nistoroiu - EMINESCU – TOMYRIS, Regele poeziei şi Regina messageţilor (prima parte)

 

EMINESCU – TOMYRIS, Regele poeziei şi Regina messageţilor

(prima parte)

 

 

   „Naţionalismul cultural şi filosofic al lui Eminescu,

   gândit cu maximum de stringenţă, a constituit un

   corp de doctrină, de la care au plecat toţi cei ce

   au gândit naţionalist de atunci încoace.”

                         (VASILE BĂNCILĂ)

 

 

   Naţiunea română – Fiica Neamului primordial pelasg, întrupează dorinţa supremă a sufletului valah să existe, să creaze, să slujească în har, să atingă spiritualitatea revelaţiei prin continuitate, pentru ca dăinuirea sa să fie pururea.

 

   Jertfa creaţiei metafizico-mistică a existenţei de sine prin sine a profetului Mihail Eminescu a fost DORINŢA unică, esenţială, mare şi generală ca Naţiunea lui dacoromână să existe spiritual la modul imperativ şi să dăinuiască religios la infinit!

 

   STATUL român trebuie să FIE sau să devină creştin-ortodox, ca să îşi poată trage esenţa vie, spirituală, din seva creaţiei metafizico-mistico-isihasto- carpatină a Naţiunii daco-române, hărăzită de Dumnezeu să rămână ENTITATE suverană ca STAT NAŢIONAL, întru devenirea sa drept factor imperativ, suveran pentru DĂINUIREA NEAMULUI prin TRADIŢIE, EDUCAŢIE, CULTURĂ, fundament la FORMAREA, MODELUL, ASUMAREA şi RESPONSABILITATEA OMULUI, respectiv a întregului POPOR drept măritor creştin întru NEMURIRE!

 

   „De peste o sută de ani de când respirăm Eminescu, şi fruntea ne-a crescut ca a lui, şi ni s-au tras perdelele de pe ochi şi prin versul şi rugăciunile lui vedem şi simţim tot ce e bun şi frumos şi când îl citim sufletele ni se fac mai bune, şi mintea mai ageră şi inima mai caldă.

 

   De peste o sută de ani creştem cu Eminescu şi vom mai creşte mii de ani, dar niciunul din noi nu va ajunge la înălţime lui, acolo sus, <<Luceafăr>>. El va rămâne în veci UNICUL. LUCEAFĂRUL!

 

   Doamne, ce s-ar fi făcut lumea fără IISUS - LOGOSUL, CUVÂNTUL!

   Doamne, ce ne-am fi făcut noi românii fără Eminescu, logosul, Cuvântul românesc!” (Mitropolitul Ardealului Dr. Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 15-16)

 

   Drama ancestrală, cu mici excepţii pentru „cel mai numeros, mai drept şi mai viteaz neam al messageţilor”, pelasgo-traco-scito-dac a fost DEZUNIREA lor.

 

   În dreptate, adevăr şi înţelepciune se cuprinde pofeţia divinului Mihail Eminescu când ne avertizează spre luare aminte că, „Rasa traco-ilirică s-a distins în decursul tuturor secolelor printr-o energie estraordinară, printr-un neastâpărat dor de război, dar totdeauna în seviciu străin, mai mult spre folosul unor vecini slăbănogi decât pentru întărirea propriei puteri. (cât de autentic şi grăitor este profetismul lui astăzi! n.a.). Sub flamurile lui Alexandru cel Mare locuitorii traco-ilirici ai munţilor au cucerit Asia şi Africa pentru... greci. În timpul romanilor mulţi iliri, după o viaţă strălucită de ostaşi, s-au suit pe tronul împăraţilor romani, lucrând pentru...romani. Şi-n timpul cel mai nou paşii şi soldaţii din poporul albanejilor, urmaşii acelor oştiri ilirice şi epirote, în fruntea cărora Alexandru a cucerit Persia, cu cari regele Pyrrhos contesta şi romanilor şi cartaginezilor posesiunea Italiei, urmaşii aceloraşi soldaţi cari-şi făceau drum la tronul imperiului universal.Traci şi iliri erau popoare înrudite. Descendenţii ilirilor sunt albanejii actuali, din traci s-au născut românii.” (Mihai Eminescu, OPERE III. Fragmentarium..., op. cit., p. 61)

 

   Mult mai dur, mult mai crud şi mult mai dureros, dar la fel de real ca destinul neamului românesc este rechizitorul făcut de marele geniu, profet Mircea Eliade. „Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, românii (...). Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora (...)

 

   Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită, în primul rând, incapacităţii Occidentului de a vedea de unde vine primejdia. (Occidentul catolic şi protestant de fapt lupta pentru supunera, subjugarea Ortodoxiei, în speţă dacoromânii care se jertfeau pentru sine şi pentru ei n.a.)

 

   Pe noi, timp de cinci secole <<ne-a scos din istorie>> victoria imperiului Otoman. Timp de secole, am luptat singuri. Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştiam: traiul <<în afara istoriei>>. Istoria se făcea în Apus, fără noi, dar datorită sângelui nostru.

 

   Occidentalii nu şedeau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei...

 

   Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase nivelului vegetal la care se redusese istoria. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta, la o mie, două de kilometri, spre Apus, se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castele, se înfrumuseţau mănăstiri şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi păduri, ca strămoşii noştri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăţilor.” (C.f. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, op. cit., p. 21-22)

 

   Neamul, naţiunea, poporul creştin valah nu trebuie să trăiască oricum, precum individul sau insul oarecare după instincte, ci trebuie să simtă, să gândească, să întrevadă, să prevadă, să urmeze şi să împlinească DESTINUL naţional şi universal.

 

   Rostul neamului geto-dac, destinul său în istoria naţional - universală a fost/ Este:

 

1. Să apere fiinţa naţională şi deci, implicit Occidentul de invaziile barbare, asiatice.

- „Fără noi, Ungaria ar fi fost mai din vreme prefăcută în paşalâc; fără noi, turcii ar fi fost mai curând la Viena. Noi am sângerat pentru noi, dar şi pentru Apus – şi pentru legea noastră creştină (creştinismul ne-a dat legea noastră în lupta cu semiluna. A fost etica conştiinţei noastre etnice şi militante; apogeul lui Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare).

 

   Ungurii s-au lăudat cu victoriile noastre contra turcilor (de atunci au început să falsifice istoria; ei sunt un fel de faux monnayeurs (falsificatori de bani) ai istoriei. Interesant: şi evreii au falsificat istoria când au avut interes. Şi azi, comuniştii. Polonii voiau să exploateze pentru ei victoriile lui Ştefan al nostru... Papa a trimis ajutoarele lui Matei Corvin al Ungariei, iar lui Ştefan doar titluri făţarnice. Tragicul cel mare a fost că nu s-a coalizat creştinătatea occidentală contra turcilor; vezi şi cazul lui Mircea la Nicopole: corbii făloşi nu l-au ascultat. Orgoliul a stricat atât de mult în istorie!

Dar şi gesturi splendide de revoltă şi demnitate: când i-a pus pe poloni să are Dumbrava Roşie şi pe Matei Corvinul, să fugă ruşinos prin munţi.

 

2.Rolul nostru ca filtru spiritual. Timp de 1000 de ani, noi am tot purificat popoarele.

 

3.Rolul nostru de a da o cultură sintetică (nu <<eclectică>>. O sinteză a tuturor punctelor cardinale, o cardinalizare a culturii spiritului. Ortodoxia are şi ceva sintetic, deşi e transcendalistă!” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Ed. Istros, 2015, p. 295)

 

   Petru Dumitru Cercel, Dimitrie Cantemir, Andrei Şaguna, B.P. Haşdeu, Densuşianu, Eminescu, Bălcescu, Blaga, I. Nistor, Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Er. Bernea, V. Băncilă, Ioan Ianolide, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Mircea Vintilă, Constantin Noica, Ioan Petru Culianu, C.Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, Paul Anghel, Artur Silvestri, Mihail Diaconescu, Ilariu Dobridor, I. C. Drăgan, Gh. Buzatu, sunt spirite sintetice, integrale.

 

   Mircea Eliade, alt mare geniu şi profet naţionalist al Neamului nostru l-a surprins pe poetul nepereche, ca pe, „cel dintîi artist şi tehnician al versului românesc”, derulând cu emoţie fazele sobre, sublime, diafane şi muzicale ale unui poem erudit, „să-l vezi chinuit de toate gesturile creaţiei, să-i înţelegi geneza, cristalizarea, maturizarea.” (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Haşdeu, Junimea – 1987, p. 3)

 

   Tudor Arghezi ni-l arată pe Luceafăr în ipostaza lirică sacră, că, „Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc”. Mircea Eliade, ni-l întregeşte ca, „cel dintîi artist şi tehnician al versului românesc”, iar Alexandru Vlahuţă face o radiografie completă operei eminesciene dând Cezarului ceea ce este al Cezarului.

 

   „Marele curent care porneşte de la Eminescu înseamnă farmecul particular al limbii, meşteşugul de a-şi sculpta versul într-o tărie de vorbe vii, sonore şi sugestive, şi într-o bogăţie de forme necunoscute până la el. Nimeni dintre scriitorii români n-a ştiut să-şi cristalizeze gândurile în forme atât de severe şi desăvârşite, nimeni n-a ajuns la această fericită descărcare de emoţii în versuri de o structură de bronz, de-a lungul cărora găseşti cuvinte neaşteptate, epitete curioase care-ţi evocă imaginile cu o preciziune şi cu o intensitate de halucinare. El are împerecheri de vorbe, căderi de fraze şi de rime ce-ţi dau impresia, fiorul unei explozii de lumină surprinzătoare. Cum să nu te urmărească şi cum să nu fii inconştient stăpânit de această limbă nouă care palpită de-o tinereţe, de-o vigoare şi de un colorit uimitor. Din acest punct de vedere Eminescu exercită asupra tinerimii noastre o influenţă aproape fascinantă..”(de atunci El exercită o influenţă divină, cum spune marele actor-eminolog Doru Vişan n.a.)

   (Vol. Ei l-au văzut pe Eminescu, cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 25)

 

   Toţi trei, dar şi multe alte genii ştiau că Eminescu este Înaintemergătorul Limbii române – literare, pe care o numea limba sfântă, limba dulce, graiul dulce românesc, ghiersul mierii, limba cazaniilor, fiindcă în toate graiurile de pe pământ litera este cuvânt: alfa, beta, gama, delta etc.; alef, bet, ghimel etc.; ai, bi, si, di etc., pe când în limba română, şi numai în română, precum limba adamică ori alfabetul Aethicus (getic, din sec. IV, d.Hr), cu 22 de litere, fiecare literă având o denumire proprie: A – Alamon; B – Becah; C – Cathu; D – Delfoy; E – Efothu; F – Fomethu; G – Garfon; H – Hetmu; I – Iositu etc. (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 399), litera este concept, care, scoasă din cuvânt, de detractori ori proletcultişti modifică total conţinutul semantic al cuvântului, alterându-l, profanându-l, dându-i stâlcirea dorită de epigoni, de mişei.

 

   „Biblia a fost Cartea  Sfântă a Geţilor..., iar Ebraica veche – limba geţilor citită invers!” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 137)

 

   Nici nu se putea ca Biblia să nu fie scrisă de geţi din moment ce ei au avut profetesele – Sybile, înaintea proorocilor care s-au adăugat pe parcurs, şi care şi ei veneau din aceeaşi stirpă nobilă massagetă, din care au descălecat Fecioara Maria – Vlaherna – Carpatina şi Fiul ei, Mântuitorul Hristos. Pelasgo-messageţii erau Patriarhii scrisului, culturii şi civilizaţiei universale, dar şi Protopărinţii omenirii.

 

   Ca să falsifici adevărul istoric al Cronicilor primordiale ale pelasgo-messageţilor, substitui litera concept din cultura lor cu litera cuvânt a naţiei care impune falsificarea şi înlocuieşti cultura naţiei superioare cu cea a seminţiei pe care vrei s-o promovezi.

 

   Marele nostru filosof geto-dac Socrate în dialogul cu Fedru ne spunea că: „Cel ce crede că ştiinţa se poate însuşi numai din scrieri..., acela zace într-o mare adormire. 

   Căci, vezi tu, o, Fedre, scrierea are un mare defect, pe care îl are asemeni şi pictura. Şi făpturile acestei arte se arată că ar fi vii; dar, de le vei întreba ceva, ele îţi vor sta tot grave şi mute. Tot astfel sunt şi cuvintele scrise; ai crede că ele îţi vor spune toate lucrurile înţelepte; dar de le vei întreba, vrând să afli ceva mai mult decât cele înscrise într-însele, ele îţi vor da în veci aceleaşi răspunsuri.” (Cf.Tudor Diaconu, Scrierea Secretă..., p. 171)

 

   Depinde de cine?, ce?, cum? le întreabă, cum le surprinde tâlcul, misterul, taina?! Dacă le întreabă Adevărul, atunci răspund adevărului. Dacă le întrebă Minciuna, evident că răspund falsităţii înşirând o puzderie de iluzii, de înşelări grosolane.

 

   Iată un exemplu destul de grăitor în expresia des folosită de latinii români, greco-catolici şi de slugile detractorilor, precum că: <<Noi de la Rîm/ Râm ne tragem>>, nu face nicidecum trimitere la Roma, aşa cum s-a impus prin Concordat, prin alte vasalităţi politico-religioase sau prin falsificatorii istoriei noastre bine remuneraţi de Oculta mondială, ci exprimă adevărul absolut că dacoromânii de astăzi-autohtonii arealului carpato – danubiano - pontic descend din străvechii râmleni/ râmni. (N. Densuşianu, Dacia Preistorică – „Biblia” românilor, vol. IV, Ed. Obiectiv, p. 148)

 

   Din Cronicele pelasgo-messageţilor, „s-au tăiat începutul Omenirii şi contribuţia pelasgilor la cultura şi civilizaţia Omenirii.” (Tudor Diaconu, op. cit., p. 171)

 

   Eminescu a fost hărăzit de Fecioara MARIA-VLAHERNA-CARPATINA, CRĂIASA, adorată să fie întru Fiinţa Neamului, CUVÂNT – ÎNŢELEPCIUNE – CÂNTARE!

 

   În Eminescu totul era cuvânt, totul era armonie, totul era iubire, totul era muzică!

 

   În poemul Sarmis, scris în anul 1879, Eminescu surprinde în adierea vremii messageţilor sub cerul de safir al pelasgilor, barca legănată uşor de valurile somnoroase ale mării, scăldată de sclipirile ispititoare ale Reginei nopţii, ale nuntaşilor chiparoşi şi ale teilor aplecaţi de flori, clipa angelică a frumosului Crai get Sarmis, care declama versuri, vrăjit de amorul preafrumoasei sale mirese Tomiris.

 

   SARMIS

 

   „Deodată luna-ncepe din ape să răsaie/ Şi pân’ la mal durează o cale de văpaie/... Din umbra de la maluri s-a desfăcut în larg/ O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg.// Tăind în două apa, ea poartă o păreche:/ Pe Sarmis, craiul tânăr din Geţia cea veche,/ Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,/ Stătea şi pe-a lui umăr îşi sprijină o mână.// Se clatin visătorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos,/ Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ/ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.// - De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,/ Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întâi./ Ca marmura de albă, cu mâini subţiri şi reci,/ Strângeai o mantă neagră pe sânul tău... În veci/... Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti./ Dintr-o zâmbire-n treacăt simţii ce dulce eşti!/...Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,/ Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu/... Pân’ ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt/ Al celei mai frumoase femei de pre pământ.” (Eminescu, OPERE, I. Poezii, Ed. Gunivas, Chişinău, 2008)

 

    TOMYRIS – Regina messageţilor

 

   „Tomiris, tu, Constanţa noastră,

   Mai cântă-ne un vers de dor,

   Peste o calmă mare-albastră

   Cu rezonanţă-n viitor!”

             (Mariana Terra)

 

   Al VIII-lea Congres Internaţional de Dacologie – Iunie 2007 a fost închinat Reginei TOMYRIS, unde s-a conturat ipostaza reală a marii regine războinice, l-a care am prezentat rezumatul lucrării Thraco-pelasgii, aleşii lui Dumnezeu – unic prin revelaţie..., avându-l moderator pe marele dacolog istoric conf. dr. Gheorghe Iscru.

 

   În revista Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007, care conţine rezumatele lucrărilor prezentate la congresul închinat marii noatre războinice gete, m-am întâlnit în paginile ei dacologice cu Regina Tomyris şi cu Regele poeziei Mihail Eminescu.

    

   Tomyris n-a fost prinţesa nomadă ce trăia prin corturi, în deşert, în condiţii mizere, pricepută în lupta cu sabia, prezentată de un canal TV, ce cerşeşte audienţă în fimul Războinica prinţesă Tomyris, o producţie străină de proastă calitate. Nu e prima dată când denigratorii noştrii din lăuntru şi din afară, de alalteri, de ieri şi de azi ne profanează identitatea, demnitatea, cultura, spiritul, religia, geniul, profetismul, Moşii şi Strămoşii noştrii. Restul cu unele excepţii TAC încremeniţi în laşitatea nepăsării.

 

   Regina messageţilor aparţinea unei înalte civilizaţii şi unei mari culturi moralo – spiritualo - religioase, supranumită de drepţii antici drept Zeiţa belşugului.

 

   Numele Tomyris cuprinde îmbrăţişarea a două cuvinte – tomy/ tomi, semnificând belşug, bunăstare, prosperitate, temei, iar ris, desemnând înţelesul de rege.

 

   Înalta civilizaţie a Reginei Tomyris se observă din următoarele caracteristici:

 

   - fundamentul material: minele de aur, agatyrşii, fiind cei mai renumiţi pelasgi pentru avuţiile lor de aur, (Stephanus Byzantinos, Cf. Tacit, Germania c. XXVIII. XLIII. – Diefenbach, Origines Europaeae, 139 seqq.), argint, aramă, plumb, fier, inox, sare, cărbune, piatră, marmura albă, statuetele de la Delos, Acropola Atenei, reprezentând idealul de femeie messagetă în regalul costum popular, compus din „iie, zăvelci, pepteraş de piele, cu vâlnic, încinse cu bete la capete cu ciucuri, (Brunn, Denkmaler griech. und rom. Sculptur. PI. LVII), piatră cioplită folosită la monumentele megalitice, piramide, columne, menhirele – monumente funerare, movile funerare în munţi pentru aristocraţi, (Pausaniae, Descriptio Graeciae, lib.III.20.9; Diodor Sicul lib.I.24.1; IV.18.2.; Servius in Aen.IX. – Cf. Isidor Hispal Originum lib.XV.11.4.; Strabonis, Geographia lib. IX.1.7);

   - drumuri, construcţii, edificii, arme (arcuri, lănci, săbii, pumnale), platoşe, armuri, coifuri, bijuterii, cercei, brăţări, diademe, creşterea turmelor de oi, păstorii hiperborei, ramură a messageţilor - pelasgi, care au întemeiat prin sacerdoţi lor Oracolul din Delphi, ajungeau cu mulţimea turmelor lor până dincolo de Pind, (Pasanius lib.X.5.7.), animale de muncă, de luptă, cultivarea culturilor de mei, orz, încă din timpurile primare ale omenirii, (Tibulli, Eleg. lib. I.7 v.29; Macrobii, Saturn. 1.7);

 

   - pomi, viţa de vie, pescuitul, creşterea albinelor, folosirea apei pe conducte din argilă arsă pentru pătura aristocrată, comerţul pe ape şi cel maritim; ceramica, olăritul, folosite încă din neolitic şi portul popular, „ceramica şi portul popular, la noi, păstrează şi azi motive predacice, cu cel puţin 4000 de ani î.Hr.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Ed. Istros, 2015, p. 291);  

 

 - relaţiile cu alte popoare aparţinând aceluiaşi Trunchi primordial pelasgo-get;

 - caracterul unitar al limbii, cu multitudinea dialectelor care facilitau comunicarea cu celelalte populaţii;

    - legătura de sânge între daci, traci, sciţi, messageţi, pelasgi;

    - fundamentul moralo – juridic, Leges Bellangines – Legile Frumoase – Lex Antiqua Valachorum, norme orale ale reginei Hestia, scrise de preotul-rege Deceneu;

    - fundamentul spiritual - Codul Zamolxian, monoteismul, familia, credinţa în nemurirea sufletului, cultul Morţilor, cultul Cetăţii, cultul Eroilor, patriotismul.

 

   Regina Tomyris domnea în secolul VI î.Hr. peste messageţii din Caucazia – Regatul celebrelor Amazoane, care au cucerit lumea prin faima lor vitejească, cu capitala la Themiscyra, cetate situală la gurile râului Thermodon. (Plinius VI, 4,1).

 

   Regatul messageţilor făcea parte din imperiul Cimerian, ramură a tracilor, dintr-un străvechi regat al carpilor ce se întindea de la gurile Dunării până la cele ale Niprului. (de la strâmtoarea Bosforului Cimerian, azi Kerc, sudul Rusiei, Cubanul, Caucazia). (Maria Crişan, L’ubicuite des Geto-Daces, 1999)  

 

   „Cimerii, au devenit faimoşi prin puterea, vitejia lor, din timpurile vechi când cutreieraseră şi prădase toată Asia.” (Diodor Sicul, V. c. 32; Strabon, XI. 7. 2.)

 

   Celebrul savant get Eratosthene, născut în 276 î.Hr., la Cyrene, format la Şcoala filosofică din Alexandria, bibliotecarul acelei vestite instituţii, pe care au ars-o ucigaşii de Hristos, a întocmit o hartă a imperiului cimerian. În ţărilor nordice au existat documente până în secolul XVI, (dispărute între timp de către aceiaşi incendiatori de istorie n.a.), care afirmau că toţi regii strămoşilor noştri de la Tomyris la Decebal erau în acelaşi timp şi monarhi ai Sueoniei şi Gothislandiei, extra patriam.

 

   Istoria arhiepiscopului de Upsala Johannes Magnus Gothus (1498-1585), care a scăpat de foc (Cronica sa) prin minune de Sus, consemnează că din cei 230 de regi ai geţilor, 143 au fost regi interni, iar 87 regi externi. (Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus. În cartea a III-a din istoria sa marele Gothus îi acordă primele 6 capitole Reginei Tomyris, pe care o venerează ca pe o ilustră suverană a sa).

 

     Plutarh descrie momentul solemn când Marele get Alexandru Macedon a ajuns la Pasargada, la mausoleul închinat lui Cyrus cel Mare, biruit catastrofal de regina messageţilor Tomyris, aşa cum el l-a învins pe Darius cel Mare. L-a compătimit pe Cyrus, dar s-a mândrit că el este urmaşul şi continuatorul glorios al reginei Tomyris.

 

   Messageţii Reginei Tomyris sunt de fapt descendenţii Moşilor geţi, strămoşii primordiali ai pelasgo-traco-dacilor, adică Patriarhii dintru începutul Creaţiei.

 

   Istoricii noştrii clasici, moderni şi contemporani tac mai mereu sau nu ştiu prea multe, când e vorba de adevărul Istoriei naţionale. „Istoricii (pseudoistoricii n.a.) pun de obicei începuturile vieţii poporului nostru la cucerirea Daciei de către Traian (de fapt a unei mici părţi cca.14-24% din teritoriul Daciei Mari)... Nici că se poate mai superficială concepţia. Când a sosit el la Dunăre, statul dac era de o sută şi mai bine de ani în culmea înfloririi; era singura putere europeană capabilă de a ţine în cumpănă Imperiul Roman. Şi nu e de mirare că ajunsese aşa. La 512 I.d.Hr., când Roma stăpânea doar câteva sate de pe malul stâng al Tibrului (nici cât Ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre, formau un neam mare, închegat şi puternic, care ţinea calea, în Balcani, celui mai mare monarh al Asiei, lui Darius a lui Histaspe.” (Simion Mehedinţi, citat de Cornel Bârsan în Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv – Craiova, p. 15) 

 

   Numele Reginei Tomyris întâlnit în Istoriile lui Herodot (cca 425 î.Hr.), apare ca aură în urma victoriilor legendare purtate cu Cyrus cel Mare şi cu Darius. Războiul cu Cirus a fost considerat „cea mai sângeroasă şi mai feroce bătălie dată vreodată în lumea barbară, iar sursele persane descriu cum în această bătălie au fost măcelăriţi circa 200.000 de soldaţi din tabăra persană nemairămânând nici măcar un supravieţuitor care să se întoarcă în Persia să anunţe înfrângerea.” (Apud Olivia Tulbure-Strachină, Tomiris – repere iconografice, în Dacia magazin, nr.44, iul.2007) 

 

   Regina Tomyris era înconjurată din toate părţile fiinţei sale diafane de o frumuseţe princiară, din care parcă emana acel revărsat de zori, prelins din azurul serafic de peruzea, sfătuitorul de taină şi ocrotitorul misterioasei Regine a nopţii înstelate, spre a binecuvânta mireasma Florilor ori mirificul ciripit de păsărele şi candela Zilei, îmbujorată de acel rai pământesc, rânduit de Atotcreator, Odraslei Sale, Omul.

 

 ( va urma)

   29 Ianuarie 2022