POEZII PENTRU
SÂMBĂTA SEARA
,,Trecute vremi”
~*~
TRECUT-E
VREMI.
Curcubee de
lumină joacă-n frunze tremurate
În mirifica
pădure de la margine de sat,
Loc de taină
care naşte pentru suflete curate
Vii poveşti
cu Cosânzene şi cu-n făt de împărat.
Mai apoi,
când ani trecură, înfrăţiţi copii de-o seamă
Păstorem în
primăvară vre-un ciopor de mieluşei,
Pe cărări de
noi ştiute, ne-adânceam pe-acol’ cu temă
Căutând
cuibar de păsări, lăcrămioare, ghiocei.
Vara-n cald,
cea mură coaptă dintr-un tainic luminiş
Ne plătea
căutătura îndulcindu-ne pe toţi,
Iar la
margini, mai pe lături, căprioare pe furiş
Ne priveau
cu mare spaimă, de ziceai că suntem hoţi.
Toamna,
către zmeurişuri ne făceam de-acum cărare
Îmbiaţi de-a
lor miresme şi de finul cimbrişor,
Fetelor mai
sperioase noi curaj, c-o sărutare
Le dădeam să
n-aibă teamă a lor suflet simţitor.
*
Azi, pădurea
iar mă cheamă şi mă-mbie cu de toate,
Dară
n-am, că n-am cu cine să-i mai bat a sa
cărare,
Înierbatu-s-a
de- o vreme şi-s tăcute-a sale şoapte
Pentru
sufletu-mi ce-acuma, ce-a simţire n-o mai are.
Doar în
minte-mi cea pădurea o păstrez ca amintire
Şi cu ea
de-aici m-oi duce cum a fost atunci , demult,
Când a
vârstei tinerime cu iubire şi trăire
Era toată
dor, visare, vii speranţe şi tumult.
Toate-n lume
au o vârstă, toate-s puse-n locul lor,
Amintirea
doar le-adună într-o ţandără de gând,
Stau acolo
tăinuite şi trăieşti cu dumnealor
Sărutându-le
în taină, mângâindu-le pe rând.
Mircea Dorin
Istrate
DESTIN
M-am născut pe-un mal de VALE
În frumosul meu ARDEAL,
Şi-am rodit pe-a vieţii cale
Nemurindumă-ntr-un DEAL.
Cât am stat pe-a vieţii CALE
Am slujit un IDEAL,
Înălţat din a mea VALE
Şi sfârşit în cela DEAL.
Înfloriţi
pe-a vieţii vale,
Muritori cu
sfântul HAR,
Tot bătem a
lumii cale
Veşnicindu-ne-ntr-un
DEAL.
Că aşa e
viaţa noastră
Un noroc
purtat de VAL,
Ca la urmă
sus pe-o coastă
Să rămânem
în HAR - DEAL
Ăsta-i
drumul celor care
Au primit al
vieţii dar,
Să se nască
jos în VALE,
Să se
mântuie-ntr-un DEAL
Mircea Dorin
Istrate
NOI AM FOST
Noi am fost speranţa clipei făcătorilor de lume,
Bob de lacrimă curată într-o vreme schimbătoare,
Zvârcolirea ei din urmă, când acelea ce-au fost bune
S-au topit de-acum în umbra, unui petic de uitare.
Satule, tu-ai fost cuibarul lumii veşnic înoite
Şi pecetea apăsară ce ai pus-o peste toate,
Te-ai nălţat în vrednicie, şi cu capul sus nainte
Ai trecut prin tina-ţi sfântă, de la naştere la moarte.
Brazda ţi-a făcut-o plugul veşnicită-mbucătură
Învăţând cât preţuieşte munca-n codrul cel de pâine,
Iară dascălul ce-n picuri tot ne-a dat învăţătură,
Ne-a deschis a lumii poartă, pentru ziua cea de măine.
Preotul ne-a pus în suflet miruita cea credinţă
Şi îndemn ca-n fapte bune viaţa asta să ne-o trecem,
Ca la urmă când lăsa-vom astă lume-n suferinţă
Într-o alta mult promisă, veşnicia s-o petrecem.
Datini sfinte şi-obiceiuri, călindare peste an
Învăţat-am să le ţinem de la bunii noşti’ părinţi,
Ce ne-au spus că din vechime ele-s aurul din ban
Ce-l adună fiecare, umple-şi sufletul cu sfinţi.
***
Toate le-am făcut comoară într-o ţandără de gând
Şi le-am dus prin largul lumii, urmei să nu-i fac ruşine,
Iar acuma moştenire ţi le las într-un cuvânt
Să îţi fie îndreptarul, când gândi-vei despre mine.
CUIBARUL LUNII
Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie
Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,
Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie
Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.
În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie,
Luceferii de noapte se-aprind scânteietori,
Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie
Când ochii şi-i înalţă spre ceruri rugătoari.
Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă
De viaţă măcinată în timpuri, ca la moară,
La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită,
Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară.
Ca apele în susur mereu preumblătoare
Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite,
Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare
Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor nainte.
***
Acum în miez de noapte doar vântul se alintă
Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal,
Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită
Suflarea obosită a mândrului Ardeal.
Mircea Dorin Istrate
LAUDĂ SATULUI MEU
Doamne, când m-ai pus în raiul lumii mele de copil,
Ţi-am luat îmbucurate lungi clipite şi tiptil,
Ca şi hoţul care fură prima dată , un ceva,
Fericit am fost ca numeni, azi mă iartă, de vei vrea.
N-am fost rău, am fost ca alţii, ce-s copiii ăstei lumi,
Tot aşa cum sunt atâţia, mai zburdalnici, ori mai buni,
Ce-au crescut sub soarta lumii în ce-a dragoste şi dor
A părinţilor ce dus-au, grija lumii-n cârca lor.
Ridicaţi din talpa gliei, stând
în umbra altor fraţi
Ne-am crescut unii pe alţii doar de Domnul lăudaţi,
Când cei mari erau cu lucrul, noi cei mici în urma lor
La nimicuri, care-s multe, am fost buni de ajutor.
O, de câte ori cu joaca am uitat amiaza mare
Stând la scaldă la Târnavă, lenevindu-ne la soare,
Ori cătând la păsări cuiburi prin răriştea cea umbrită,
S-au umblând desculţi prin tina
ploii ceea repezită.
Pe hotar, în lunga vară am prins stol de greieraşi,
Iar din iarbă, roi de fluturi şi bondari din ceia graşi,
Am cules pe săturate colilie cât am vrut
Şi-am mâncat grădini de poame,
pepeni dulci, cât am putut.
Ne-a-ncântat privirea toamna cu mirifice culori
Şi a sufletului coardă ne-a-nvrăjit-o-n mii de ori,
Iară iarna, ninşi cu albul de colinzi care mângâie,
Miroseam a mere coapte, a colaci şi a tămâie.
***
Astăzi scot din cuta vremii îndulcita amintire,
Care sufletu-mi încântă, care minţii-i dă de ştire
Că demult a fost ce-a vreme fără griji, fără păcate,
Când furam din raiuri sfinte,
lungi clipite, înstelate.
Pentru tot şi pentru toate câte-n lume tu mi-ai dat,
Satule, ţi-aduc din suflet un cuvânt de lăudat,
Tu mi-ai fost pornitul vieţii şi de-aceea cât trăiesc
În adâncă plecăciune mă închin, şi-ţi mulţumesc.
Mircea Dorin Istrate
SEARĂ DE TOAMNĂ
A căzut de-acuma frunza nucilor bătrâni din vii
Şi rugina ei murdară în covoare foşnitoare,
Înfrăţitu-s-a cu vântul, să o ducă-n pribegii
Pân’ la stâna-nsingurată, cuibărită-ntre hotare.
Peste vale , ceţuri sure se tot nasc din apa rece
Umezind ascunse maluri sărutate-n clipocit,
Iar de-asupra, zgribulite, stol grăbit de ciori îmi trece
Către limba de pădure, arămită-n asfinţit.
De acolo mai departe tot rotindu-se în zboruri
Se deşiră şi se-adună ca armonica uşor,
Şi-n puhoi spre nicăierea, ca şi norii în fuioruri
Se tot duc spre malul zării, croncănind în limba lor.
*
Peste câmpuri reci şi triste, turme trec în păşunat
Tot lungindu-se în şiruri, căutând un smoc de iarbă,
Iar ciobanii-n a lor urmă mi le mână-n neuitat,
Până pier sub dunga zării, tot micindu-se în grabă.
Apoi seara se prelinge peste toate aşteptată
Şi sub mantia-nstelată mii de vise-ademeneşte,
Şi-n morgane tremurate, viaţa ce-a adevărată
Mi-o preface pănă mâine, în mirifică poveste.
Mircea Dorin Istrate
BIET MOŞNEAG
Trecător pe uliţi strâmte,
ajutat de-al său toiag,
Furişat ca umbra serii de
nici unde când coboară,
Tot mai rar
se-ncumentează în spre locul lui cel drag
Coasta Mare, Continitul,
cerul larg ce le-nconjoară.
S-a lungit cumva cărarea
ce-a bătut-o viaţa toată
Din răzorul casei sale
până sus în Continit ?
S-a scurtat de-o vreme
pasul, ori cum scrisă e în soartă
Vremea lui de-acuma-i
gata şi sfârşitul i-a venit?
Poate timpul, bată-l
vina, şi-a lungit de-acum clipita
Ori prea repede se scurge
în clepsidra-i mincinoasă,
S-au ocolul de le vie,
cărăruia prea lungit-a
De când ruptă-i Coasta
Mare pe-o bucată lunecoasă
***
Azi, cu gândul le
străbate cînd duminica la poartă
Pe băncuţa lui bătrână în
visare-şi trece timpul,
Aşteptând să vină clipa
când sfârşita lui ce-a soartă
O să-l treacă-n veşnicie,
când l-o-nchide ţintirimul.
DUCÂND ÎN
CÂRCĂ VREMEA
Încet îţi este pasul ce-a fost
cândva zglobiu,
Auzul nu mai prinde cea
vorbă-abia şoptită,
Mâncarea nu-i sărată , iar
vinul e sălciu
Şi somnu-i scurt în noaptea
de-acuma prea grăbită.
Pe ochi-ţi trişti o pleoapă
stă grea şi aplecată
Şi riduri taie faţa ce-a fost
de catifea,
Iar mâna tremurată ar vrea ca
altădată
Să bage aţa-n acul ce nu-l mai
poţi vedea.
Topit în seul vieţii, cu
trupul tot mai sec,
Mai nins cu alb în plete, în
ochi cu lăcrimare,
Mai gârbovit sub vremuri prea
triste ce te trec
Eşti cel rămas din mulţii,
ce-aţi fost la numărare.
Tot mai uitat de ceia ştiuţi
de altădată,
Mai mult pe la pomene la cei
suiţi la cer,
Un gol se face-n juru-ţi, iar
viaţa ta-i o pată,
Nimicul ce încurcă, uitat
într-un ungher.
Când pleci, o ziuă-două,
ştiuţi-şi amintesc
C-ai fost ceva pe lume, odată,
de demult,
În vorbe lungi, de bine,
puţinii te căiesc,
Apoi, în cea uitare vei sta în
rece lut.
Aşa vei trece lumea ca alţii
nesfărşiţi
Din cele începuturi, în cele
ce-or să vină,
Mereu ca şi ’nainte pleca-vor
cei sortiţi,
Aşa că înc-odată, fii vesel
azi la cină.
***
Nimic în astă lume nu este
veşnicit
Ci numai timpul care prea lung
e pentru noi,
O clipă-i viaţa noastră
rămasă-n pomenit
Sub licăriri de stele, ce se
rotesc în roi.
Mircea Dorin Istrate
EI ,
BĂTRÂNII LUMII NOASTRE
Cărăuşi ce duc în spate, ani din clipe adunaţi
Stau plecaţi sub grea povară ce-a tot fost un
rău şi-un bine,
Plumbi îmi au în paşii zilei ce îi
calcă-ngreunaţi
Aşteptând dezpovărarea raiului, ce nu mai
vine.
Umbre sunt, ce tot încurcă mersul vremii prea
grăbit,
Nu sunt buni de puşi la treabă şi-s prea mulţi
la numărat,
Pentru unii-s o povară şi-nc-o gură de hrănit
Ce nu-ncap în rostul lumii, bani în vânt de
aruncat.
Duc cu ei, prin colbul vieţii, puse-n tainiţe
de gând,
Amintiri din vechea vreme ce trăitu-le-au
cândva,
Ne-nţelese de aceeia ce-au venit acum la rând,
Mici istorii dintr-o vreme, cînd făcutu-mi-au
ceva.
Ei, bătrânii lumii noastre, martori vii din
vremi trecute
Trec uşor prin sita vieţii tot rărindu-se
mereu,
Câţi născuţi, atâţi s-or duce, alţii-n loc
veni-vor iute
Să se prindă-n hora vieţii, ce se-nvîrte trist
şi greu.
Cînd i-avem, i-am da la alţii, că prea mult
călcat-au locul
Iar a lor poveşti de-acuma tot le ştim, că nu
sunt noi,
Când ni-i greu, şi-am vrea povaţă, să lipim de
noi norocul
Le-am da bani cât nu pot duce, să ne scoată
din nevoi.
Toţi ca ei la urm-ajungem, că aşa ne e
sortitul,
Să fim roata care-mpinge carul vieţii înainte,
Din stejar bătrân să crească lujer tânăr,
înnoitul,
Ce să-ndese cea pădure, veşnicindu-se cuminte.
Câţi ne-om naşte, toţi ne-om duce, unu afară
nu rămâne
Ca în lumile acestea el vecie să se facă,
Deşi unii, ca şi mine, tainică speranţă-şi
pune
Că cel bob al nemuririi, a rămas în noi să
zacă.
Mircea Dorin Istrate
CEI OBOSIŢI DE
LUNGUL DRUM
Bătrâni zbârciţi, uscaţi de timpuri,
Smerite umbre trecătoare,
Trecute, scorojite chipuri
Cu supţi obraji fără culoare,
Cu pas târşit şi negrăbit
În sprijin pe-un toiag de lemn,
Cu trup bolnav şi obosit
Dar sufletul curat şi demn,
Crescuţi în bună preacuvinţă
O viaţă au trudit din greu
Şi-acum, nedreapta umilinţă
Mi-i întinează, mai mereu.
E drept, încurcă multă lume,
Nu mai aud, uită uşor,
Nu tot ce fac mai sunt şi bune
Şi tot mai mică-i lumea lor,
Nu mai încap în vreo măsură,
Stau clipe lungi în timp întorşi,
Un soare blând la somn mi-i fură,
Nimic nu cer de-s sănătoşi.
De-i cerţi în vorbe, se-ntristează
Şi lacrimi varsă-n pumni ascunşi,
Un junghi de rău i-nfiorează
Şi-n rugi firbinţi dori-s-or duşi.
Ca toţi născuţi într-o durere
În ea se duc şi la sfârşit,
A vieţii îndulcită miere
Demult a fost, azi s-a sfârşit.
***
De-i întâlniţi le daţi bineţe,
C-o vorbă bună-i mulţumiţi
Şi nu uitaţi, ce-a tinereţe
O veşnicesc doar marii sfinţi.
Şi voi ve-ţi fi bătrâni ca mâine
Poate mai rău ca ei acum,
Gusta-ve-ţi dară neagra pâine
A celor obosiţi de drum.
Mircea Dorin Istrate
ÎNTORSUL
Drumeţule, pe-aicea ai
mai umblat vreodată
Că prea le ştii pe toate
şi prea ţi-s cunoscute,
Prea gânditor îmi cauţi
în vremea de-altădată
Ceva, ce tăinuit-ai, din
timpuri ce-s trecute.
Mi-ai numărat cu grijă
acăţi-n Continit
Şi nucii de pe Coastă, ca
unul care-i ştie,
Şi prunii din pomişte,
şi-n zarzăru-nflorit
Cătat-ai cuibul lunii,
din îndulcita vie.
La şipot lăcrimat-ai, şi
picurii de rouă
S-au mestecat cu apa, în
cercuri rotitoare,
Când ai băut, o cruce
făcut-ai pe din două
La ceruri şi izvorul cu
sfânta lui răcoare.
Mi-ai stat în drumul
ţării, la Cruce, în durere
Şi-ai îngânat o vreme o
rugă murmurând,
Şi-o lungă iertăciune tot
spus-ai, cum se cere,
La ceia dragi pe care,
i-ai mângâiat în gând.
Apoi, privirea roată
lungit-ai până-n zare
Cătând bătrâna stână în
geana unui deal,
Şi parcă-n depărtare, o
turmă de mioare
Văzut-ai cum îmi paşte
vecia, în Ardeal.
Trecut-ai vadul morii
desculţ, şi-nfiorat
Simţeai cum apa-n vaduri
se duce susurând,
Visând ai stat acolo o
clipă-ngândurat
Ştiind că ani-s valuri,
ce ţi se trec, pe rând.
În ţintirim ales-ai un
loc mai înierbat
Aprope de părinţii, ce-i
tot măreşti în gând,
Lor, muc de lumânare
le-ai pus să fii iertat
Şi le-ai şoptit
s-aştepte, că vii şi tu curând.
Cu cei bătrâni, la
crâşmă, te-ai prins la un pahar
Vorbind de ale voastre
din timpuri ce-au trecut,
La urmă închinat-a-ţi de
bine şi de-amar
Şi picuri tot
vărsat-a-ţi, la ceia duşi, de mult.
Atunci ai spus o vorbă
ţinută ferecată
Din sufletu-ţi pornită,
cum inima a vrut,
Cum că, târzie-i vremea,
ca mâine ţi se gată
Şi-ai vrea să-ţi dormi
vecia, aici, un’ te-ai născut.
Cu-ai tăi să toarceţi
timpuri în vârful celui deal
Din satul ce-i cuibarul
în care ai crescut,
Unde strămoşi-s încă, cea
humă de Ardeal,
Iat tu grăunt din dânsa,
ca mâine, umed lut.
*
Târziu, pe o cărare, spre
Coastă mi te-ai dus
Şi te-ai topit în zare,
cu-n suflet lăcrimat,
Venit-ai aşadară să vezi,
când vei fi dus,
Unde-o să-ţi dormi vecia,
în locul luminat.
Noi locul ţi l-om ţine,
că lumea te mai ştie
Şi ţi-o ierta întorsul de
unde ai plecat,
Un popă te-o petrece spre
drumul către vie
Şi-n urma lui veni-va,
tot neamul tău din sat.
La cap ţi-om pune-o cruce
şi-un prun pe la picioare
Să mai rămâi o vreme
aminte la ai tăi,
Apoi, încet şi sigur,
pleca-ve-i în uitare
C-aşa e datul firii, să
nu mai vii ‘napoi.
Cu toţi aceeaşi soartă
avea-vom rând pe rând,
Niciunul n-o rămâne uitat
pe dinafară,
Un nume însemna-vom în
umbra unui gând,
Apoi, în scurtă vreme,
mai toţi ne vor uitară.
Mircea Dorin Istrate
CUIBARUL CU VISE
Te-am văzut trecând prin vii,
Prin Habic, prin dosul stânii,
N-au lătrat la tine câinii
C-au simţit că ai să vii.
Şi-ai mai fost prin ţintirim
Numărînd în gând vecinii
Şi-o lumină la bătrânii
Ai aprins, noi nu-i mai ştim.
Mai apoi spre Continit
Ai urcat cu greu pe Coastă
Şi-ai trecut de casa noastră
Către Bedea, necăjit
Ochii tăi s-au umezit
Când văzut-ai ghiocei,
Iar pe Rât, privind la miei
Te-am văzut, cum le-ai vorbit.
Ai gustat frăguţa dulce
Prins de gânduri şi-ntristat
Şi-ncă mult ai aşteptat
Vină ciurda, dinspre Cruce
Să miroase a-nserat,
A mohor şi-a lapte dulce,
Şi a vreme ce se duce
Într-un timp, de-acum uitat.
Iar la salca de la gat
Oglindită-n cea Târnavă,
Prefăcându-te cu treabă
Vreme lungă iar mi-ai stat.
Gânditor priveai cum valul
Amintiri îţi tot stârnea
Şi în murmur îţi spunea
Că-ncurând vei trece malul.
Noaptea-n braţe te-a cuprins
Învrăjindu-te-n iubire,
Şi-un luceafăr în rotire
Nemuritu-te-a-ntr-un vis.
*
-Ce-ai cătat la noi străine ?
Că mă uit şi nu te ştiu,
Eşti de-aici? a cărui fiu?
Că n-am auzit de tine.
-N-ai de unde să mă ştii
C-am trăit aici demult,
Într-o lume cu tumult
Ca-ntr-un cuib, de nebunii.
Tu erai un nenăscut
Când, cu alţi copii de-o seamă
Eu plăteasm la vremuri vamă
Pentru căte, am făcut.
Iar poveştile ştiute
Ce părinţii ţi le-au spus,
Eu le-am tors pe-al vieţii fus
Că le-am vrut şi-au fost plăcute.
Şi-am venit aici, să şii,
Să mai văd măcar odată
Cum a fost, şi-acum se gată
Raiul, când eram copii.
***
Şi s-a dus acela-n patimi
Ca un vis în amintire
Şi în urmă-i, în neştire,
Picurau din stele, lacrimi.
Mircea Dorin Istrate
CUIBARUL LUNII
Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie
Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,
Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie
Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.
În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie,
Luceferii de noapte se-aprind scânteietori,
Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie
Când ochii şi-i înalţă spre ceruri rugătoari.
Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă
De viaţă măcinată în timpuri, ca la moară,
La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită,
Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară.
Ca apele în susur mereu preumblătoare
Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite,
Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare
Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor nainte.
***
Acum în miez de noapte doar vântul se alintă
Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal,
Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită
Suflarea obosită a mândrului Ardeal.
Mircea Dorin Istrate
ATÂT AȘ VREA
Nimicuri sunt ai noștri semeni, nu jerfitori pe sfânta cruce,
O lălăiesc din toamne-n toamne, visând ca veri mereu s-apuce,
Le treacă zilele și anii răbdând nelegiuiri, nevoi,
Fără să-și schimbe mersul vieții, fără să facă lucruri noi.
S-a lenevit a lor voință, li-i capul mai mereu plecat,
Sunt slugi și Iude trădătoare și dau tributul ce-i de dat
La orșicine de afară ce cere orișice ar vrea
Pe nici doi lei, iar ei nebunii, dau tot spunându-i : -Haide! Ia!
S-ar răsuci-n mormânt și Mircea și Ștefan, marele Mihai,
Și Avrămuțul nostru care, a spus atâta doar: - No hai!
Și l-au urmat spre nemurire toți moții lui jertfelnitori,
Știind că-n astă scurtă viață, c-o moarte toți suntem datori.
Cine să țină azi la țară, la neamul lui scoborâtor
De-aici, pe-a timpului cărare, pân’ la Adamul tuturor?
Cine să moară pentru vatră, într-o
Columnă veșnicit?
Pentru ogor și libertate, pe care încă le-a iubit.
Mărite Doamne, ne mai ține mai pân’ aprinde-n spuză focul
Un altul Ștefan, ori Mihaiul, ce poate ni-l va da sorocul,
S-adune rătăcita turmă, s-o împreune la un loc,
Să pună-n ea sfântă tărie, ne scape iar de nenoroc.
*
Ni-i clipa dară rătăcită de cât păcate am făcut,
Ne-am depărtat de moșii noștri, vitejii ceia din trecut,
În cuget nu-i smerit, iertare, cerută-n rugă la ceresc,
Nici sfânta cea jertfelnicie, nici boabă de dumnezeiesc.
Puneți-vă-n altar din suflet icoana moșilor străbuni,
Trăiți curat în vrednicia tătânelui ce fost-a bun,
Poate așa se-ndupleca-va Măritul Tată din ceresc,
Să ne mai ierte înc-odată, ne facă cuib în Rai lumesc.
17.01.2022
Mircea Dorin Istrate
ATÂT AȘ VREA
Nimicuri sunt ai noștri semeni, nu jerfitori pe sfânta cruce,
O lălăiesc din toamne-n toamne, visând ca veri mereu s-apuce,
Le treacă zilele și anii răbdând nelegiuiri, nevoi,
Fără să-și schimbe mersul vieții, fără să facă lucruri noi.
S-a lenevit a lor voință, li-i capul mai mereu plecat,
Sunt slugi și Iude trădătoare și dau tributul ce-i de dat
La orșicine de afară ce cere orișice ar vrea
Pe nici doi lei, iar ei nebunii, dau tot spunându-i : -Haide! Ia!
S-ar răsuci-n mormânt și Mircea și Ștefan, marele Mihai,
Și Avrămuțul nostru care, a spus atâta doar: - No hai!
Și l-au urmat spre nemurire toți moții lui jertfelnitori,
Știind că-n astă scurtă viață, c-o moarte toți suntem datori.
Cine să țină azi la țară, la neamul lui scoborâtor
De-aici, pe-a timpului cărare, pân’ la Adamul tuturor?
Cine să moară pentru vatră, într-o
Columnă veșnicit?
Pentru ogor și libertate, pe care încă le-a iubit.
Mărite Doamne, ne mai ține mai pân’ aprinde-n spuză focul
Un altul Ștefan, ori Mihaiul, ce poate ni-l va da sorocul,
S-adune rătăcita turmă, s-o împreune la un loc,
Să pună-n ea sfântă tărie, ne scape iar de nenoroc.
*
Ni-i clipa dară rătăcită de cât păcate am făcut,
Ne-am depărtat de moșii noștri, vitejii ceia din trecut,
În cuget nu-i smerit, iertare, cerută-n rugă la ceresc,
Nici sfânta cea jertfelnicie, nici boabă de dumnezeiesc.
Puneți-vă-n altar din suflet icoana moșilor străbuni,
Trăiți curat în vrednicia tătânelui ce fost-a bun,
Poate așa se-ndupleca-va Măritul Tată din ceresc,
Să ne mai ierte înc-odată, ne facă cuib în Rai lumesc.
17.01.2022
Mircea Dorin Istrate
UN GÂND APARTE
Gânditu-v-ați cumva vreodată, că numai MOARTEA îmi TRĂIEȘTE
Mai mult c-o CLIPĂ ca VECIA, pe care dânsa mi-o SFÂRȘEȘTE?
Și dacă SINGURĂ rămâne NIMIC vreodată n-o să fie
Oricâte TIMPURI s-or petrece, oricât
s-ontinde cea VECIE?
Eu cred că MOARTEA, și nu VIAȚA e peste tot STĂPÂNITOARE,
Că ea-i în stare să SFÂRȘEASCĂ, a
vieții orice ÎNCERCARE,
De-aceea zic: luați aminte și nu-ncercați
nici a gândi,
Vre-un RĂU cumva, cândva să-i faceți, că bine încă nu-ți ieși.
Păi daca moartea îmi MURI-VA, cum mulți din voi ar vrea să fie,
Ce-ați face voi, NEMURITORII, trăind vecii după vecie?
Îmi veți umbla nebuni prin lume, de câte toate ați VĂZUT,
Și-ați da oricăt să se sfârșească, a vieții voastre ÎNCEPUT.
*
Lăsați-mi dară moartea-n pace, nu vă LEGAȚI de VIAȚ ei,
Îmi știe Ea cum e mai bine când mai RĂREȘTE din ACEI
Pe care voi i-ați vrea să fie cu voi, nici voi nu știți cam cât,
Mai până când se sătura-vor, de mersul lumii, de urât.
**
Nu îmi COBIȚI să moară moartea, că va fi vai de voi și-avoști,
De toți aceia ce-or rămâne bătrâni, nevolnici, urâcioși,
Va fi o lume toată plină de nevoiți ce își doresc,
Să-nvie moartea să mi-i ducă, mai repede înspre ceresc.
~*~
18.01.2022
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu