Priveşte cu uşa
deschisă
~*~
Sincronic este
totul! Între zâmbet şi suspin,
o picătură în
abisul infinitului,
un cântec fără
sfârşit
într-o limbă
străveche.
O melodie
amplă, curgătoare,
cu semne
cursive ce, încă, se scriu,
mă cheamă, mă
prinde, mă-mpresoară.
– Fiecare
atingere a ta o simt.
Trăiesc prin
tine, respir, iubesc
pentru că tu
mi-ai dat viaţă! – îmi spui.
Dar ce e
dragostea şi ce e realitatea?
Vrei s-o
priveşti acum,
totul, în tine,
vorbeşte despre Ea.
Cu fiecare moment
trăieşti
revelaţia paradisului.
Cuvântul
se-opreşte în faţa frumuseţii.
Tăcerea se
dezvăluie. O pace universală se-aşterne.
– Te privesc
o clipă şi-un ropot de-ncântare,
de splendoare
divină,
îmi copleşeşte
întreaga fiinţă.
Nu mă tem,
nu-nţelegeam
şi căutăm
răspunsuri.
Răspunsul?
Zâmbesc. E-n tine,
îl ai, fiecare
clipă
prezent trăită.
Un dar!
În tropotul
hergheliei de cai
ce-aleargă
liberi sub razele lunii pline,
iubirea
înfloreşte-n inimă.
Mozaic de
trăiri, de lumini, de culori.
Viaţa se naşte,
manifestându-se ireversibil.
Suntem atât cât
înţelegem!
– M-ai
crescut lângă râul vieţii tale.
Ferice de cel
ce-nţelege,
care se-adapă
din acest râu,
un chiparos cu
rădăcini adânc înfipte
ce-şi dă rodul la
vremea lui
şi-ale cărui
frunze nu se veştejesc.
Mă străbaţi cu
fiori în tot trupul,
îmi umpli
inima, mă faci să trăiesc,
să simt fiecare
respiraţie.
Apele
adâncurilor se ridică la suprafaţă.
Timpul
a-ncremenit într-o lacrimă.
Ce-i trupul
şi-mbrăţişarea lui?
Prea frumoasă
ca să o poţi atinge,
păstrezi în
tine
dorul nestins,
fiori de nepătruns.
– Te ţin
strâns. Cum aş putea să te pierd şi unde?!
Iubire
înflăcărată
ce mă porţi pe
aripi eterne,
inima mea e
sfâşiată de puterea din tine!
Lasă-mă să te
privesc în oglinda iubirii
ce nu se va
stinge niciodată!
În mii de
forme,
de simţuri
ameţitoare, o săruţi.
O voluptate
străbate trestia în frison.
Ah, mâinile
noastre! Ah, mâinile noastre!
Pasăre călătoare.
Pasăre călătoare.
Cauţi, cauţi
pierdut în singurătăţi pustii,
în trecutul
care se scurge la nesfârşit,
o iubire în
care crezi,
un gând, o
rebeliune
ce te separă de
tine, de lume,
ceva ce nici tu
nu-nţelegi.
– Te caut să
mă regăsesc!
Cât timp
exişti, efortul nu e zadarnic.
În fiecare zi
te-aşezi la poalele
straturilor
mele lăuntrice
şi urci până pe
culmile cele mai înalte.
În tot ce
mă-nconjoară te găsesc.
Sufletul tău
e-o minune divină!
Aş putea spune
că eşti
dincolo de
frumos şi nu aş greşi.
– îmi şopteşti,
zâmbindu-mi.
~*~
21 ianuarie
2016
IRINA LUCIA
MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu