chiar de la început, creând
Dumnezeu pe om, îndată l-a dus și l-a predat în mâinile postului și i-a
încredințat acestuia mântuirea lui ca unei maici iubitoare și celui mai bun
dascăl.”
„Dacă postul a fost necesar în Rai, cu
atât mai necesar este în afara Raiului. Dacă era de folos leacul mai înainte de
rană, cu atât mai de folos este după rană.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
„Fiindcă nu am postit, am căzut din Rai.
Așadar, să postim acum, ca să ne întoarcem în Rai.”
„Postul este armă împotriva oștirii
demonilor.” (Sfântul Vasile cel Mare)
„Postul veștejește pofta, prin rugăciune
curățește mintea și o pregătește pentru adevărata contemplare.” (Sfântul Maxim
Mărturisitorul)
„Să postim? Desigur, ca să oprim pornirile
trupului și să ne înmuiem inimile.” (Sfântul Simeon Noul Teolog)
Tot binele și frumosul se săvârșește și se
făptuiește prin post. (Sfântul Grigorie Palama)
Mare armă este postul împotriva ispitelor,
după cum desfătarea de mâncări este începutul a tot păcatul. (Theofylact al
Bulgariei)
Mare cale spre tot binele este postul cu
discernământ, iar cel ce nu se îngrijește de el, smulge tot binele.
REVARSAREA
DARURILOR
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca geamul, pe lânga faptul ca
primeste lumina în sine, o lasa pe aceasta sa intre si în odaie; sau soba se
încalzeste nu doar pentru ea însasi, ci si pentru a te odihni pe tine. Acelasi
lucru e cuprins si în alcatuirea trupului: ochii vad nu doar pentru ei, ci si
pentru trupul întreg; urechile aud nu doar pentru ele însele, ci pentru tot
trupul; narile nu doar pentru ele simt mirosul, ci pentru trupul întreg;
stomacul nu primeste hrana doar pentru el, ci pentru tot trupul; mâinile
lucreaza nu doar pentru sine, ci pentru trupul întreg; picioarele nu merg doar
pentru ele, ci si pentru celelalte madulare. Acelasi lucru îl bagam de seama si
la celelalte fapturi: soarele de pe cer nu straluceste numai siesi, ci pentru
toata zidirea; norii nu tin apa întru ei, ci o revarsa pe pamânt; pamântul nu
tine roadele în sine, ci le creste pentru toti. Asa sa cugeti si despre toate
celelalte. Din acestea învatam ca din darurile pe care ni le da Dumnezeu noi
trebuie sa împartim câte ceva si pentru folosinta aproapelui nostru, caci
darurile Domnului sunt facute pentru toti îndeobste. Cel chibzuit trebuie sa-si
foloseasca priceperea nu doar pentru sine, ci si spre trebuinta aproapelui sau,
iar avutia trebuie sa-i slujeasca nu doar celui bogat, ci si altora. Asa sa
facem si cu celelalte: acestea toate sunt talantii Domnului nostru, pentru care
vom da raspuns înaintea Lui în ziua venirii Sale (Matei 25, 14-30). Caci toate
pe care le avem nu sunt bunurile noastre, ci ale Domnului si ne sunt date de la
Dumnezeu nu doar pentru noi însine, ci si pentru aproapele nostru. Iar daca
cineva nu împarte celorlalti din bunatatile Domnului care i-au fost date lui,
acela pacatuieste împotriva lui Dumnezeu, Care l-a umplut cu daruirile Sale, si
pentru aceasta va fi chinuit în ziua Judecatii lui Hristos.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 108.
OMUL
SUFERIND
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi, iarasi, un om plin de rani si de
puroaie rau mirositoare. Întoarce ochii tai spre sufletul pacatos, care
raspândeste o duhoare cu mult mai mare decât a trupului celui împutit. Precum
sunt ranile si puroaiele pentru trup, asa sunt pentru suflet pacatele si
nelegiuirile. Asculta ce graieste Prorocul: „Faradelegile mele au covârsit
capul meu, ca o sarcina grea s-au îngreuiat peste mine; împutitu-s-au si au
putrezit ranile mele din pricina nebuniei mele” (Psalmul 37, 4-5). Putoarea
trupului e nesuferita pentru noi; duhoarea sufletului e nesuferita pentru
Dumnezeu. Noi ne scârbim si fugim de putoarea cea trupeasca; din pricina
duhorii sufletesti se scârbeste si se departeaza Duhul lui Dumnezeu. Aceasta
iarasi te povatuieste sa te feresti de pacat. Iar daca simti ca sufletul s-a
molipsit de lepra pacatuirii, chiar de „stai departe”, sa-ti ridici glasul
catre Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Izgonitorul tuturor bolilor sufletesti si
trupesti, asa cum au facut cândva leprosii, dar nu numai cu gura, ci si cu
inima, si sa te rogi: „Iisuse, Învatatorule, miluieste-ma!” (Luca 17, 12-13).
Asa, Cel Ce i-a curatit pe acei leprosi va curati si lepra sufletului tau, caci
El este milostiv si asculta glasurile noastre, ale sarmanilor. De aceea a si
venit în lume, ca sa ne izbaveasca pe noi de pacatele noastre. Nici o lepra a
pacatului nu poate fi atât de mare încât preaînteleptul si atotputernicul
nostru Tamaduitor sa nu voiasca sau sa nu poata a o curati cu milostivire.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 78
Să
ne răsfățăm, oare, copiii?
Este o grijă întâlnită frecvent în rândul
părinților. Ne întrebăm: Vor ajunge oare copiii noștri să se descurce în viață,
să treacă peste necazurile și încercările pe care viața ni le pune înainte, să
reușească să se întrețină singuri și să-și păstreze credința ortodoxă
strămoșească? Copiii trebuie educați, dar odată cu dezvoltarea lor fizică și
emoțională trebuie să le stabilim câteva limite, care trebuie înțelese și
respectate; ei trebuie să participe la treburile casnice și mai ales să asculte
de sfaturile părinților. Noi, ca părinți, trebuie să alegem de multe ori între
a-i face fericiți pe copiii noștri, pentru un timp scurt, și a-i învăța
lecțiile de viață, mult mai importante.
Doctorul Mark Bertin susține că ultimele
studii în domeniu relevă faptul că cei mici beneficiază cel mai mult din
strategiile sau acțiunile care îi ajută în dezvoltarea stăpânirii de sine și a
elasticității emoționale. Aceste strategii implică „a spune nu”, a pune limite
și a nu încerca să îi facem ascultători prin împlinirea dorințelor lor.
Sfaturile doctorului Mark Bertin sunt în
total acord cu învățătura Bisericii. Pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu trebuie
mai întâi să biruim patimile care ne stăpânesc. Ne trebuie multă stăpânire de
sine pentru a ne uni cu Dumnezeu, pentru a-I împlini Poruncile, pentru a trăi o
viață virtuoasă și mai ales pentru a ne mântui. Această stăpânire de sine se
poate învăța de la o vârstă fragedă.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: Copii
care sunt supuși și au frică de Dumnezeu vor găsi o nemărginită sursă de
fericire, chiar și în această viață scurtă pe care o trăim pe pământ. Tinerii
cărora le veți da o educație bună nu se vor bucura numai de respectul celor din
jur, ci vor deveni mai dragi și vouă înșivă. Dragostea pe care o veți avea
pentru ei va fi mai mult decât o simplă dragoste, va fi rodul virtuților sădite
în inimile lor. Pentru aceasta, la bătrânețile voastre veți primi în schimb de
la ei o dragoste și o purtare de grijă necondiționată. Ei vă vor fi suportul
material și spiritual al bătrâneților voastre... De aceea vă rog să aveți grijă
de copii voștri și să-i educați în frica de Dumnezeu; gândiți-vă la mântuirea
sufletelor lor. Dumnezeu v-a pus ca învățători și conducători ai familiilor
voastre, de aceea este de datoria voastră să le purtați de grijă.
Și Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: Şi
voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru
învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 4). Este foarte important să ne
creștem copiii în frică de Dumnezeu, învățându-i să-și respecte părinții și pe
cei din jur și să-L iubească din toată inima pe Dumnezeu. Cel mai important
element al acestei educații este familia. Noi, ca părinți, trebuie să fim
exemple pentru copiii noștri, trebuie să le arătăm ceea ce și Hristos ne-a
învățat prin întruparea, pătimirile și Învierea Sa, punând noi înșine în
practică aceste învățături. Trebuie să-i învățăm să își recunoască greșelile și
să descopere puterea iertării aproapelui. Mai ales rugăciunea trebuie să aibă
un loc de căpătâi în viața noastră și a copiilor noștri. Un copil care este
crescut într-o familie în care rugăciunea nu lipsește din viața de zi cu zi,
când se va maturiza va înțelege importanța rugăciunii și, mai ales, o va
practica. Când ne împărtășim noi cu Sfânta Împărtășanie, să îi cuminecăm și pe
copiii noștri, învățându-i despre
importanța Sfintelor Taine prin exemplul nostru personal.
Foarte ușor putem, însă, să exagerăm cu
atenția pe care o acordăm copiilor noștri. Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne
avertizează în acest sens: Mulți părinți le fac rău copiilor lor, fără să-și
dea seama, prin manifestarea într-un mod nepotrivit a dragostei pe care o au
pentru ei. De exemplu, dintr-o dragoste exagerată pentru copilul ei, o mamă
l-ar pupa și l-ar strânge în brațe fără măsură, spunându-i: „Ce copil
nemaipomenit ești!” sau „Ești cel mai cuminte băiat din toată lumea!”. Prin
urmare, încă de la o vârstă fragedă (când încă copilul nu e în stare să
înțeleagă sau să-și exprime dezacordul față de ceea ce aude sau vede), cel mic
dobândește o părere foarte bună despre el însuși, gândind despre sine și
considerându-se a fi cel mai frumos și cel mai deștept. Astfel nu va mai avea
nevoie de ajutorul lui Dumnezeu și de Harul Lui și nici nu I-l va cere. Printre
cei care vor avea de suferit mai târziu din pricina acestui comportament greșit
se numără și părinții. Oare chiar credeți că acei copii vor asculta în liniște
de sfatul părinților, bineștiind că ei sunt cei mai deștepți și mai frumoși
copii de pe Pământ și că ei le știu pe toate? Din această pricină părinții sunt
datori să-și educe copiii în dreapta credință, ferindu-i de orice fel de
exagerări, conștienți fiind de faptul că ei poartă nu numai responsabilitatea
pentru propriile fapte, ci și mai ales pentru cele ale copiilor lor.
Misiunea noastră este aceea de a crește
sfinți, pe care Dumnezeu îi va primi în Împărăția Sa. Ca să reușim în această
misiune, trebuie să devenim noi înșine sfinți. Iată ce spune Sfântul Cuvios
Porfirie Kafsokalivitul: Părinții trebuie să se dăruiască în totalitate
dragostei lui Dumnezeu. Trebuie să devină sfinți în relația cu copiii lor, prin
blândețe, răbdare și iubire. Bucuria care va veni asupra lor făcând aceasta va
aduce cu ea și Harul Duhului Sfânt, care se va revărsa asupra pruncilor lor. În
general, părinții poartă vina comportamentului necuviincios al copiilor, iar
acest comportament nu se poate îndrepta prin mustrări, pedepse sau severitate.
Dacă părinții nu duc o viața plină de virtuți și nu își arată iubirea unul
altuia, diavolul îi va chinui prin comportamentul necuviincios al copiilor.
Dragostea, armonia și înțelegerea între părinți sunt elementele-cheie în
educația și formarea copiilor. Aceste lucruri vor oferi un minunat sentiment de
securitate și siguranță în viața lor.
(Viaţa de familie, traducere de Adrian
Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 87-89)
Cum
gestionăm certurile dintre frați?
Nu există soluţii simple pentru această
problemă; totuşi, este important să ne amintim că unele conflicte pot juca un
rol pozitiv, cu condiţia să nu ajungă prea departe. Stresul şi conflictele au
loc ca urmare a faptului că tocmai în acest fel se realizează trecerea la un
nivel nou, mai stabil, al relaţiilor. Copiii fac însă lucrul acesta cu
stângăcie, drept pentru care au nevoie de ajutorul părinţilor.
În majoritatea cazurilor, părinţii trebuie
să evite rolul de arbitru în ciocnirile dintre copii – dar dacă aţi fost totuşi
atras în conflict, daţi-i fiecărui copil posibilitatea de a-şi exprima
plângerea sau supărarea, iar apoi cereţi-i unuia dintre ei să expună pe scurt
esenţa plângerii celuilalt, ca să vă convingeţi că aţi auzit şi aţi înţeles
totul în mod corect.
După aceea, copiii să alcătuiască împreună
lista căilor şi mijloacelor posibile de rezolvare a conflictului. În atare caz,
nu numai că veţi returna copiilor responsabilitatea pentru rezolvarea
conflictului, ci îi veţi şi deprinde să biruie diversele probleme, piedici şi
momente negative din viaţă. (...)
Pentru ca ei să nu se teamă de propriile
sentimente pe care le nutresc unul faţă de celălalt şi să admită că uneori se
pot şi certa, şi că nu este nimic înfiorător în asta, discutaţi cu ei despre
acest lucru. Le puteţi povesti despre propriile dumneavoastră trăiri din
copilărie şi despre ciocnirile cu fraţii şi surorile dumneavoastră. Iar dacă aţi
fost copil unic la părinţi, fără îndoială că aţi comunicat cu verii
dumneavoastră sau, dimpotrivă, aţi visat dintotdeauna să aveţi o soră sau un
frate.
Arătaţi-le copiilor aspectele pozitive ale
vieţii lor comune, daţi-le uneori sarcini comune, străduiţi-vă să fiţi
echidistant cu ei. Dacă sunt de acelaşi sex, este mai bine dacă fiecare dintre
ei va avea hobby-ul său, talentul său, pasiunea sa, ca să se afle cât mai puţin
în competiţie. Şi încă o observaţie. Este binecunoscut faptul că bătăile, zarva
şi ţipetele au loc numai în prezenţa adulţilor, că ele sunt adresate în cea mai
mare măsură acestora. Ca atare, multe depind de comportamentul părinţilor.
În mod special, nu trebuie să li se
permită copiilor să pârască. În acest scop, trebuie să fie învăţaţi să
utilizeze contactul direct, adică să-şi exprime gelozia nu indirect,
părinţilor, ci deschis, unul celuilalt, prin cuvinte de genul: „nu-mi place
când te baţi cu mine...”, „mă supăr când îmi iei lucrurile...”. Declaraţiile de
acest fel îi ajută pe copii să caute forme noi, civilizate de comunicare,
evitând să se „atingă” unul pe celălalt.
Străduiţi-vă să acceptaţi faptul că sunt
diferiţi şi că fiecare este bun în felul său, de aceea nu îi siliţi să se adore
unul pe celălalt, să fie întotdeauna împreună şi să colaboreze mereu, cu orice
preţ. Dragostea impusă rareori este îndelungată şi sinceră. Fără îndoială că va
veni o vreme când va deveni interesant pentru ei să fie împreună, fără nici o
presiune din afară. Şi atunci se vor putea simţi pe deplin prieteni, nu numai
rude, vor înlocui concurenţa prin colaborare şi vor putea transmite propriilor
copii această experienţă inestimabilă. Şi le vor povesti cândva, cu acelaşi
zâmbet, cum se băteau cândva cu fratele lor.
(Viaţa de familie, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas,
Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 87-89)
CALUL
NEIMBLANZIT
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca un cal înversunat si neîmblânzit,
ca sa se faca bun pentru toata lucrarea si trebuinta, este învatat, înfrânat si
smerit în felurite chipuri de catre stapânul sau si asa, încetul cu încetul, el
leapada înversunarea sa fireasca si ajunge sa fie blând si folositor pentru
stapânul sau în orice munca. Prin firea sa, tot omul este întocmai ca un cal
îndârjit, înversunat, neîmblânzit si foarte nepotrivit pentru a sluji Domnului
Dumnezeului sau, întrucât nazuieste si cauta sa faca voia lui si a lumii, si nu
pe cea a Domnului Dumnezeului sau, caci s-a stricat peste masura dupa caderea
lui Adam. O, cât de multa învatatura, înfrânare si îmblânzire îi este de
trebuinta omului pentru a lepada înversunarea, învârtosarea si turbarea firii
si a se face astfel vrednic spre a intra în slujirea Domnului Dumnezeului sau!
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 204
ACASA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Oriunde s-ar duce un om, el sfârseste
mereu prin a se întoarce acasa. La fel este cu crestinul, oricine ar fi, om de
vaza sau de rând, bogat sau sarac, savant sau nestiutor; orice ar putea fi,
oricare ar fi locul pe care îl ocupa în societate, orice ar face, el trebuie
sa-si aminteasca mereu ca nu este la el acasa, ci în calatorie, pe drum, si ca
trebuie sa se întoarca acasa, la tatal lui, la mama lui, la fratii si surorile
lui mai mari. Aceasta casa este Cerul; tatal lui este Dumnezeu, mama,
Preacurata Maica a Domnului, fratii si surorile lui mai mari, Îngerii si
Sfintii lui Dumnezeu. El trebuie, de asemenea, sa-si aminteasca faptul ca
adevarata sa obligatie este mântuirea sufletului sau, împlinirea poruncilor
dumnezeiesti, curatia inimii sale.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 114.
LUMINA
LINA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Lumina lina care mângâie si da viata este
numai acolo unde sunt ascultate si respectate poruncile lui Dumnezeu. Acolo
unde legile date de Dumnezeu nu sunt încalcate, ci sunt ascultate, acolo este
cântec si bucurie, acolo nu exista spaima sau tristete, acestea sunt alungate
si toate cânta, cânta, cânta cântari de lauda si iubire, asa cum rasuna din
nemarginire în nemarginire în Ceruri. De aceea Mântuitorul ne-a învatat sa ne
rugam mereu Tatalui nostru si sa zicem „precum în Cer asa si pe pamânt” (Matei
6, 10).
Din sufletul regelui profet si poet David
a izvorât cuvântul: „Cântati popoarelor, cântati…” (Psalm 95, 7). Oamenii în
general prin tot ceea ce fac… toata munca omului, toata creatia lui, era
rânduita sa fie un cântec de bucurie. Aceasta a devenit un chin numai dupa ce
omul a calcat porunca data lui. Cu toate acestea, tot ceea ce fac oamenii în
general, toata creatia omului, este un cântec, un înalt si minunat cântec.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Acolo-n sus
in vremea aceea, Ed. Manastirii Rohia, Rohia, 2010, p. 7-8.
Minuni
și vindecări prin rugăciune la moaștele Sfintei Cuvioase Ipomoni
Monahul
Pimen Vlad
.
Ajungând odată împreună cu un părinte la Atena, unde aveam ceva treburi,
ne-am dus și până la Mănăstirea Sfântului Patapie, unde se află moaștele
sfântului. Mănăstirea se află mai sus de Lutraki. Ajungând spre seară, am fost
primiți să rămânem acolo peste noapte. Ducându-ne să ne închinăm în biserică,
maica de acolo ne-a zis: „Închinați-vă și la capul Sfintei Cuvioase Ipomoni, să
vedem dacă simțiți ceva”.
Când m-am închinat și am sărutat sfintele
moaște, le-am simțit fierbinți, de parcă ar fi avut căldură în ele. Atunci
maica ne-a zis că în aceeași zi a venit o femeie care avea dureri groaznice de
cap, dar atingându-se de sfintele moaște, i-a trecut imediat durerea.
După câteva zile a fost și o fată româncă
pe care o cunoșteam și s-a închinat, simțind și ea căldura de la capul sfintei
și primind multă bucurie în suflet.
(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești,
volumul I, Editura Axa, 2013, pp. 56-57)
„Decalogul”
postului
Părintele
Nicolae Tănase Cuvinte duhovniceşti
Nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie.
Calcă-ţi pe inimă, mergi şi te împacă cu toată lumea, şi mai ales cu cei cărora
le-ai greşit. Iartă din toată inima ta, pentru ca şi Dumnezeu să te ierte pe
tine.
• Spovedeşte-te cât mai grabnic la preotul
tău duhovnic şi nu-l schimba. Mărturiseşte toate greşelile şi patimile,
gândurile şi intenţiile rele.
• Nu te certa, nu blestema, nu înjura. Cei
care înjură se aseamănă celor care au scuipat faţa Domnului nostru Iisus Hristos
în timpul Pătimirii Sale.
• Roagă-te cu smerenie în fiecare zi,
dimineaţa, seara şi de câte ori poţi. Roagă-te şi pentru binele duşmanilor,
împlinind astfel porunca Domnului, şi El îţi va da pace în suflet, bucurie şi
înţelegere duhovnicească.
• Fă milostenie după puterile tale, adică
ai milă de alţii, ca şi Hristos să aibă milă de tine. Ajută orfanii, văduvele,
săracii, familiile nevoiaşe sau cu mai mulţi copii, fără a-i judeca pentru
lipsurile lor.
• Întoarce la credinţă pe cel căzut ori
neştiutor, dăruindu-i un sfat bun, o carte de zidire sufletească, o candelă sau
o icoană.
• Mergi şi vizitează un bolnav, un
suferind, un infirm sau un neputincios. Uşurează suferinţa şi vei putea să auzi
şi tu, la Judecată, chemarea Mântuitorului de a moşteni Împărăţia Cerurilor.
• Pomeneşte şi fă milostenie pentru cei
adormiţi, după rânduielile Bisericii, în semn de iubire, recunoştinţă şi
neuitare faţă de ei.
• Ai grijă să nu te mândreşti cu postul
tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să spui: „Slugă
netrebnică sunt, pentru că am făcut numai ceea ce eram dator să fac” (Luca 17,
10).
• Postiţi pentru că aţi păcătuit, postiţi
pentru a nu mai păcătui, postiţi pentru a primi darurile Duhului Sfânt şi a
păstra ceea ce vi s-a dăruit!
Acesta să fie îndemnul: să postim cu
folos! Fă din ziua împărtăşirii tale cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului
Hristos cea mai fericită sărbătoare a vieţii tale, trăind bucuria Învierii.
(Părintele Nicolae Tănase, Să nu-L
răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, pp. 122-124)
Sfântul
Ioan Rusul vindecă doi frățiori
Într-o casă simplă din Lemeso (Cipru), o
familie trăieşte suferinţa: au doi copii, de 6 şi 8 ani, bolnavi de leucemie.
Părinţii şi oamenii de ştiinţă dau o luptă aspră pentru viaţă. Cu cât privesc
feţişoarele palide şi ofilite ale copiilor cărora le-a pierit orice dorinţă de
viaţă şi jucării, cu atât inimile părinţilor se zdrobesc mai tare. Cineva le
vorbește de Sfântul Ioan din Grecia, că este viu şi face minuni, că i se
păstrează trupul întreg.
Îngenunchează în faţa icoanelor din casă
mama îndurerată, îngenunchează şi tatăl. Este seară, iar flăcăruia candelei
face şi mai palide chipurile copiilor care dorm alături.
„Sfinte Ioane, se roagă mama, fă-mi
copilaşii bine. Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa
noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin spre durerea
noastră.”
Plângând pe tăcute, tatăl se ridică. După
un timp, se ridică şi mama. Se culcă. Când se luminează de ziuă, mama priveşte
către copii şi – ce-i văd ochii? Vorbeşte soţului să privească şi el: obrăjorii
copiilor nu mai sunt uscaţi, palizi, ci trandafirii și moi. Îi trezesc şi îi
pregătesc în grabă. Unde merg? La profesorul universitar care se ocupa de ei.
„Dar, le spune acesta, de ce să mai facem
iarăşi analiza sângelui? Obosim copiii; doar alaltăieri i-am examinat.”
Insistă, însă, mama, îl roagă şi tatăl. Se
face reexaminarea şi la analize numărul de globule roşii era cel normal. Copiii
se vindecaseră! Minunea credinţei avusese loc.
(Sfântul Ioan Rusul – mărturii
contemporane ale Iubirii lui Dumnezeu, traducere de Ieromonah Evloghie
Munteanu, Cristina Băcanu, editată de Mănăstirea Crasna, jud. Prahova, 2004,
pp. 20-21)
FRATERNITATE
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Când cineva îsi potriveste pasul dupa
inima lui Hristos, înseamna ca s-a înfratit cu toti oamenii de pe pamânt.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
46
Trifoiul
Sfântului Patrick
Dogma
Sfintei Treimi -
Cu mult înainte de a se vorbi despre
confesiuni creștine, despre deosebiri și ziduri despărțitoare, credința în
Mântuitorul Iisus Hristos era o limbă comună – cel puțin pentru spațiul
fostului Imperiu Roman. Până astăzi ne uimim când ne este relatată slujirea
împreună a Sfântului Policarp al Smirnei, deci un oriental din Siria, cu
episcopul Anicet al Romei! Orient și Occident. Și, totuși, era o limbă comună –
dumnezeiasca Liturghie. Din timpurile în care Ortodoxia era trăită și în Europa
Nordică, ne-a rămas și un alt exemplu de sfințenie.
Cinstit în Biserica Romano-Catolică, în
cultul anglican și în cel luteran, Sfântul Patrick a fost personalitatea care a
purtat în sine simplitatea Orientului, în materialitatea Occidentului. În
gândirea acestuia, deși nu i-a cunoscut niciodată, se simte trăirea părinților
pustiei din Egipt și Palestina și se respiră dogma Sfintei Treimi, așa cum a
fost statornicită de către sinodalii ecumenici de la Niceea și Constantinopol.
La mii de kilometri de Orient, Sfântul
Patrick s-a născut în Britania, în jurul anului 385. La 16 ani a fost prins de
pirați și vândut rob în Irlanda, unde a fost trimis să pască oile.
Recâștigându-și libertatea, după șase ani s-a întors în Britania. A intrat în
rândul clericilor, iar în anul 432 s-a întors în Irlanda, învățând cu râvnă
poporul din acea insulă. A convertit pe mulți la credința creștină și a
organizat Biserica locală. În jurul anului 444 a întemeiat episcopia Armagh, în
apropierea orașului Belfast.
Trifoiul
– icoană a Sfintei Treimi
Episcop într-un ţinut ostil religiei
păgâne, dar apropiat practicilor agricole, Sfântul Patrick a căutat în natură
un exemplu prin care nordicii să înţeleagă învăţătura creştină despre Sfânta
Treime. Modul în care noi slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh – Sfânta
Treime, singurul Dumnezeu, a fost asemănat de către Sfântul Patrick cu o plantă
întâlnită mai la tot pasul în ţinuturile nordice – trifoiul. Precum cele trei
frunze ale trifoiul sunt unite şi îşi trag seva din aceeaşi tulpină, la fel
vorbim despre un singur Dumnezeu întreit în persoane. La fel mărturisesc şi
dogmele stabilite la sinoadele ecumenice: „Urmând Sfintele Scripturi şi
învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime
înseamnă trei Persoane, care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură. Toate
cele trei Persoane sunt consubstanţiale Una cu Cealaltă, Ele sunt de aceeaşi
esenţă şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp în care Una dintre
Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp
şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul
istoriei”.
Învăţătura Sfântului Patrick este întru
totul ortodoxă, deşi a trăit la kilometri depărtare, în Occidentul Nordic încă
păgân din secolul al IV-lea. Ziua de 17 martie, în care Irlanda şi Islanda şi
alte ţinuturi nordice îl serbează pe Sfântul Patrick, trebuie să constituie un
moment în care să ne aducem aminte că a existat o singură tulpină a Bisericii,
o mărturie comună, Sfântul Patrick fiind un Sfânt al Ortodoxiei ecumenice.
Din
minunile Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița nemțeană
-Preacuvioase Părinte, ce ne puteți spune
despre icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana? Există minuni consemnate, care
au fost săvârșite în urma rugăciunilor adresate în fața acesteia?
Această minunată icoană se află în
biserica Mănăstiriii Bistrița de aproximativ 600 de ani. Ea poartă și
apelativul „făcătoare de minuni”, care este pe deplin justificat de minunile
care s-au petrecut efectiv prin mijlocirile Sfintei Ana. În trecut, icoana era
adesea scoasă în procesiune, prin orașe, prin sate, peste țarini și ogoare. Și,
în urma rugăciunilor săvârșite de preoți și credincioși, Dumnezeu, se
milostivea și dădea ploaie pământurilor însetate.
Dacă cineva ar încerca să consemneze toate
minunile săvârșite, cu adevărat s-ar aduna o salbă de astfel de mărturii. Dacă
ne gândim la faptul că vin zilnic atâția închinători și au o evlavie deosebită
la această icoană, aceasta se face și datorită faptului că acești oameni au
primit un ajutor direct și simțit sau mai discret de la Sfânta Ana. Nu știm în
ce măsură ajutorul pe care Sfânta Ana îl dăruiește închinătorilor săi poate fi
considerat o purtare de grijă sau efectiv, chiar o minune.
Este greu de spus și de făcut o separație
între purtare de grijă, între ajutor și minune, pentru că, de fapt, providența
lui Dumnezeu este și o minune a Lui. De aceea, purtatea de grijă a sfinților și
ajutorul lor – toate acestea pot fi considerate și însumate într-o mare minune.
Este o minune să știm să sfinții sunt alături de noi și atunci când îi chemăm
la greu, ei ne vin în ajutor și mijlocesc înaintea lui Dumnezeu pentru nevoile
noastre, pentru încercările noastre și pentru ispitele prin care trecem în
această viață.
„Doamne,
ai milă de copilul meu! Sfântă Ana, ajută-l!”
Am avut șansa să primesc o mărturie
directă de la un bărbat care s-a bucurat direct de o vindecare miraculoasă în
vremea copilăriei lui. Cu vreo două luni în urmă, eram în fața icoanei Sfintei
Ana și un bărbat de aproximativ 50 de ani, care îmi oferea multă încredere,
mi-a spus că avea vreo trei ani când pe trupușorul lui îi apăruseră niște bube
cărora doctorii nu le dădeau de leac și din această pricină mama lui era foarte
necăjită.
Dar, într-o zi, când icoana Sfintei Ana
era în procesiune prin satul lor, mama l-a atins ușor de icoană și a lăsat un
suspin să se înalțe către Dumnezeu, zicând: „Doamne, ai milă de copilul meu!
Sfântă Ana, ajută-l!” Și-mi spunea bărbatul respectiv că din momentul acela a început
să se facă sănătos, s-a tămăduit și tămăduit a rămas până astăzi. Și mai
mărturisea el că, ori de câte ori intră în biserică, își amintește cu emoție și
recunoștință de acest fapt.
Din păcate, mai sunt și asumări deviate
ale cinstirii icoanei Sfintei Ana, în sensul că unii înțeleg că, dacă vor trece
de trei ori pe sub icoana Sfintei Ana, dorințele li se vor împlini într-un mod
automat, ca în urma unei lovituri de baghetă magică. Or nu se întâmplă așa.
Noi, când venim în fața icoanei Sfintei Ana, ne amintim de viața ei sfântă, de
virtuțile ei, prin care ea s-a înscris în memoria lui Dumnezeu și în memoria
noastră.
(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești,
volumul I, Editura Axa, 2013, pp. 56-57)
ICOANELE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Icoanele sunt o necesitate a naturii
omului. Poate oare firea noastra sa se lipseasca de imagine? Poti oare sa-ti
aduci aminte de un obiect sau o fiinta care nu sunt de fata fara sa ti le
„imaginezi”? Oare nu Însusi Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a ne imagina? Icoanele
sunt raspunsul Bisericii la una din necesitatile stringente ale naturii
noastre.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 387.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu