Andrei Șerban – Inteligența inimii

 

Andrei Șerban – Inteligența inimii

Regizorul împlineşte, pe 21 iunie, 78 de ani

18-06-2021

 

Prima dată cînd am intervenit ca spectator complice a fost cu ocazia debutului lui Andrei Șerban. Pusese în scenă un text de Osvaldo Dragun, cu patru colegi de la Institutul de Teatru. Ei se jucau cu un balon pe scena mică de la Nottara și, la un moment dat, acesta a zburat în sală și a ajuns pe genunchii mei, căci mă aflam în primul rînd. Cu emoție, spre surpriza sălii, l-am lansat înapoi și, împreună, am surîs. Spectacolul putea continua, dar accidental mă integrase. Și am înțeles atunci că spectatorul, parțial integrat, poate rămîne „aproape de scenă“ – voi alege această formulă ca titlu de carte – pentru a păstra intimitatea cu ea. Cei patru actori sînt azi dispăruți – și doar noi doi, Andrei și cu mine, încă supraviețuim.

 

Debutul unei prietenii și decepția unei regăsiri

Nu există om de teatru de care să fiu mai îndelung legat decît de Andrei. Studii, vacanțe, pasiuni, călătorii – experiențele tinereții. Rîsete și nopți depuse în sipetul memoriei mele. Examenul de regie cu Ubu rege, unde îl revela pe Florian Pittiș, dar și talentul său ludic, eclata. Discuția în jurul Teatrului Mic, cînd el îmi vorbea despre primul meu text apărut în Secolul 20, propunerea de a vorbi în franceză pentru a „ne pregăti“ – nu știam pentru ce! – și aceea de a învăța engleza… Seara petrecută împreună la Bulandra, cînd spectacolul Biederman și incendiatorii de Frisch, al lui Pintilie, ne-a exaltat, pentru ca apoi, în aceeași seară, Inima mea e pe înălțimi de Saroyan să ne decep­ționeze. Și apoi, ceea ce a fost capodopera sa inițială, Omul cel bun din Seciuan de Brecht, la Piatra Neamț. Un spectacol de o puritate extremă, de o rigoare absolută, dar și de o emoție nebănuită. „Cum să trăim? Cînd să fim buni, cînd să fim răi?“ Niciodată, întrebarea aceasta nu o voi mai auzi formulată cu o egală intensitate. Tot acolo, la Piatra Neamț, după intrarea tancurilor rusești în Praga, în august ‘68, traumatism al generației noastre, ne-am regăsit la început de toamnă pentru un colocviu. Andrei a vorbit cu o concentrare extremă pentru a încheia, final de neuitat: „Cine e, printre noi, Jan Palach? Iată chibriturile“. Tăcere absolută, de atunci pe tînărul ceh imolat l-am convertit, personal, în martirul meu laic. De aceea, de cîte ori mă duc la Praga și mă opresc în fața statuii ce îi e dedicată, îmi amintesc de discursul lui An­drei și îi mulțumesc.

 

 

© Mihaela Marin

 

Apoi, Andrei a strălucit în festivaluri internaționale, la Novi Sad, la Wroclaw, și apoi a plecat în America, atunci cînd dictatura lui Ceaușescu înmugurea neliniștitor. El cel puțin scăpase, ne spuneam noi nostalgici… dar a revenit o dată. Însă nu ne-am regăsit. Vorbele schimbate nu au rezonat în mine, teama pe care și-o manifesta, dar și „spiritualitatea” afișată îl modificaseră. Întîlnire tangențială, lipsită de o veritabilă implicare. Sau poate că era prea tulburat de recenta dispariție a mamei sale, la înmormîntarea căreia nu a putut fi prezent.

 

La răscruce de exiluri

Adevărata regăsire va avea loc puțin mai tîrziu, la Paris, la teatrul lui Peter Brook, Bouffes du Nord, unde venisem să-i văd Troienele, ce succedau celor două mari reușite din Occident, Medeea și Electra. El lucrase cu Peter Brook pentru cea mai radicală experiență a acestuia, Orghast, adevărat șantier arheologic al sunetului, urmînd ca Andrei, singur, să continue explorarea „sunetului“ prim, originar, a cărui putere persista puternic în noi și pe care el a căutat obstinat să o reînvie. „Toată viața într-un sunet“, astfel își sintetiza programul. Atunci, la Bouffes du Nord, „sunetul“ a răsunat deplin în cîntecul elegiac de despărțire al „troienelor“, pe care îl asociam cu elegia  tuturor „exilaților“, printre care și noi… Decizia plecării ne-a reunit.

 

Apoi ne-am revăzut în America, am fost la el, la țară, și am jucat table. Monique, soția mea, ne-a văzut și mi-a mărturisit apoi: „Erați atît de fericiți împreună“. Precum cei doi prieteni din Dialogul exilaților de Brecht. Am vorbit, ne-am întîlnit cu Liviu Ciulei, ne-am imaginat viitorul departe de țară. Și, într-o seară, Andrei și-a amintit că ajunseserăm împreuna la vîrsta la care Brook îi spusese: „Pînă acum am avut ce mi-a dat viața, de acum încolo trebuie să-i dau eu ceea ce are nevoie“… Am decis să ne confruntăm cu aceeași întrebare. Și, în timp, am încercat să-i răspundem.

 

Tinerii: corul și jocul

 

Lucia de Lammermoor, regia Andrei Şerban, Opera din Paris; fotografie de Mihaela Marin

 

Apoi Andrei a venit des la Paris, a cinat la noi, mi-a vorbit despre Gurdjieff și despre proiectele sale. Dar mai cu seamă am văzut a doua versiune a Omului cel bun din Seciuan, cu Priscilla Smith în locul lui Carmen Galin. Spectacol debordînd de energia pe care Andrei, mai mult ca oricine, știe să o stimuleze într-un grup. E geniul lui: să formeze și să anime o comunitate care sfîrșește prin a-i fi devotată trup și suflet. Aceasta i-a fost reușita în compania La MaMa, condusă de Ellen Stewart, unde a suscitat focul dăruirii de sine printre tineri din lumi diferite, așa cum o va face cînd va reveni la direcția Teatrului Național, la București. Marile spectacole ale lui Andrei sînt expresia angajării unor colective de tineri pe care le formează și animă ca nimeni altul. Tînăr, a fost mai cu seamă un regizor coral. Lui îi sînt necesari mai cu seamă actorii în grup, fascinați, și nu actorii care rezistă și îl crispează. Și de aceea, poate, una dintre cele mai reușite puneri în scenă ale Avarului pe care le-am văzut îi apar­ține lui Andrei, care a optat pentru o distribuție tînără și a revitalizat Comedia Franceză.

 

Fiecare regizor se desemnează printr-un raport propriu, specific, individual cu partenerii săi de lucru. A-l găsi e indispensabil acestei creații vii și comune care e teatrul. Șerban e un artist ludic. Un „dependent“ de joc, care-i constituie identitatea și-i permite să se împlinească scenic. Spațiile încărcate îi repugnă, căci îl sufocă și, masă ponderală inutilă, nu permit jocului să se afirme, să se extindă și să încînte. De aceea Șerban a privilegiat dintotdeauna scena goală, marcată ici și colo de cîteva elemente, mai degrabă partenere de joc decît descripții narative.  Descrierea îl plictisește și singur jocul îl seduce: totul o confirmă. Gesturi și bastoane, umbrele și salturi, fugi, dansuri, corpurile se înlănțuie, se deplasează cu o libertate nestingherită. Corpuri lejere, formînd compoziții nicicînd rigide, sînt dispuse pe platou ca niște puncte mobile pe o foaie albă. Și, împreună, se constituie într-o comunitate a cărei energie animă platoul. Și captivează sala.

 

 

Unchiul Vania, regia Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca; fotografie de Mihaela Marin

 

Această aptitudine explică succesul „atelierelor” pe care Șerban le-a animat în lume sau în țară. El îi implică pe tineri reuniți într-o comunitate ce depășește singurătatea și îi reunește într-un cor total dăruit artistului care i-a asociat. Vase comunicante ce asigură incandescența dialogului.

 

Seducția operei

La fel ca mulți regizori de teatru cooptați de lumea lirică, Șerban s-a dedicat operei și a semnat mari spectacole, ca Elektra de Strauss sau Turandot de Puccini. De astă dată a colaborat cu mari scenografi și a făcut din decor un partener esen­țial. Nu decorativ, ci un stimulator de intensitate dramatică. În cele două spectacole citate, spațiul scenic traducea sfîșierea operelor și exalta puterea muzicii. Puritanii de Bellini au captivat prin dimensiunea poetică a unui peisaj hibernal și prin drama pasională care se produce. Într-un colcviu pe care îl organizasem la Paris, Andrei își formula profesiunea de credință: „Nu vreau să pun în scenă povestea libretului, de obicei naiv sau absurd, ci emoția produsă de vibrația muzicii“. Nimic mai just decît acest program.

 

I-am iubit Eugen Oneghin și „lanul de grîu“, care mi l-a amintit, cu emoție, pe cel din Livada lui Pintilie, ca și Flautul fermecat, asociat culturii folclorice a Balcanilor pentru a sezisa dimensiunea naivă a capodoperei mozartiene scrise pentru un popular teatru vienez. Iar la Viena, Povestirile lui Hoffmann mi-au permis să descopăr un univers fantastic avînd-o în centru pe o viitoare mare cîntareață, Nathalie Dessay. Apoi Otello interpretat cu o sobrietate tagică sau Cellini de Berlioz, dislocat și fragmentat. Dar cum să-i uit capodopera, Lucia di Lamermoor, tratată ca o violentă și insuportabilă dominare a eroinei, ce basculează în nebunie ? Lucia e pentru Andrei în operă ceea ce reprezintă Trilogia antică pentru el în teatru: împlinirea deplină.

 

Nu i-am văzut operele puse în scenă la București și la Iași.

 

Incertitudinile unei alegeri

 

Troienele, regia Andrei Şerban, Opera Naţională din Iaşi; fotografie de Mihaela Marin

 

Revenit la București, Andrei Șerban s-a implicat în viața Teatrului Național, a cărui direcție i-a fost acordată. El a pus în scenă Livada de vișini, Cine are nevoie de teatru, dar mai ales a reluat Trilogia antică, operă ce-i cristalizează vocația și cu care își identifică semnătura. Succesul a fost enorm, dar și simptomatic, căci, dincolo de teatru, Andrei a stabilit legătura efervescentă între exil și țară. Asociere a două durate biografice și a două lumi.

 

Plecat de la direcția Teatrului Național, Șerban se angajează la Columbia University, instituție celebră, dar, dacă i-am admirat aptitudinea de a însufleți o coumunitate de actori, m-am îndoit de la început de vocația lui pedagogică. Artist solipsist, lui îi e propice creația „comunitară“, și nu transmisia „pedagogică“, artist însetat de succes, el se împlinește prin contactul cu publicul, și nu prin efortul de formare într-o austeră sală de curs.

 

Din fericire, Andrei a reluat calea regiei și a semnat unul dintre cele mai extraordinare spectacole cehoviene, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, cu Unchiul Vania. Aici, lumea cehoviană e agitată de spasme, se cufundă în noroi și se confruntă tragic cu iluziile și cu singurătatea. Pe scenă, publicul e implicat în cea mai intensă variantă a lui Vania, unde durerea de a trăi și bucuria de a juca se asociază. Andrei nu trădează niciodată „teatrul“. Vania, iubirea mea… Andrei se va asuma ca un regizor cehovian, căci a pus în scenă Ivanov și Cîntecul lebedei, Pescărușul, Trei surori, Livada… Ne recunoaștem prin filiația cehoviană comună. Dragoste împărtășită.

 

Brook l-a comparat cel dintîi pe Cehov cu Shakespeare. Și Andrei confirmă această aserțiune, căci n-a încetat să revină la Shakespeare din cele mai variate perspective, alternînd tragedii și comedii, Hamlet și Lear (într-o versiune feminină), Zadarnicele chinuri și Richard al  III-lea. Pentru a relua o butadă celebră a lui Cehov, ne putem întreba: după Trilogia antică, cine i-a fost amanta și cine i-a fost soția? Cehov sau Shakespeare ?

 

Teatrul Maghiar din Cluj a fost, la ceasul întoarcerii, echivalentul Teatrului din Piatra Neamț din tinerețe: două adăposturi la cele două capete de viață. La Cluj, dincolo de capodopera cu Unchiul Vania, Șerban a pus în scenă cu pudoare sfîșierile familiare din lumea nordică, de la Ibsen la Bergman. Cînd va reveni la acel teatru unic ?

 

Un artist liber

 Andrei nu caută și nici nu dispune de un univers propriu, el se exprimă prin întîlnirile succesive cu opere alese în funcție de propria-i biografie, de actualitate și de atracția exersată de actori. La Andrei Șerban, viața și scena sînt indisociabile, căci animat, în fond, de o insațiabilă căutare de speranță. „Temperamental nu pot face spectacole cinice ca ale lui Pintilie“, „nu sînt iubitor de urît ca nemții“, îmi spunea el. „Nu-mi place să creez pentru a produce mai multă negativitate, sînt prea familar cu întunericul, de aceea caut lumina și speranta.“ „Eu n‑am creat nimic original, am furat de la alții, dar singurul merit e că am digerat în mine substanța care a devenit întru totul expresia mea. Și Shakespeare a făcut la fel, doar că la el digestia s-a transformat în aur. Sensibilitatea, inima sînt, poate, consecințele ortodoxiei. Inteligența emoției m-a ghidat, atenția mi-a fost concentrată pe inimă, nu pe intelect.” „Mergem la teatru în primul rînd ca să simțim, sîntem flamînzi de emoție.“ „Acum cînd știu să fac un spectacol, mă tem de acest confort. Vreau să uit ce am învățat.“ „E un pericol cînd crezi că ai găsit, te lenevești și nu mai cauți, dar pentru mine e vital să mă confrunt cu o încercare grea ce reclamă efort de acces spre necunoscut și umilință.“ E ceea ce îmi mărturisea acum doi ani, înaintea pandemiei planetar generalizate. Și atunci, în apelul la „inteligența inimii“, am recunoscut – hazard splendid – primul titlu imaginat de Proust pentru ciclul său: Intermitențele inimii. Teatrul lui Andrei îi desenează, în timp, cardiograma artistică.

 

Și totodată, cum o recunoaște într-un admirabil portret făcut lui Roberto Alagna, el s-a confruntat și alimentat din tensiunea dintre un teatru elitist și unul popular. Antinomie care îl constituie și care, prin intensitatea ei, îl definește. Ea îi interzice odihna. Un artist liber, nici prizonier, nici vagabond.

 

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/andrei-serban-inteligenta-inimii/

O primă versiune, aici modificată, a acestui text

a apărut în revista SpectActor a Teatrului Național din Craiova, condusă de Nicolae Coande.

 

Taguri: Andrei Şerban