Marian Ilie: Avem nevoie de cât mai multă lectură; din păcate, ne-am obișnuit și cu lipsa ei!

 

Marian Ilie:

Avem nevoie de cât mai multă lectură; din păcate, ne-am obișnuit și cu lipsa ei!

In volumul Interviuri cu scriitori români vol. 3, de Gheorghe Stroia (Ed. Armonii culturale, Adjud, 2018) 1.

 

M-am născut în zodia Capricornului, la un secol după Eminescu, într-un sat din marginea de nord-est a Bărăganului, un sat de oieri descinzători - prin secolul al XVIII-lea, unii din Apuseni, alții din Vrancea - într-o porțiune din lunca Siretului de unde apele se retrăseseră definitiv lăsând câmp larg pentru pășunatul pe timp de vară și pentru cultivarea plantelor de nutreț pentru iernat. Când m-am născut ai mei aveau vreo sută de oi și nouă hectare de teren arabil, cai, căruță, vaci etc. De pe la 4 până pe la 14 ani am trudit și eu, ca și fratele mai mare, alături de ei, fără să neglijăm școala. Da, acolo, s-a clădit omul fizic din mine, în satul acela de câmpie. Nu tu ridicătură de pământ, nu tu râu ori vâlcea prin apropiere, nu tu pomi fructiferi în sat; cu foarte rare excepții, salcâmii tronau prin curțile oamenilor, iar pe izlazul satului o iarbă aparte, cumva sărăturată, ce dădea telemelei de Gulianca un gust de excepție, pe vremea României Mari făcând-o căutată prin alte colțuri ale lumii, unde un cășar grec o trimitea cu vapoarele din portul Brăilei. Nu-mi pot imagina o copilărie fascinantă fără opreliști, fără dificultăți pe care copilul și familia lui să le depășească și să simtă din plin satisfacția pasului înainte făcut prin forțele proprii. Pe mine și ai mei colectivizarea ne-a scos din tipar, mama și tata fiind nevoiți să-și găsească serviciu și să se mute la Brăila, pentru ca noi, cei cinci copiii, să ne putem continua studiile. Așa se face că am urmat cursurile clasei a VIII-a și liceului la Brăila, după care am urmat secția de limba și literatura turcă a facultății de limbi străine (pe atunci romanice, clasice și orientale) din Universitatea București. 2. Între amintirile mele din copilărie un loc aparte îl dețin petrecerile de sărbători (Paște, Crăciun, Lăsatul Secului, Sf. Ion – onomastica tatei), când se adunau la noi finii părinților și bunicilor și, Doamne, ce se mai cânta! Toți aveau voci minunate și parcă se întreceau în a cânta romanțe, cântece de petrecere, perle ale folclorului românesc (de la Anton Pann la Ion Luican și Ioana Radu), dar și de prin alte zone ale țării, pe unde bărbații făcuseră armata. Deși satul e situat chiar mai aproape de Brăila decât de Râmnicu Sărat, el aparține de bazinul etnocultural al Văii Râmnicului, ale cărui tradiții și obiceiuri nu s-au lăsat alterate de eventuale influențe dinspre cosmopolita fostă raia de pe malul Dunării. Cred că acele petreceri și muzica lăutarilor din zonă, pe care o ascultam cu încântare la nunți și în diverse alte împrejurări, mi-au marcat semnificativ existența, modelându-mi sufletul și sădind în mine pasiunea pentru frumos. Îmi plăcea să cânt și cântam, inclusiv pe scenă la serbările școlare, apoi în corul liceului (actualul Colegiu Național Nicolae Bălcescu din Brăila) și în corul de cameră al Universității, devenit chiar în acei ani Ansamblul “Preludiu”, sub bagheta Maestrului Voicu Enăchescu. 3. Bineînțeles, de la muzică la poezie a fost simplu și firesc de ajuns, în contextul unor fascinante incursiuni prin literatura română la impulsul unor dascăli dăruiți de Dumnezeu. Mai întâi am deprins meșteșugul rimelor, “dezghiocării” și “împreunării” cuvintelor (astfel încât, de exemplu, să fi putut începe Imnul de atunci cu “Teslă, vin, Românie”, în loc de “Te slăvim, Românie”) – și așa se face că pe la 14 ani am expus pe panoul de afișaj al căminului cultural sătesc prima mea “operă scrisă” – o satiră cu rime frumos aduse din condei la adresa modului defectuos în care rulau filmele, dată fiind lipsa de experiență a operatorului proaspăt adusei aparaturi. A fost un succes răsunător… pe ulițele satului! Au urmat unele poezioare scrise sub imbold sentimental și plasate discret colegelor destinatare, un careu de rebus cu definițiile în versuri, câteva poezii în revista Medicinistul a Institutului Medico-Militar, unde eram membru al colegiului de redacție și, în fine, întâlnirea - la Facultate - cu poeții Ana Blandiana și Marin Sorescu, în urma căreia am debutat în revista Amfiteatru iar Blandiana m-a bine-primit într-ale poeziei la rubrica sa din Contemporanul. 4. Nu cred să existe un alt imbold pentru a scrie decât dorința autorului de a comunica și celorlalți ceea ce simte și gândește el. Motivația acestei dorințe poate fi una obiectivă, în sensul unei comenzi exterioare, dar mai ales subiectivă, în sensul că omul simte nevoia să se facă cunoscut și apreciat de cei din jur. Valoarea mesajului artistic transmis e dată atât de conținutul acestuia cât și de meșteșugul “împachetării” lui într-o formă artistică adecvată. La absolvirea facultății mi s-a oferit oportunitatea să mă dedic presei – având deja trei articole de analiză politico[1]militară externă în ziarul central al Armatei; n-a fost să fie, pentru că nu concepeam să scriu “la comandă” înfrumusețând realități nu tocmai plăcute conștiinței mele. Țin să rămân un om între oameni, animat de cele mai frumoase idealuri ale umanității. Am bucuriile și tristețile mele, la care doresc să-i fac părtași pe cât mai mulți alți oameni, așa cum eu însumi împărtășesc bucuriile și durerile lor. Am publicat până acum opt volume, toate de poezie, cu pendulare regulată între versul clasic și versul alb, răsfirându-mă aproape egal peste temele de bază ale discursului poetic – iubirea (sub toate cele trei trepte ale ei, eros/filos/agapos), omul, societatea, natura, Universul, Divinitatea. În mai toate volumele publicate sunt în egală măsură sensibil și protestatar. Mă consider o conștiință ce are ceva de oferit mediului în care își duce existența. Acel ceva de dăruit se întemeiază pe o cultură generală acumulată în anii de vârf ai învățământului românesc și pe consistenta experiență de viață, cu profunde reverberații în ambele perioade istorice trăite. 5. Scrisului contemporan nu văd ce i-aș putea reproșa; se zbate să țină pasul cu evoluția societății umane, resimțindu-i din plin zbuciumul și căutând, cu mijloacele sale, să-l atenueze. Ba, dacă mă gândesc mai bine, poate că i-aș reproșa treptata îndepărtare de cititor, din dorința scriitorilor de a găsi noi forme de exprimare. E trist să fii martor al situațiilor când scriitorii “se citesc doar între ei”, într-o lume în care alienarea se întinde precum o caracatiță asupra societății, iar literatura, arta în general, ar putea fi un remediu eficace. În ce mă privește, am destule să-mi reproșez, dar în primul rând faptul de a nu mă fi dedicat cu mai multă râvnă scrisului. Bunăoară, după mai bine de un deceniu fastuos în care apăream frecvent cu grupaje în revistele Amfiteatru si Tomis și într-o serie de ziare locale, în care câștigam premii la concursuri și festivaluri și debutam într-o plachetă colectivă, scoaterea din șpalt a volumului meu de debut (“Contopit cu țara”, poezie patriotică, Ed. Militară) în 1986 mi-a frânt cumva aripile; motivația că poezia mea era “cam subversivă” m-a făcut să mă retrag din mediul literar și, în așteptarea unor vremuri faste, să-mi văd de cariera începută în domeniul diplomației militare, pe care riscam să o periclitez. Am revenit în mediul literar la câțiva ani după încheierea carierei, fără însă a mă dedica total scrisului; sunt ghid de turism, de unde câștig banii cu care îmi editez cărțile, călătoresc și petrec destul de multe ore pe Internet spre a mă informa și a comunica. Nu-mi rămâne suficient timp să citesc cât aș dori și cu atât mai puțin timp dedicat scrisului. Poate că nici așa nu e rău, în sensul marxist al acumulărilor cantitative și salturilor calitative, sau al maximei latinești “non multa sed multum”. 6. În ziua de astăzi în România se publică mult mai mult și se citește mult mai puțin decât în urmă cu două decenii. Dacă până în anii ‘90 se citea inclusiv la cozi și în metrou, astăzi se “frunzăresc” cu și mai mare îndârjire telefoanele/tabletele. Schimbarea n-a fost una bruscă, trecerea fiind jalonată de lecturile facile de genul Sandra Brown. Din păcate, literatura nu are forța să contracareze tendința aceasta decât cu rarele excepții ale editării unor autori străini cu un imens suport mediatic gen Dan Brown, fără ca succesul la public să însemne neapărat și calitate, valoare. Oamenii din ziua de azi nu mai au timp de lectură, sunt prea mulți factori în societate care le piratează timpul. Și asta e valabil nu doar în ceea ce privește literatura, ci întreaga sferă a artelor . Trâmbițata societate globalistă are nevoie de un alt tip de oameni - nu de cei obișnuiți să se întrebe și să reflecteze, ci de oameni bine pregătiți în domeniul lor de activitate, dar docili, ușor de manipulat. Este evidentă tendința de dirijare a interesului dinspre latura spirituală a existenței către cea materială , de îndepărtare a individului de la preocupările sale de ordin spiritual, de transformare a societății într-o masă amorfă, anodină, ușor manevrabilă. Sloganul pretinzând că statul e un prost administrator se aplică cu aceeași cerbicie și în domeniul culturii și artelor, lăsând și îndeletnicirea scrisului la cheremul deținătorilor de putere economică, al căror scop este profitul material. 7. Există, desigur, diverse căi de promovare a creației unui autor. Din păcate, tocmai cea clasică – promovarea de către editor, cu implicarea sistemului de distribuție a cărții – nu ne mai este la îndemână. Regula este acum ca autorul să-și finanțeze cărțile și să se autopromoveze, iar asta fără garanția recuperării cheltuielilor aferente. În ceea ce mă privește, cum spuneam, am cât de cât posibilitatea să-mi asigur resursele necesare, iar experiența îndelungată din cariera pe linia relațiilor internaționale îmi este utilă în a stabili contacte și a comunica. M-am atașat întotdeauna unor grupuri active pe plan local în mediul literar, lansându-mi volumele atât în capitală (în primul rând la târgurile de carte Gaudeamus și Bookfest) cât și în câteva orașe reședință de județ din sudul țării (Constanța, Brăila, Pitești, Buzău, Râmnicu Sărat, Râmnicu Vâlcea, Târgoviște), dar și în satul în care m-am născut și în comuna ce m-a adoptat de curând (Potlogi). Recent am făcut împreună cu poetul turc Osman Bozkurt și o descindere dincolo de Carpați, la Cluj, unde ne-am bucurat de o primire excelentă din partea filialei USR, primire ce a marcat deja prelungirea până în inima Transilvaniei a “podului de cuvinte” de peste Marea Neagră deschis anul trecut cu ocazia lansării la Istanbul a volumului meu Dalgaların hüznü, apărut la Editura USAR, în traducere proprie (Tristeți pontice, în varianta bilingvă publicată ulterior la Editura Betta). Am profitat de orice oportunitate spre a mă întâlni cu publicul, participând cu scurte recitaluri din creația proprie la spectacolele de muzică și poezie susținute de artiști și cantautori consacrați (Victor Socaciu, Vasile Șeicaru, Mircea Vintilă, Maria Gheorghiu, George Nicolescu, Maria Ploae), de Ziua Culturii Naționale (Ploiești - 2013), In memoriam Nichita Stănescu (Râmnicu Sărat - 2012) și In memoriam Tatiana Stepa (Ploiești – 2012), precum și ca invitat la peste 30 de emisiuni la posturile de televiziune TVRM (București), TVSat/TVSE (Buzău) și Curier TV (Pitești), Estrada TV (București), la Radio București, Radiovacanța, Radio Râmnicu Sărat, Radio Vocea României/Brăila etc. N-am asaltat niciodată revistele literare, mărginindu-mă la a răspunde prompt solicitărilor primite din partea unora dintre ele. Aici simt nevoia să mă refer mai ales la revista constănțeana Agora (pe atunci, redactor șef Mircea Lungu), care m-a readus în mediul literar după o absență de două decenii, Arena literară (București), Oglinda literară (Focșani), Cartelul metaforelor (Buzău) și nu în ultimul rând revista dumneavoastră Armonii culturale. 8. Nu sunt sigur ca toți cei ce scriu aspiră la un loc în galeria scriitorilor. Iar dacă e să fie așa, atunci i-aș sfătui pe aspiranți să cugete îndelung asupra particularităților unui astfel de statut. A fi scriitor înseamnă să ai – cu adevărat – ceva de spus, ceva ce n-au spus alții sau într-un fel în care alții n-au spus-o, iar ceea ce ai de spus să suscite interes, să merite a fi știut și de ceilalți. Mai înseamnă să și știi a spune ce ai de spus, să stăpânești adică limba și limbajul în care comunici. E de o nobila inutilitate să scrii o carte dacă n-ai citit câteva sute de cărți scrise de alții și astfel să fi deprins câte ceva din tainele meșteșugului scrisului. Iar ca să te convingi că scrii măcar acceptabil supune-te controlului, lasă-ți creația dărăcită de cunoscători, ia în considerare observațiile și sugestiile lor; cu cât mai mulți vor fi cei ce-ți dau girul cu atât mai bine primită îți va fi cartea. Toate astea presupunând că vrei să scrii o carte care să fie bine primită, pentru că în principiu galeria este deschisă autorilor de cărți bine primite – fără ca asta să însemne doar laude. 9. N-aș spune că inspirația are un rol determinant în actul de creație artistică, pe care eu îl compar cu curgerea unui râu; apa curge, atracția râului este dată de detaliile de relief care-i guvernează curgerea, dar forța curgerii depinde de debitul său. În actul de creație forța este dată de consistența mesajului transmis. Inspirația ține, cred, mai ales de forma curgerii mesajului, putând fi o situație de context, o figură de stil, o metaforă, să zicem. Substanța mesajului nu e o chestie de inspirație. Mie mi se întâmplă de obicei să pornesc de la un element de detaliu cum ar fi o metaforă, în jurul căreia țes poemul. E ca și când dând de o cascadă simți imboldul să cercetezi râul de la izvor la vărsare – și o faci, că nu te rabdă inima. 10. Deocamdată eu public doar poezie. Dat fiind contextul social în care trăiesc, n-am acumulat suficient, prin lectură, ca să-mi pot propune saltul spre alte genuri literare. Substanță ar fi, suficienta ! Mă limitez la poezie, abordând în egala măsura temele clasice – dragostea, natura, omul, divinitatea, socialul, actul de creație – cu interferențele dintre ele. În definitiv, sunt un mare nemulțumit de starea actuală a civilizației umane, din ce în ce mai îndepărtată de Dumnezeu și de însăși esența sa. 11. Cum spuneam, în ultimele două decenii interesul față de lectură a scăzut îngrijorător. Nu se mai cumpără ca altădată cărțile, cu excepția celor promovate în forță de către editurile “cu ștaif” ori de instituții ale statului care (justificat sau nu) le și finanțează tipărirea. Se organizează lansări de carte, dar de multe ori interesul pare a se concentra mai ales asupra contactelor facilitate de eveniment sau asupra tratației de după lansare. Cu câteva (puține) excepții, nu știu scriitori care să prospere de pe urma scrisului lor. Câtă deosebire față de epoca de tristă… azvârlire ! 12. Fără îndoială, apartenența la o grupare literară este benefică. Exceptând USR, de unde parvin și beneficii de ordin material, din celelalte beneficiul este unul de ordin spiritual, în sensul că ele mijlocesc contacte și schimburi de idei și asigură contextul propice afirmării, constituindu[1]se în reale surse de imbold și rampe de lansare. Am fost membru al unor cenacluri literare din provincie (la Constanța, unde am și condus timp de opt ani un cenaclu, și la Râmnicu Sărat), iar în prezent mă număr printre membrii grupării literare constituite în jurul Editurii Betta și pot să spun că am primit botezul în cenaclul “George Coandă” din Potlogi. Mă consider totodată un apropiat al diferitelor grupări din Buzău, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Târgoviște. Aproape imposibil de explicat, dar de la lansarea primului meu volum n-am mai frecventat gruparea scriitorilor militari, de la care am și primit atunci girul pentru tipar. O simplă problemă de comunicare, cred. 13. Singura persoană care m-a deziluzionat în sensul vizat de dumneavoastră este Ion Cristoiu, pe când conducea SLAST, publicație ce în 1982 îmi distinsese cu premiul său grupajul “Caii de lemn de foc” cu care participasem la un festival de poezie la Râmnicu Vâlcea. Am tot așteptat ca premiul să se materializeze măcar în publicarea unor poezii în revistă și, văzând eu că timpul trece fără vreun semn, am mers la Ion Cristoiu cu un nou exemplar al grupajului. A promis că se rezolvă, a așezat plicul în sertar și… atât! E drept, erau poezii nu tocmai comode pentru contextul acela, dar între timp unele din ele îmi fuseseră deja publicate în Amfiteatru și Tomis. M-am liniștit definitiv în 1986, când la Editura Militara mi-a fost scos din șpalt volumul de debut pe motivul că poezia mea e “cam subversivă”, deși era poezie patriotică. Nu sunt sigur că “dulăul” ce dăduse verdictul avea în vedere (doar) poeziile din volum. Am în schimb a mulțumi multor confrați, în primul rând Constanței Buzea, pentru a mă fi debutat și publicat cu mai multe grupaje în Amfiteatru, apoi minunatului colegiu de redacție din anii ’70-’80 de la revista Tomis (Constantin Novac, Nicolae Motoc, Carmen Tudora, Gabriel Rusu, Valentin Bălănică, Ovidiu Dunăreanu – ierte-i Dumnezeu pe cei duși dintre noi!), precum și multor altora. Păstrez un pios omagiu marelui rebusist brăilean Puiu Scărlătescu, de la care am deprins în bună măsură meșteșugul definirii și înțelegerii sensului cuvintelor. Lui îi datorez și opțiunea pentru carieră, clădită pe temelia limbii turce. Rebusul, da, un extraordinar exercițiu al jocului cu mintea!

&***&